Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
288 views
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de către intimată prin întâmpinare, Înalta Curte s-a pronunţat în şedinţă publică, reţinând că prin raportare la argumentul pe care aceasta s-a întemeiat, respectiv împrejurarea că o cauză similară a fost soluţionată definitiv, reprezintă o apărare de fond şi nu o veritabilă excepţie, argumentele invocate urmând a fi avute în vedere la soluţionarea căii de atac.
Prin recursul formulat, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material vizând prescripţia extinctivă, prevăzute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi de art. 2528 C. civ., motiv de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Criticile recurentului vizează în esenţă determinarea în mod greşit a momentului de început al cursului prescripţiei extinctive, subliniind că nu a fost implicat în nume propriu în procedura de acordare a despăgubirilor, astfel încât momentul obiectiv al naşterii dreptului la acţiune nu este cel reţinut de instanţa de apel ca fiind cel al emiterii dispoziţiei, ci coincide cu cel subiectiv ca fiind 19 ianuarie 2021 – data înregistrării adresei emanând de la intimata ANRP, prin care se aduce la cunoştinţă diferenţa valorică rezultată ca urmare a realizării celei de-a doua expertize.
De asemenea, recurentul arată că în lipsa determinării prejudiciului, atât sub forma existenţei, cât şi a întinderii sale, s-a aflat în imposibilitate de a acţiona, prejudiciul cert, actual, născut, determinat sau determinabil fiind una din condiţiile esenţiale pentru iniţierea acţiunii în răspundere civilă delictuală.
În fine, recurentul indică raporturile de prepuşenie existente, arătând că deşi ANRP se afla în subordinea Ministerului Finanţelor, în concret nu existau pârghiile necesare pentru exercitarea unui control a activităţii acestei instituţii, subliniind că nici Curtea de Conturi şi nici o altă entitate nu au informat Statul Român ori Ministerul Finanţelor despre rezultatul controlului întreprins, acestea aflând despre existenţa prejudiciului abia prin adresa din 18 ianuarie 2021. Concluzionează în sensul în care Statul Român nu poate fi ţinut responsabil pentru activitatea agenţilor săi, fiecare dintre aceştia fiind responsabil pentru propriile greşeli.
Înalta Curte reţine că reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, fapta ilicită imputată constând în întocmirea de către prepuşi şi omologarea de către pârâtă a raportului de evaluare ce a stat la baza emiterii Deciziei nr. 8242 din 17 iunie 2010 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce a avut consecinţă prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri superioare, prin raportare la valoarea de piaţă a proprietăţii evaluate.
Instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că deşi momentul subiectiv al începutului cursului prescripţiei este cel afirmat de reclamant, respectiv data comunicării de către pârâtă a adresei prin care a informat despre existenţa diferenţelor valorice rezultate ca urmare a reevaluării imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii, cel obiectiv este marcat de momentul emiterii deciziei de despăgubire, având prevalenţă în cauză momentul obiectiv.
Curtea de apel, la rândul său, a menţinut concluzia potrivit căreia în cauză este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului termenului de prescripţie, cecoincide cu emiterea Deciziei de despăgubire nr. 8242 din 17 iunie 2010, în baza căreia au fost emise titlurile de plată începând cu anul 2014.
Prin recursul formulat, recurentul arată că se afla în imposibilitate de a cunoaşte paguba în momentul obiectiv reţinut de către instanţa de apel, formulând în acest sens consideraţii în ce priveşte natura prejudiciului ca reprezentând element esenţial al răspunderii civile delictuale, iar pe de altă parte consideraţii ce ţin de inexistenţa unor pârghii prin care ar fi putut să cunoască paguba anterior primirii adresei din partea pârâtei.
În ce priveşte susţinerea potrivit căreia reclamantul nu a putut acţiona anterior primirii, la data de 19 ianuarie 2021, a adresei prin care ANRP îi comunică Ministerului Finanţelor cuantumul prejudiciului rezultat în urma reevaluării imobilului, de vreme ce nu avea cunoştinţă de existenţa şi întinderea prejudiciului, se constată că aceasta nu are temei în dispoziţia legală reprezentată de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.
Reiese aşadar că exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită este condiţionat de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea, nu şi a întinderii pagubei propriu-zise. Aşadar, sunt corecte consideraţiile instanţei de apel potrivit cărora momentul cunoaşterii pagubei nu se referă la momentul când păgubitul a cunoscut întinderea exactă a prejudiciului, ci momentul la care acesta a dispus de suficiente elemente sau indicii pe baza cărora să poată concluziona că i s-a produs o pagubă, având posibilitatea ca în interiorul termenului de prescripţie păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.
Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.
Cu privire la susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare – aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi – nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă, de vreme ce acesta nu a făcut parte din procedura administrativă în nume propriu, este de asemenea nefondată, având în vedere că A.N.R.P. este o instituţie a statului cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, iar statul are vocaţia şi totodată obligaţia de a exercita supravegherea şi controlul modului în care instituţiile sale îşi îndeplinesc rolul.
Recurentul nu poate opune cu succes lipsa unor proceduri administrative apte să determine în timp real existenţa unui prejudiciu, de vreme ce acesta avea cadrul legal şi totodată posibilitatea organizării unui sistem adecvat, care să permită un control eficient, real şi în timp util. Inexistenţa pârghiilor de control, latenţa cu care s-a acţionat în cauză ori disfuncţionalităţile ce ţin de necomunicarea raportului între instituţiile statului, nu pot constitui un avantaj în favoarea recurentului, de vreme ce adoptarea şi implementarea unui mecanism pentru a preîntâmpina toate aceste neajunsuri invocate, erau în căderea şi la dispoziţia sa.
Or, pasivitatea statului a fost sancţionată prin opunerea prescripţiei extinctive, astfel că nu se verifică nici afirmaţia recurentului potrivit căreia ar avea loc un transfer al răspunderii în persoana Statului Român pentru faptele ce aparţin instituţiilor acestuia. Statul, în raport cu proprii săi agenţi trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia RIL nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61,62). S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi (par. 57) şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal (par. 55).
Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).
Drept urmare, este corectă concluzia instanţei de apel potrivit căreia Statul prin Ministerul Finanţelor putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
Sursa informației: www.scj.ro.
