Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
367 views
Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 969/2020
NCPC: art. 9, art. 249, art. 1096 alin. (2)
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta a solicitat recunoaşterea sentinţei nr. 99 pronunţată la 29 noiembrie 2017 de Judecătoria de Primă Instanţă nr. 01 din Fuenlabrada, Spania, prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între reclamantă şi pârât, luându-se, totodată, măsuri cu privire la fiul minor.
Prin sentinţa civilă nr. 1254/18.06.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă a respins acţiunea, reţinând în considerente că nu s-a făcut dovada că hotărârea spaniolă este definitivă, cu referire la art. 22 lit. b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 sau că pârâtul, care a lipsit de la proces, a acceptat hotărârea în mod neechivoc, cum prevede art. 37 alin. (2) din acelaşi regulament.
Apelul promovat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins, prin decizia civilă nr. 279A din 28 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în a cărei motivare s-a reţinut incidenţa Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, şi cele ale Regulamentului (CE) nr. 4/2009 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere, acte comunitare direct aplicabile în statele membre ale Uniunii Europene.
În raport cu aceste dispoziţii legale, s-a constatat că tribunalul a soluţionat corect cauza, având în vedere că judecata pricinii în Spania s-a făcut în lipsa pârâtului şi că nu există dovada că pârâtul a fost încunoştinţat de proces.
Prin motivele de recurs formulate, reclamanta a criticat această soluţie, arătând că instanţa de apel a aplicat greşit legea, întrucât hotărârea spaniolă poartă menţiunea că este definitivă prin neapelare.
De altfel, reclamanta a susţinut că a respectat pe deplin legea spaniolă, publicând respectiva hotărâre în Monitorul Oficial al hotărârilor judecătoreşti.
Un argument în plus al faptului că hotărârea a rămas definitivă este şi împrejurarea că pârâtul nu a înţeles să formuleze cale de atac împotriva acesteia.
Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.
Potrivit art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, care reglementează recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un stat membru, nu este necesară nici o procedură pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri pronunţate în alt stat membru în materie de divorţ, separare de drept sau anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă nici unei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru.
În raport cu aceste prevederi, Înalta Curte reţine că hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un alt stat membru sunt recunoscute fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură specială, iar statul de recunoaştere nu are competenţa de a revizui respectiva hotărâre, ce face obiectul recunoaşterii.
Acelaşi regulament prevede, la art. 23, cazurile în care „O hotărâre judecătorească pronunţată în materia răspunderii părinteşti nu este recunoscută:
a) în cazul în care recunoaşterea contravine în mod evident ordinii publice din statul membru în care se solicită recunoaşterea, luând în considerare interesul superior al copilului;
b) în cazul în care, cu excepţia procedurilor urgente, aceasta a fost pronunţată fără a-i da copilului posibilitatea de a fi ascultat, încălcându-se astfel normele fundamentale de procedură din statul membru în care se solicită aceasta;
c) în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat şi astfel încât aceasta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc;
d) la solicitarea oricărei persoane care susţine că hotărârea se opune exercitării răspunderii sale părinteşti, în cazul în care hotărârea a fost pronunţată fără ca această persoană să fi avut posibilitatea de a fi ascultată;
e) în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată ulterior în materia răspunderii părinteşti în statul membru în care se solicită recunoaşterea;
f) în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată ulterior în materia răspunderii părinteşti într-un alt stat membru sau în statul terţ în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită, din moment ce hotărârea ulterioară îndeplineşte condiţiile necesare recunoaşterii sale în statul membru solicitat
g) în cazul în care nu a fost respectată procedura prevăzută la articolul 56, care prevede Plasarea copilului într-un alt stat membru”.
Prin decizia recurată, instanţa a reţinut că, în speţă, este incident cazul prevăzut de pct. c) al art. 23, mai sus citat, ale cărui prevederi sunt reluate în art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu s-a făcut dovada că părţii în lipsa căreia s-a soluţionat litigiul, pârâtul din cauza pendinte, i-a fost notificată sau comunicată cererea de chemare în judecată, care este actul de sesizare al instanţei.
Înalta Curte reţine, din situaţia de fapt constată de instanţele de fond, că în cadrul dosarului ce a fost soluţionat de instanţele spaniole, reclamanta a indicat că nu cunoaşte adresa pârâtului, ci doar ţara şi locul naşterii acestuia, ca fiind România, acest lucru fiind reţinut în hotărâre, în sensul că „judecata s-a făcut în lipsă”.
Totodată, din înscrisurile administrate la dosar, care prezintă starea de fapt reţinută, se constată că reclamanta avea cunoştinţă atât de domiciliul reclamantului aflat în România, cât şi de reşedinţa acestuia din Marea Britanie.
Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că este legală soluţia de respingere a apelului reclamantei, având în vedere împrejurarea că procesul purtat între reclamantă şi pârât în Spania a fost soluţionat în lipsa pârâtului, reclamanta declarând că nu cunoaşte domiciliul şi nici reşedinţa acestuia.
În această situaţie, în aplicarea art. 23 lit. c) din Regulamentul CE mai sus citat, era necesar ca să fie făcută dovada că pârâtului i-a fost comunicată acţiunea de desfacere a căsătoriei, cu alte cuvinte să se probeze că pârâtul a luat la cunoştinţă de procesul demarat împotriva sa de reclamantă sau că ar fi acceptat neechivoc cele stabilite de instanţa spaniolă.
Câtă vreme o astfel de dovadă nu s-a făcut, se reţine că instanţa de apel a aplicat corect prevederile legale, respectiv cele precitate, şi a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru recunoaşterea hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa din Spania.
De altfel, tot cu această motivare, Înalta Curte va respinge şi criticile potrivit cărora hotărârea spaniolă ar fi definitivă, fiind şi publicată în Buletinul Oficial al hotărârilor judecătoreşti.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că excepţiile prevăzute de art. 23 lit. c) din regulament sunt de strictă interpretare, în cauza pendinte neexistând dovada că pârâtul a luat la cunoştinţă de procesul purtat împotriva sa, aceasta fiind o condiţie excepţională pentru recunoaşterea hotărârii străine pronunţate în dosarul soluţionat în lipsa acestei părţi.
Reclamanta a mai arătat că instanţa de apel nu a înţeles să suplimenteze probatoriul administrat în cauză, în virtutea principiului disponibilităţii.
Această critică este de asemenea, nefondată, întrucât art. 249 C. proc. civ. prevede că cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, cu alte cuvinte sarcina probei incumbă reclamantului.
Principiul disponibilităţii, invocat de reclamantă şi prevăzut de art. 9 C. proc. civ., se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege; în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Prin acest principiu, se înţelege şi faptul că reclamantul trasează iniţial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.
Înalta Curte reţine că, în cauză, instanţele au respectat cadrul procesual indicat de reclamantă şi s-au pronunţat cu privire la cererea ce face obiectul dosarului pendinte, de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti străine. Mai mult, reclamanta a beneficiat de asistenţă juridică calificată, fiind reprezentată pe întreg parcursul procesului de avocat ales şi a înţeles să probeze susţinerile din cererea de chemare în judecată cu înscrisurile depuse la dosar.
Ca urmare, reţinând că sunt nefondate criticile formulate prin memoriul de recurs, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A.
Sursa informației: www.scj.ro.
