Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
1.136 views
Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 701/2020
L. nr. 119/1948: art. 6; NCPC: art. 223 alin. (1); L. nr. 18/1991: art. 36 alin. (1); NCC: art. 1847 – 1890
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
– Susţinerea unei greşite determinări a cadrului procesual subiectiv prin constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, este lipsită de temei.
Contrar aprecierii recurentei, în analiza poziţiei procesuale a acestui pârât, instanţele fondului au avut în vedere tocmai situaţia juridică a imobilului, obiect al uzucapiunii.
Astfel, în condiţiile în care bunul a fost preluat prin efectul naţionalizării, el a devenit proprietate de stat (conform art. 6 din Legea nr. 119/1948), fiind înregistrat ca atare în evidenţele cadastrale.
Or, proprietatea de stat este distinctă de cea a unităţilor administrativ-teritoriale (care au un patrimoniu propriu de bunuri ce pot aparţine deopotrivă domeniului public sau privat al acestora).
De aceea, în litigii în care se dispută dreptul de proprietate asupra unor bunuri care figurează proprietate de stat, acesta participă în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, având ca reprezentant Ministerul Finanţelor Publice (cu rezerva situaţiei în care legea stabileşte un alt organ în acest sens), aşa cum rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., text a cărui aplicare corectă la speţă au făcut instanţele.
Susţinerea recurentei conform căreia regimul juridic al imobilului obliga instanţa să-l asimileze situaţiei bunurilor aparţinând succesiunilor vacante este lipsită de temei, câtă vreme pe situaţia de fapt a rezultat fără dubiu că imobilul a fost naţionalizat, devenind ca atare proprietate de stat şi fiind dat iniţial, în administrarea Ministerului Minelor şi Petrolului, apoi în administrarea mai multor întreprinderi socialiste de stat, al căror succesor final s-a pretins reclamanta.
Nici trimiterea pe care o face recurenta la dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 („terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor”) nu este de natură să-i susţină critica de nelegalitate, câtă vreme la data intrării în vigoare a acestui act normativ imobilul nu se afla în administrarea primăriei pentru a face aplicabilă ipoteza normei şi a se considera că de la acel moment bunul a devenit proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, întrucât figura proprietate de stat, prin efectul naţionalizării
Este eronată, de asemenea, susţinerea conform căreia chestiunea calităţii procesuale a Municipiului Bucureşti ar fi fost dezlegată cu puterea lucrului judecat într-un alt litigiu, conform Sentinţei nr. 114 din 1 februarie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ale cărei efecte s-ar opune unei altfel de aprecieri în prezenta cauză.
În realitate, conform sentinţei menţionate, într-o acţiune vizând uzucapiunea asupra aceluiaşi imobil, îndreptată de reclamantă împotriva Unităţii Administrativ-Teritoriale sector 5, instanţa a stabilit lipsa calităţii procesuale a acestei pârâte, astfel încât acest aspect, care a făcut obiect al dezbaterii în respectivul proces este cel înzestrat cu efectul autorităţii de lucru judecat, iar nu împrejurări care nu au constituit obiect de analiză şi cercetare (Municipiul Bucureşti nefigurând ca parte în acel litigiu pentru a i se opune dezlegările jurisdicţionale din acea cauză).
– Criticile deduse judecăţii cu privire la fondul litigiului sunt, de asemenea, neîntemeiate, recurenta nedemonstrând încălcarea normelor de drept material aplicabile (art. 1847 – 1890 C. civ.), pentru a atrage incidenţa motivului prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, fără a se putea proceda la o reevaluare a probelor şi a situaţiei de fapt – prezentate de reclamantă în memoriul de recurs în mod neprocedural, specific unei căi devolutive de atac – Înalta Curte constată că sub aspectul legalităţii soluţiei se contestă existenţa unei detenţii precare, întrucât niciunul dintre pârâţi nu a prezentat vreun contact de închiriere şi în acelaşi timp, a rezultat că reclamanta a efectuat lucrări de reparaţii capitale asupra imobilului, de întreţinere, a achitat taxe şi impozite, ceea ce înseamnă că s-a comportat ca un proprietar, iar nu ca un detentor precar.
