Aspecte particulare vizând jurisdicțiile în materia insolvenței – chestiuni teoretice și practice relevante. Interferențe ale domeniului insolvenței cu procesele de drept comun – dificultăți practice

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Consideraţii generale

Constituţia României, republicată, consacră, prin dispozi­ţiile art. 126 alin. (1) şi (5) teza I, următoarele: „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” şi, respectiv, „este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare”.

De asemenea, alin. (2) al aceleiaşi norme constituţionale prevede expres următoarele: „competenţa instanţelor judecăto­reşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Pornind de la aceste repere desprinse din Constituţie, menţionăm că, în materia insolvenţei, nu toate instanţele judecătoreşti sunt incluse în categoria „organelor procedurii”, ci doar tribunalul şi curtea de apel, aspect ce rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 41 şi ale art. 43 din Legea nr. 85/2014.

Procedura insolvenţei este o procedură specială, caracte­rizată prin celeritate şi care are drept scop^[1] protejarea patrimoniului debitorului şi reîntregirea acestuia, în cazurile în care a fost diminuat prin acte juridice frauduloase, urmărind, în acelaşi timp, valorificarea cu eficienţă sporită a activelor debitorului, în vederea satisfacerii într-o măsură cât mai mare a creanţelor creditorilor.

Literatura de specialitate^[2] a evidenţiat, în decursul anilor, caracterele pe care le prezintă procedura insolvenţei, aceasta fiind considerată „o procedură judiciară, personală, colectivă, concursuală, unitară, generală, egalitară, precum şi de remediu sau, după caz, de executare silită”.

Particularităţile şi specificul procedurii insolvenţei au determinat instituirea unor reguli de competenţă, care sunt diferite de cele din domeniul dreptului comun.

2. Instanţele judecătoreşti în procedura insolvenţei

Procedura care constituie obiect de reglementare al Legii nr. 85/2014 are caracter judiciar, întrucât se desfăşoară sub controlul şi supravegherea instanţelor judecăto­reşti, legiuitorul alegând să păstreze concepţia tradiţională iniţiată prin Legea nr. 85/2006, potrivit căreia, în aplicarea procedurii, rolul principal revine instanţelor judecătoreşti, procedura desfăşurându-se sub autoritatea şi prin intermediul acestora, ceea ce determină şi caracterul judiciar al procedurii colective. Prevederile art. 41, coroborate cu cele ale art. 43 din Legea nr. 85/2014, stabilesc atât competenţa materială, cât şi competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti chemate să soluţioneze procedura insolvenţei. Înţelegând să apeleze la sintagma „toate procedurile prevăzute de prezentul capitol”, legiuitorul a statuat, în materie de insolvenţă, competenţa exclusivă a tribunalului.

Dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 85/2014 menţionează expres că tribunalul îşi exercită aceste competenţe prin judecătorul-sindic, care are o competenţă funcţională (specializată) pentru aceste cauze.

Hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic pot fi atacate de părţile care au participat la judecata în primă instanţă a cauzei, acestea având la îndemână calea de atac a apelului. Termenul în care se poate declara calea de atac a apelului este diferit de cel din dreptul comun, fiind de doar 7 zile, întrucât procedura insol­venţei impune desfăşurarea cu celeritate a proceselor. Acest termen se calculează de la comunicare, pentru absenţi, şi de la pronunţare, pentru cei prezenţi.

Competenţa de soluţionare a apelului revine curţii de apel în circumscripţia căreia se află tribunalul care a pronunţat hotărârea supusă acestei forme de control judiciar.

În art. 9 din Legea nr. 85/2014 se prevede expres că instanţa de apel, pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic, este curtea de apel, hotărârile pronunţate de aceasta fiind definitive.

2.1. Judecătorul-sindic

În cadrul procedurii insolvenţei, toate chestiunile litigioase sunt supuse examinării şi cenzurii judecătorului-sindic, deoarece soluţionarea lor unitară este esenţială pentru a se asigura respectarea principiilor care guvernează procedura despre care discutăm.

