Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
581 views
Dec. ÎCCJ (SP) nr. 312/2020
L. nr. 47/1992: art. 2, art. 29 alin. (1)-(3); NCP: art. 336 alin. (2)
Din analiza coroborată a textului de lege criticat şi a motivelor invocate de către recurent în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de admisibilitate expres prevăzute de lege.
Astfel, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigenţe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:
– calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
– identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procedural al excepţiei;
– existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, „legătura cu soluţionarea cauzei” poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a „aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate” (mutatis mutandis, decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în MO nr. 916/16.12.2014);
– verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are însă valenţele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În aceste coordonate de principiu, raportându-se la particularităţile cauzei, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei întrucât criticile aduse textului a cărui neconstituţionalitate se solicită privesc modalitatea de interpretare şi aplicare a acestuia, această prerogativă revenind instanţei învestite cu soluţionarea cauzei şi nu instanţei de control constituţional.
Astfel, aşa cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel Timişoara, criticile aduse privind dispoziţiile a căror constituţionalitate se contestă prin excepţia invocată, respectiv sintagma „cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive”, cuprinsă la art. 336 alin. (2) C. pen., vizează interpretarea legii.
În acest sens, recurentul în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a susţinut că persoana trebuie să fie sub efectul efectiv al acestor substanţe psihotrope, adică să îi fie afectată capacitatea psihică şi/sau capacitatea de a conduce vehicule pentru a fi îndeplinite condiţiile de incriminare prev. de art. 336 alin. (2) C. pen., şi nu în sensul că simpla prezenţă în corp a unor urme de substanţe psihoactive întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute la art. 336 alin. (2) C. pen. Or, această critică nu reprezintă o problemă de neconsituţionalitate, aşa cum s-a susţinut de către apărătorul ales al recurentului, ci reprezintă o problemă de interpretare şi aplicare a legii care nu intră în sfera de atribuţii a Curţii Constituţionale, ci a instanţei pe rolul căreia se află cauza dedusă judecăţii.
În ceea ce priveşte Deciziile Curţii Constituţionale invocate de către de apărătorul ales al recurentului în susţinerea cererii, respectiv Deciziile nr. 138/2017 şi 101/2019 ale Curţii Constituţionale a României, instanţa constată că, prin decizia nr. 138 din 14 martie 2017, Curtea Constituţională a analizat neconstituţionalitatea acestui text întrucât nu se prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive în organism, respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată şi constatând că dispoziţiile art. 336 alin. (2) din C. pen. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. De asemenea, în cea de-a doua decizie a Curţii Constituţionale invocată, respectiv nr. 101/2019, s-a făcut referire în motivarea excepţiei şi la aspecte ce ţin de probatoriul care ar putea fi administrat în astfel de cauze. Mai mult, în cuprinsul acestei decizii, paragrafele 21-24 prezintă relevanţă raportat la problema supusă dezbaterii fiind analizată infracţiunea prev. de art. 336 alin. (2) C. pen.
Înalta Curte arată că decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, ceea ce presupune, pe de o parte existenţa unei legături directe între norma contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia Curţii Constituţionale în proces, aceasta trebuind să aibă efecte asupra conţinutului hotărârii judecătorului.
Astfel, sub aspectul legăturii dispoziţiilor criticate cu soluţionarea cauzei de faţă – exigenţe stipulate de art. 29 alin. (1) teza a II- a din Legea nr. 47/1992, modificată, se constată faptul că nu este îndeplinită această condiţie.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză şi va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Sursa informației: www.scj.ro.