Susţinerile recurentei sunt eronate, în condiţiile în care calitatea de detentor precar nu poate fi dedusă doar dintr-un contract de locaţiune pentru a se putea pretinde că în absenţa depunerii acestuia nu este dovedită detenţia precară.
În realitate, detenţia precară presupune, în termenii art. 1853 C. civ., exercitarea de acte asupra unui bun al altuia, altfel decât sub nume de proprietar (enumerarea din text „în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc”, fiind una exemplificativă), ceea ce este relevant sub aspectul elementului psihologic sau intenţional fiind lipsa de manifestare a pretenţiei de a-şi apropria bunul ca proprietar.
În speţă, lipsa acestui element volitiv (animus sibi habendi) a fost determinată în mod corect de către instanţe raportat la situaţia juridică a imobilului – ce făcea obiectul unui drept de administrare directă, care nu permitea de altfel, în regimul politico-juridic anterior, o manifestare de voinţă în sensul transformării dreptului de proprietate de stat într-un altfel de drept (faţă de caracterele juridice recunoscute, illo tempore, proprietăţii socialiste de stat, ca fiind inalienabilă, imprescriptibilă achizitiv, insesizabilă şi ca atare, nesusceptibilă de a i se opune uzucapiunea).
De asemenea, faptul că reclamanta a făcut dovada plăţii de taxe şi impozite, inclusiv a reparaţiilor de după cutremurul din 1970, nu demonstrează existenţa unei posesii utile, sub nume de proprietar şi nici un caz de intervertire a precarităţii în posesie utilă.
Aceasta întrucât plata impozitelor şi a taxelor putea fi efectuată de oricine în numele proprietarului, înregistrarea în evidenţele fiscale a reclamantei realizându-se pe baza unor simple declaraţii (conform Direcţiei de Impozite Locale sector 5) şi înscriindu-se în exerciţiul dreptului de administrare (care presupunea şi achitarea sarcinilor corespunzătoare bunului dat în administrare).
Mai mult, sub acest aspect, examinând probele administrate, instanţa de apel a constatat că înscrierile fiscale au fost efectuate în perioada 1983 – 1985 sub numele Ministerului Petrolului şi al Ministerului Resurselor Industriei, abia în anul 1996, conform Protocolului nr. 8454 din 13 august 1996, comunicându-se că imobilul trece în patrimoniul A. SA.
Or, în acest context factual, în care în evidenţele fiscale asupra proprietăţii imobiliare figurau organe ale statului – ale administraţiei centrale de stat – reclamanta nu poate pretinde că îşi manifestase voinţa neechivocă de a poseda bunul sub nume de proprietar (separat de împrejurarea că exista o imposibilitate juridică obiectivă, aşa încât până în anul 1990 o astfel de manifestare nici nu era posibilă, faţă de formele recunoscute ale proprietăţii).
La fel, nu poate valora intenţie de a poseda sub nume de proprietar sau de a interverti detenţia în posesie utilă, împrejurarea că reclamanta a efectuat acte de consolidare, reparaţii, întreţinere, inclusiv după cutremurul din 1977.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, astfel de acte nu sunt veritabile acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului titularului, cărora să li se poată da valoarea juridică recunoscută de art. 1858 alin. (1) pct. 2 C. civ., aşa încât posesia care nu fusese exercitată sub nume de proprietar până la acel moment să se poată transforma într-o posesie utilă.
Separat de împrejurarea, menţionată anterior, că până în anul 1990 astfel de acte de rezistenţă nu puteau fi făcute în contra titularului dreptului de proprietate de stat, ele oricum, se înscriau în exerciţiul dreptului de administrare (nefiind lucrări care să poată fi realizate doar de titularul dreptului de proprietate ci dimpotrivă, fiind în sarcina celui care are în administrare bunul).