Misiunea care revine judecătorului-sindic, în derularea procedurii insolvenţei, este prevăzută expres de legiuitor în art. 45 din Legea nr. 85/2014, normă ce enumeră principalele atribuţii ale acestuia, însă rezultă, astfel cum s-a notat în literatura de specialitate^[3], şi din calitatea acestuia de magistrat, cu toate consecinţele care decurg din acest statut juridic, care exercită o funcţie publică, de interes general, actele sale având caracter de obligativitate pentru toate părţile implicate în procedură.

De-a lungul timpului au existat mai multe etape care au avut rolul de „reformare a statutului şi de reconfigurare a rolului judecătorului-sindic”, aspect evidenţiat de doctrinari^[4], primul reper legislativ fiind Legea nr. 99/1999, în reglementarea căreia „judecătorul-sindic nu mai era văzut ca un administrator general al procedurii, atribuţiile propriu-zise de administrare fiind preluate de practicianul în reorganizare şi lichidare, sindicul devenind o autoritate judecăto­rească”. Acest proces de reconfigurare a poziţiei sindicului a continuat atât prin dispoziţiile din Legea insolvenţei nr. 85/2006, cât şi prin reglementarea în vigoare conţinută în Legea nr. 85/2014.

Finalizarea acestui proces legislativ a marcat, astfel cum arată aceşti din urmă autori, o delimitare clară a „atribuţiilor jurisdicţionale de cele de administrare şi de gestionare a averii debitorului, prin aceasta realizându-se o degrevare a judecătorului de insolvenţă de o serie întreagă de îndatoriri ce nu erau proprii profesiei sale de magistrat”.

Facem trimitere la prevederile Legii nr. 85/2006 care, în cuprinsul alin. (2) al art. 11, statuează următoarele: „atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepţi­onal, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea. Deciziile manage­riale pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora”.

Legea nr. 85/2014 a preluat dispoziţiile citate mai sus, pe care legiuitorul a decis să le completeze, sens în care a inserat în ultima teză din alin. (2) al art. 45 sintagma potrivit cu care deciziile manageriale care pot fi controlate, sub aspectul oportunităţii, de către creditori, prin organele acestora, sunt cele ale administratorului judiciar, lichidatorului judiciar sau debitorului care şi-a păstrat dreptul de administrare.

Prima teză a alin. (2) din art. 45 al Legii nr. 85/2014 prevede expres că judecătorul-sindic are exclusiv atribuţii de natură jurisdicţională, controlând activitatea administratorului judiciar şi/sau a lichidatorului şi soluţionând procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei.

Teza a doua a aceluiaşi text are menirea de a întări raţiona­mentul enunţat în prima teză şi rolul de a delimita atribuţiile jurisdicţionale de cele manageriale, indicând concret sfera persoanelor cărora le aparţin aceste din urmă atribuţii, respectiv administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea.

Teza finală cuprinsă în alin. (2) al art. 45 face vorbire despre deciziile manageriale care aparţin administratorului judiciar, lichidatorului judiciar sau debitorului care şi-a păstrat dreptul de administrare şi care, sub aspectul oportunităţii, pot fi controlate exclusiv de către creditori, prin organele acestora.

Din examinarea tezelor anterior enunţate referitoare la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, putem concluziona că judecătorului-sindic nu îi sunt atribuite în competenţă chestiunile vizând partea managerială a activităţii debitorului, context în care acesta nu are căderea de a aprecia, din perspectiva oportunităţii, măsurile dispuse de organele care aplică procedura insolvenţei.    

2.1.1. Sintagma „procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei” – în interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În legătură cu această atribuţie a judecătorului-sindic, de a soluţiona procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei, facem trimitere la o decizie de maxim interes practic prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie^[5] a respins sesizarea formulată prin recursul în interesul legii, declarat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Cluj, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) teza I din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, republicată, constatând că practica instanţelor nu cunoaşte interpretări contradic­torii în privinţa naturii litigiilor care sunt de competenţa judecătorului-sindic (în cauză fiind invocate pretinse interpretări extensive, conform cărora inclusiv acţiunile vizând realizarea unui drept ori revendicarea unui bun ar fi de competenţa judecătorului-sindic).

