Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
112 views
Examinând decizia recurată, prin prisma dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi a criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că deşi recurentul-reclamant a indicat cazurile de casare incidente ca fiind cele reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 şi 8 din C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor rezultă doar incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., întrucât motivele privesc, în principal, aspecte de ordin procedural (întrucât se contestă admiterea de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive), recursul urmând a fi analizat doar din această perspectivă. De asemenea, reţine că decizia civilă nr. 430A din 17 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost criticată doar din perspectiva soluţiei adoptate de instanţă în raport de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nefiind criticată.
Din cuprinsul dosarului rezultă că reclamanta a învestit instanţele de judecată cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâţilor A. şi B. la plata sumei de 655.433 RON, reprezentând obligaţii fiscale accesorii aferente prejudiciului cauzat bugetul statului (obligaţii fiscale cu reţinere la sursă). În acest sens, s-a solicitat a se observa ca în cauză sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 1357-1359 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Scopul formulării cererii de chemare în judecată este obţinerea unui titlu executoriu împotriva pârâtului, în vederea realizării acestor creanţe fiscale al cărui titular este reclamantul, în condiţiile în care instanţa penală, dispunând achitarea intimatului-pârât, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
Dacă prima instanţă de fond a considerat întemeiată cererea reclamantei, instanţa de apel a apreciat că pârâţii chemaţi în judecată nu au calitate procesuală pasivă.
Sub acest aspect, reclamanta a înţeles să critice decizia recurată, arătând că în cauză instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 219 alin. (1) lit. p) din O.G. nr. 92/2003, art. 70 alin. (1), art. 71 şi art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, respectiv dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 10 din Legea nr. 82/1991, stabilind în mod greşit că pârâţii B. şi A. nu au calitatea de debitori ai sumei în cuantum de 655.433 RON, reprezentând obligaţii fiscale accesorii.
Critica nu este fondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 219 alin. (1) lit. p) din Codul de procedură fiscală, reprezintă contravenţie reţinerea şi nevărsarea în totalitate, de către plătitorii obligaţiilor fiscale, a sumelor reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni.
În sensul art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul sau persoana care în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume datorate bugetului general consolidat.
Art. 70 alin. (1) şi art. 72 din Legea nr. 31/1990, prevăd că administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, obligaţiile şi răspunderea administratorilor fiind reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.
Potrivit art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea 31/1990, „Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru: stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun”. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, neinvocat de recurentă în susţinerea motivelor de casare, „Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii insolvenţei”.
În acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 82/2011 a contabilităţii „Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi”.
Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, „Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1) – (4) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării entităţii respective”.
În cauză se reţine că prin sentinţa penală nr. 561/15.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, definitivă prin neapelare, s-a dispus achitarea inculpaţilor în temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 C. proc. pen. ca urmare a dezincriminării infracţiunii prevăzute de art. 6 alin. (1) Legea nr. 241/2005.
Prin urmare, în raport de situaţia particulară dedusă judecăţii, în mod corect a reţinut instanţa de apel incidenţa dispoziţiilor art. 219 lit. p) din O.G. nr. 92/2003, întrucât, constatându-se în mod definitiv, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., că fapta imputată pârâţilor (reţinere şi nevărsare, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând contribuţii cu reţinere la sursă) nu constituie infracţiune, aceasta dă conţinut faptei contravenţionale reglementate de dispoziţiile mai sus indicate.
Prin urmare, alegaţia recurentului potrivit căreia fapta ilicită imputată nu constituie contravenţie, ci este infracţiune, este contrazisă de statuările definitive ale sentinţei penale nr. 561 din 15 septembrie 2015, pronunţată în dosarul x/2014
Însă, în ceea ce priveşte răspunderea administratorilor, recurenta a înţeles să critice soluţia adoptată de instanţa de apel, considerând că aceasta a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea 31/1990. În realitate, acest text de lege reglementează situaţia în care administrarea societăţii este încredinţată mai multor persoane, stabilind o răspundere solidară a acestora faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun.
Alin. (2) al aceluiaşi articol, pe care recurenta omite să îl indice, prevede că „Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii insolvenţei”.
Prin urmare, acţiunea de atragere a răspunderii administratorilor aparţine societăţii, iar în ipoteza în care este deschisă procedura insolvenţei, aparţine şi creditorilor societăţii, însă în condiţiile reglementate de legea insolvenţei.
Or, Statul Român, prin Administraţia Finanţelor Publice Sector 1, s-a înscris la masa credală a debitoarei S.C. C., aşa cum rezultă din înscrisul aflat la dosar fond, cu sume reprezentând „obligaţii de plată neachitate faţă de bugetul de stat şi majorări de întârziere calculate până la data de 2 martie 2010” şi a înţeles să formuleze şi cerere de atragere a răspunderii civile delictuale a pârâtei B., cerere care, prin sentinţa civilă 5620 din 23 august 2011, pronunţată în dosarul x/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a Comercială, a fost respinsă.
Statul Român, ca beneficiar al sumelor datorate cu titlu de impozite pe profit şi pe dividende, contribuţii de asigurări sociale, şomaj şi contribuţii la asigurările sociale de sănătate trebuia să solicite plata acestora şi a accesoriilor de la debitorul obligaţiei de plată.
Or, în vederea determinării debitorului obligaţiei de plată a sumelor datorate cu titlu de impozite pe profit şi pe dividende, contribuţii de asigurări sociale, şomaj şi contribuţii la asigurările sociale de sănătate, în mod corect a analizat instanţa de apel dispoziţiile textelor de lege din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) care reglementau modul de calcul, reţinerea şi virarea acestor sume, texte în raport de care recurenta nu a dezvoltat motive care să combată raţionamentul instanţei.
Astfel, potrivit art. 11 şi 36 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, debitor al obligaţiei de plata a impozitului pe profit şi pe dividente este persoana juridică, în speţă societatea care a desfăşurat activitatea S.C. C.. De asemenea potrivit art. 296^18 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal „Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajator, precum şi entităţile prevăzute la art. 296^3 lit. f) şi g) au obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a vira lunar contribuţiile de asigurări sociale obligatorii”.
De asemenea, din dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 rezultă că obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.
Pe de altă parte, creditorii şi debitorii raportului de drept material fiscal sunt stabiliţi prin prevederile art. 25 din O.G. nr. 92/2003:
„(1) În raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanţă fiscală prevăzute la art. 21, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligaţia corelativă de plată a acestor drepturi.
(2) În cazul în care obligaţia de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condiţiile legii, următorii:
a) moştenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor;
b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;
c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment;
d) persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată;
e) persoana juridică, pentru obligaţiile fiscale datorate de sediile secundare ale acesteia;
f) alte persoane, în condiţiile legii”.
De asemenea, având în vedere faptul că potrivit art. 93 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal „Plătitorii de venituri, cu regim de reţinere la sursă a impozitelor, sunt obligaţi să calculeze, să reţină, să vireze şi să declare impozitul reţinut la sursă, până la termenul de virare a acestuia inclusiv, cu excepţiile prevăzute în prezentul titlu”, iar art. 11, 36 şi 296^18 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede în mod expres obligaţia de a vira lunar impozitul pe profit şi dividente şi contribuţiile de asigurări sociale obligatorii în sarcina persoanei juridice, în mod corect a stabilit instanţa de apel că pârâţii nu au calitatea de debitori ai obligaţiei deduse judecăţii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin mandatar Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 430 A din 17 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Înalta Curte reţine manifestarea de voinţă a intimaţilor-pârâţi în sensul de a fi solicitate pe cale separată.
Sursa informației: www.scj.ro.