Mai mult, recurenta însăşi arată că a fost somată de către Municipiul Bucureşti, ca în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin tuturor agenţilor economici, să efectueze reparaţia şi întreţinerea imobilului deţinut.
Or, efectuarea unor astfel de lucrări la solicitarea autorităţii administrative locale nu înseamnă decât respectarea unor norme şi a unei conduite impuse, nicidecum o manifestare voită, neconstrânsă, în calitate de proprietar.
Susţinerea că pentru efectuarea unor astfel de lucrări este nevoie de autorizaţii, conform Legii nr. 50/1991, iar aceste autorizaţii s-ar elibera, cum pretinde recurenta, numai proprietarilor de imobile, nu demonstrează posesia utilă şi nici faptul că reclamanta era considerată proprietar de către terţi.
Pe de o parte, pentru că actul normativ menţionat nu prevede, cum greşit se susţine, emiterea de autorizaţii pentru executarea unor astfel de lucrări numai pe numele proprietarilor de imobile, ci oricărui titular al unui drept real (art. 1 din Legea nr. 50/1991), iar dreptul de administrare este un astfel de drept real, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate.
Pe de altă parte, somaţia făcută către o persoană pentru reabilitarea imobilului nu poate reprezenta, în sine, o dovadă a dreptului de proprietate pentru destinatarul respectivei notificări ci, cel mult, o prezumţie simplă de proprietate, supusă ca orice prezumţie de această natură, dovezii contrare (care, în speţă, s-a făcut în sensul demonstrării unei detenţii precare inapte să ducă la dobândirea proprietăţii).
– Este eronată, de asemenea, susţinerea recurentei conform căreia instanţa de apel ar fi reţinut un viciu al posesiei dedus din discontinuitatea acesteia pe motiv că de-a lungul timpului antecesorii acesteia ar fi purtat mai multe denumiri, ca urmare a reorganizării şi restructurării.
În realitate, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că antecesoarele reclamantei n-au putut poseda bunul sub nume de proprietar câtă vreme dreptul de administrare operativă de care beneficiau, illo tempore, unităţile socialiste, era unul corespunzător proprietăţii de stat şi ca atare, dat fiind regimul juridic al acestei forme de proprietate, exercitarea dreptului nu se putea face decât în limitele recunoscute, în numele şi pentru proprietatea de stat (deci o posesie pentru altul).
În acest context, fără a se putea ignora cadrul politic şi juridic în care a început şi apoi, a avut loc deţinerea bunului, s-a făcut în mod corect aplicarea prezumţiei reglementate de art. 1855 C. civ., conform căruia „Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este proba contrarie”.
Or, în speţă, o astfel de probă nu s-a putut face cel puţin până la nivelul anului 1990, până când a subzistat imposibilitatea juridică a deţinerii bunului sub nume de proprietar, în calitate de titular al unui drept de administrare directă corespunzător dreptului de proprietate de stat.
Aşadar, conform celor arătate anterior, instanţa de apel nu a reţinut o discontinuitate a posesiei ca impediment la dobândirea dreptului de proprietate prin efectul prescripţiei achizitive, ci lipsa elementului intenţional, psihologic (animus sibi habendi) dat de regimul juridic al proprietăţii la epoca deţinerii bunului, care să o facă aptă, prin stăpânirea în termenul prevăzut de lege, să ducă la transformarea posesiei (în realitate, detenţie precară) ca stare de fapt, într-o stare de drept în favoarea reclamantei.
În consecinţă, instanţele de fond au pronunţat o decizie legală atunci când au constatat că, nefăcându-se dovada unei posesii utile de către reclamantă, aceasta nu poate pretinde cu temei că a devenit proprietar urmare a efectului achizitiv al stăpânirii bunului înăuntrul termenului prescris de dispoziţiile art. 1890 C. civ.
Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, urmând să fie respins recursul şi menţinută decizia legală a instanţei de apel.
Sursa informației: www.scj.ro.