Cu toate că soluţia a fost de respingere a sesizării, în considerentele deciziei pronunţate, Înalta Curte a reţinut că, din examinarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 85/2006^[6], care reglementează atribuţiile judecătorului-sindic, rezultă fără echivoc intenţia legiuitorului de a delimita atribuţiile jurisdicţionale ale judecătorului-sindic de cele de administrare a procedurii insolvenţei, precum şi de cele de gestiune, atribuţii ce revin, în principal, administratorului judiciar, lichidatorului şi celorlalţi participanţi la procedură.

Pe de altă parte, controlul judecătorului-sindic se raportează numai la aspectele de legalitate, fără a avea în vedere şi aspectele de oportunitate, ce cad în sarcina creditorilor şi organelor acestora.

De asemenea, analizând prevederile alin. (1) al art. 11 din Lege, care enumeră în mod expres „principalele atribuţii ale judecătorului-sindic”, Curtea a constatat că aceste norme au un caracter exemplificativ, şi nu exhaustiv, deoarece, prin conţinutul dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, se stabilesc judecătorului-sindic noi atribuţii ce privesc controlul asupra activităţii participanţilor la procedură, cu referire la actele şi operaţiunile care se desfăşoară după deschiderea procedurii insolvenţei.

Prin sintagma „procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei” legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri şi procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenţei.

Având în vedere multitudinea activităţilor specifice procedurii insolvenţei, este imposibilă stabilirea concretă a tuturor operaţiunilor ce au loc pe parcursul desfăşurării insolvenţei, întrucât acestea variază de la o situaţie juridică la alta sau de la un debitor la altul.

S-a argumentat că soluţia aleasă de legiuitor este, pe de-o parte, exhaustivă, în sensul că nu limitează atribuţiile judecătorului-sindic numai la cazurile concrete enumerate în alin. (1) al art. 11 din Lege, ci că are în vedere şi controlul tuturor operaţiunilor şi actelor săvârşite de către administratorul judiciar, lichidator, debitori şi alţi participanţi la desfăşurarea procedurii, precum şi litigiile, procesele şi cererile ce au legătură directă cu insolvenţa şi sunt prevăzute de Legea nr. 85/2006.

În acelaşi timp, s-a evidenţiat şi caracterul restrictiv al acestei soluţii legislative, pe considerentul că judecătorul-sindic nu are atribuţii în soluţionarea unei cereri ori acţiuni ce transcende procedurii insolvenţei, respectiv realizarea unui drept, o pretenţie, somaţie de plată ori recuperarea unei creanţe, operaţiuni care nu sunt prevăzute în mod expres de Legea nr. 85/2006, fiind reglementate prin dispoziţiile dreptului comun şi aparţinând competenţei judecătorului de fond.

O calificare corectă a unei astfel de acţiuni sau operaţiuni are importanţă specială, în primul rând pentru stabilirea căii de atac, în caz contrar părţile putând fi private de dublul grad de jurisdicţie pentru cauzele în care hotărârile sunt susceptibile de apel şi recurs sau să fie supuse rigorilor specifice procedurii insolvenţei.

Pe de altă parte, nu este just să se creeze debitorului aflat în insolvenţă un tratament juridic privilegiat, în afara celui prevăzut de legea specială, întrucât s-ar încălca celorlalte părţi chemate în judecată, în calitate de pârâţi, dreptul la un proces echitabil garantat de dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În fine, Înalta Curte a menţionat că egalitatea de tratament juridic dintre debitor şi alte persoane care nu participă la procedură derivă şi din conţinutul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, care se referă la suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare formulate în contra debitorului aflat în insolvenţă şi care au ca obiect realizarea unor creanţe asupra debitorului sau bunurilor sale.

2.1.2. Interpretarea sintagmei „procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei” – dificultăţi întâlnite în practica judiciară

Considerăm că, prin Decizia nr. 5 din 19 ianuarie 2009, anterior prezentată, în interpretarea furnizată de ICCJ, a fost clarificată sintagma „procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei”, în sensul că legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri şi procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenţei, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind controlul asupra actelor, operaţiunilor şi plăţilor efectuate de către participanţi după deschiderea procedurii.

Cu toate acestea, există multiple cazuri în practica judiciară care atestă dificultăţile cu care se confruntă judecătorii în interpretarea acestei sintagme, în special atunci când acţiunile promovate sunt deduse spre judecată instanţelor de drept comun şi sunt întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun.

2.1.2.1. Instituţia regulatorului de competenţă

În practica judiciară, divergenţele de interpretare a sintagmei „procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei” pot declanşa un conflict negativ de competenţă care intervine între o instanţă de drept comun, fie ea o judecătorie sau un tribunal, care decide să decline competenţa de soluţionare a pricinii cu a cărei tranşare a fost învestită, în favoarea judecătorului-sindic, iar acesta din urmă, constatând propria necompetenţă de a soluţiona cauza, dispune sesizarea curţii de apel în vederea emiterii regulatorului de competenţă.

Pentru exemplificare, facem trimitere la o hotărâre pronun­ţată de Curtea de Apel Oradea^[7], într-un regulator de competenţă, prin care a tranşat asupra conflictului negativ de competenţă ivit între Judecătoria X şi Secţia a II-a Civilă a Tribunalului Bihor.

Obiectul litigiului îl constituie acţiunea formulată de reclamanta Z. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii X. S.R.L. – în reorganizare judiciară, prin administrator special A.A., şi Eurexpert I.P.U.R.L., în calitate de administrator judiciar, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute exprese a înscrisului „Angajament de plată”, din 23.07.2020, încheiat între părţi pentru lipsă de obiect determinat şi licit, fraudă la lege şi lipsa cauzei licite.

În considerentele regulatorului de competenţă se arată că, în urma analizei dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi art. 45 alin. (1) lit. a)-r) din Legea nr. 85/2014, se poate concluziona că judecătorul-sindic este competent să soluţioneze doar acţiunile prevăzute expres de Legea nr. 85/2014 sau care decurg din aplicarea acesteia.

În cauză însă acţiunea demarată de reclamantă vizează constatarea nulităţii absolute a înscrisului „Angajament de plată” din 23.07.2020, încheiat între aceasta şi debitoare, pentru lipsă de obiect determinat şi licit, fraudă la lege şi lipsa cauzei licite, deci este o acţiune de drept comun.

A reţinut curtea de apel că deschiderea procedurii de insolvenţă a pârâtei nu atrage automat competenţa judecătorului-sindic, din moment ce acţiunea care face obiectul litigiului nu se circumscrie atribuţiilor judecătorului-sindic, enumerate în Legea nr. 85/2014, şi nici nu are legătură cu aplicarea actului normativ menţionat.

Apreciind că este vorba despre o acţiune eminamente civilă şi cum valoarea obiectului litigiului este sub 200.000 lei, raportat la dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) C. pr. civ., s-a stabilit competenţa materială procesuală a judecătoriei.

2.1.2.2. Instituţia recursului – cale de atac întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ.

Tot în practica judiciară, se întâlnesc cazuri când chestiunea competenţei judecătorului-sindic de a soluţiona pricina este tranşată mult mai târziu, deoarece instanţele de drept comun învestite apreciază că sunt competente a soluţiona cauza. Astfel, chestiunea competenţei instanţei ajunge să se tranşeze la cel mai înalt nivel jurisdicţional, respectiv de Înalta Curte, ca urmare a admiterii căii de atac a recursului declarat de partea care a invocat, cu respectarea termenelor legale, excepţia necompetenţei de ordine publică a instanţei.

Înţelegem să facem trimitere la o decizie de speţă pronunţată de Înalta Curte^[8], care, învestită fiind cu soluţionarea unui recurs ce viza nelegalitatea hotărârii instanţei de apel din perspectiva încălcării competenţei de ordine publică a altei instanţe, respectiv a judecătorului-sindic, a casat decizia şi a trimis cauza spre o nouă judecată, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 497 C. pr. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ.

Situaţia de fapt reţinută de Înalta Curte a fost următoarea: „(…) reclamanta-vânzătoare A. S.R.L. a sesizat instanţa cu o acţiune în constatare rezoluţiune contract de vânzare-cum­părare încheiat ulterior deschiderii procedurii insolvenţei reclamantei, iar pârâta-cumpărătoare, prin cererea reconven­ţională, a solicitat anularea declaraţiei de rezoluţiune emisă de A. S.R.L., prin administrator special, şi vizată de administra­torul judiciar, precum şi compensarea creanţelor reciproce, respectiv a unei creanţe anterioare deschiderii procedurii cu o creanţă ulterioară deschiderii procedurii. Raportat la obiectul cererii reconvenţionale formulate, a fost invocată excepţia necompetenţei funcţionale atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, excepţia fiind respinsă pe considerentul că este o acţiune de drept comun.

Instanţa supremă a mai notat, tot referitor la starea de fapt necontestată de părţi, că împotriva reclamantei A. S.R.L., prin încheierea nr. 469/19.07.2018, pronunţată de Tribunalul Bacău, în dosarul nr. x/110/2018, s-a deschis procedura generală a insolvenţei, pe o durată maximă a perioadei de observaţie de 12 luni, calculate de la data deschiderii procedurii, cu păstrarea dreptului de administrare al debitoarei, sub supravegherea administratorului judiciar desemnat.

În perioada de observaţie, în urma aprobării, la data de 13.03.2019, de către Adunarea Creditorilor societăţii reclamante, a ofertei de cumpărare înaintată de societatea pârâtă D. S.R.L., părţile (reclamanta, prin administratorul special şi sub supravegherea administratorului judiciar) au încheiat, la data de 02.04.2019, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 683 de BNP E., având ca obiect vânzarea de către societatea debitoare în procedura insolvenţei a unui imobil situat în intravilanul oraşului F., la preţul de 510.000 euro, fără TVA, preţ ce urma achitat de pârâta-cumpărătoare astfel: suma de 142.875 lei, echivalent a 30.000 euro la cursul oficial al BNR – achitat anterior autentificării convenţiei, prin virament bancar; 480.000 euro – în 9 tranşe egale, a câte 50.000 euro lunar şi o ultimă tranşă în sumă de 30.000 euro, cu scadenţa la 28 ale lunii respective, după expirarea unui termen de 4 luni de la data obţinerii autorizaţiei de construire de către cumpărător, dar nu mai târziu de 5 luni de la data perfectării convenţiei.

Potrivit prevederilor contractuale stipulate de părţi: „ratele lunare pot fi compensate cu creanţele pe care cumpărătoarea le-a dobândit de la creditorii G. şi H. prin cesiuni de creanţă şi pe care le are de încasat asupra averii A. S.R.L. cu respectarea art. 1.617 C. civ. şi a Legii nr. 85/2014. În acest sens, noi, părţile contractante, am convenit de comun acord ca, în cazul în care aceste creanţe au un caracter litigios, să încheiem ulterior un act adiţional la prezentul contract, prin care să stabilim noi scadenţe pentru sumele de bani rămase de achitat la acea dată din restul de preţ, până la data la care se va putea face legal compensarea. Plăţile, atât prin compensare, cât şi prin virament bancar, se pot efectua şi anticipat scadenţelor stabilite, fără a fi percepută vreo penalitate sau taxă suplimentară.”

Un alt aspect important de menţionat vizează faptul că, anterior intervenirii convenţiei ce face obiectul prezentei cauze, respectiv în data de 22.03.2019, între numiţii G. şi H., creditori ai reclamantei-vânzătoare aflate în insolvenţă, înscrişi în tabelul creditorilor A. S.R.L., şi pârâta-reclamantă reconven­ţional D., au intervenit două contracte de cesiune, D. preluând de la creditorii persoane fizice creanţele deţinute împotriva reclamantei, în sumă de 713.348,80 lei, respectiv de 605.000 lei. Anterior acestor cesiuni, creditorii iniţiali ai reclamantei contestaseră în procedura insolvenţei cuantumul creanţelor cu care fuseseră înscrişi în tabel, acţiuni soluţionate ulterior de judecătorul-sindic, prin sentinţa nr. 40/19.02.2020, pronunţată în dosarul nr. x/110/2018/a3. Totodată, ulterior cesiunilor de creanţă, în procedura insolvenţei, a fost contestată şi creanţa pârâtei-cumpărătoare D. împotriva reclamantei-vânzătoare (contestaţia reclamantei fiind ulterior anulată, ca netimbrată, prin sentinţa nr. 380/02.09.2020, pronunţată în dosarul nr. x/110/2018/a17).

De asemenea, Înalta Curte a reţinut, în considerentele deciziei, că, la 09.03.2020, pârâta D. S.R.L. a contestat la judecătorul-sindic măsura administratorului judiciar al reclamantei prin care acesta nu a fost de acord cu încheierea unui act adiţional la contractul de vânzare-cumpărare, prin care să dispună compensarea datoriilor reciproce ale celor două societăţi până la concurenţa sumei celei mai mici, prin stingerea preţului. Contestaţia, înregistrată sub nr. x/110/2018/a12, a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., până la soluţionarea prezentei cauze.

Pe de altă parte, la data de 12.10.2021, pârâta D. S.R.L. a solicitat judecătorului-sindic să dispună compensarea datoriilor reciproce ale celor două societăţi până la concurenţa sumei celei mai mici, prin stingerea preţului. Contestaţia, înregistrată sub nr. x/110/2018/a18, a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., până la soluţionarea prezentei cauze.

Redăm, în cele ce urmează, considerentele expuse de Instanţa Supremă care a constatat că litigiul este specific materiei insolvenţei, întrucât vizează dezlegarea unor chestiuni aferente acestei proceduri, ceea ce atrage competenţa judecătorului-sindic: „Deşi este adevărat că ambele acţiuni au fost întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, Înalta Curte reţine că această împrejurare nu este de natură a exclude de plano competenţa judecătorului-sindic în soluţionarea acţiunii, aşa cum au reţinut instanţele anterioare.

(…) Pornind de la premisa că, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare din 13.03.2019 a fost încheiat după data deschiderii procedurii insolvenţei vânzătoarei, 19.07.2018, fiind semnat de administratorul special al vânzătoarei sub supravegherea administratorului judiciar, rezultă că acţiunea principală pune în discuţie efectele rezoluţiunii contractului asupra unui bun din patrimoniul debitoarei aflate, în prezent, în procedura falimentului (hotărârea intermediară nr. 162/2021 din 22.04.2021, pronunţată de Tribunalul Neamţ, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/110/2018), cu influenţă asupra procedurii colective de recuperare a creanţelor de către creditorii înscrişi la masa credală a debitoarei A. S.R.L.

Pe de altă parte, cererea reconvenţională pune în discuţie atât compensarea unor creanţe din insolvenţă, cât şi, implicit, contestarea unei măsuri a administratorului judiciar de a nu încheia act adiţional privind compensarea, chestiuni care vizează respectarea regulilor privind compensarea, instituite prin Legea nr. 85/2014.

De altfel, se reţine că aceleaşi pretenţii din cererea reconvenţională formulată de D. S.R.L. fac obiectul dosarelor nr. x/110/2018/a12 şi nr. x/110/2018/a18, aflate în competenţa judecătorului-sindic şi care, în mod evident, vor fi soluţionate potrivit dispoziţiilor privind legea insolvenţei.

Faţă de toate considerentele de mai sus, este fără îndoială faptul că litigiul este specific materiei insolvenţei, implicând dezlegarea unor chestiuni aferente acestei proceduri.

Instanţa supremă reţine că, în procedura insolvenţei, toate aspectele litigioase sunt supuse controlului judecătorului-sindic, rezol­varea lor unitară fiind esenţială pentru a se asigura respectarea principiilor care guvernează această procedură.

Potrivit art. 120 C. pr. civ., cererile în materia insolvenţei sau a concordatului preventiv sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul.