Discontinuitatea posesiei. Impediment la dobândirea dreptului de proprietate prin efectul prescripţiei achizitive (NCC, NCPC, L. nr. 119/1948)

13 aug. 2020
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
529 views

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 701/2020

L. nr. 119/1948: art. 6; NCPC: art. 223 alin. (1); L. nr. 18/1991: art. 36 alin. (1); NCC: art. 1847 – 1890

Inteligența artificială în materie penală

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

– Susținerea unei greșite determinări a cadrului procesual subiectiv prin constatarea lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, este lipsită de temei.

Contrar aprecierii recurentei, în analiza poziției procesuale a acestui pârât, instanțele fondului au avut în vedere tocmai situația juridică a imobilului, obiect al uzucapiunii.

Astfel, în condițiile în care bunul a fost preluat prin efectul naționalizării, el a devenit proprietate de stat (conform art. 6 din Legea nr. 119/1948), fiind înregistrat ca atare în evidențele cadastrale.

Or, proprietatea de stat este distinctă de cea a unităților administrativ-teritoriale (care au un patrimoniu propriu de bunuri ce pot aparține deopotrivă domeniului public sau privat al acestora).

De aceea, în litigii în care se dispută dreptul de proprietate asupra unor bunuri care figurează proprietate de stat, acesta participă în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, având ca reprezentant Ministerul Finanțelor Publice (cu rezerva situației în care legea stabilește un alt organ în acest sens), așa cum rezultă în mod expres din dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., text a cărui aplicare corectă la speță au făcut instanțele.

Susținerea recurentei conform căreia regimul juridic al imobilului obliga instanța să-l asimileze situației bunurilor aparținând succesiunilor vacante este lipsită de temei, câtă vreme pe situația de fapt a rezultat fără dubiu că imobilul a fost naționalizat, devenind ca atare proprietate de stat și fiind dat inițial, în administrarea Ministerului Minelor și Petrolului, apoi în administrarea mai multor întreprinderi socialiste de stat, al căror succesor final s-a pretins reclamanta.

Nici trimiterea pe care o face recurenta la dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 („terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor”) nu este de natură să-i susțină critica de nelegalitate, câtă vreme la data intrării în vigoare a acestui act normativ imobilul nu se afla în administrarea primăriei pentru a face aplicabilă ipoteza normei și a se considera că de la acel moment bunul a devenit proprietatea unității administrativ-teritoriale, întrucât figura proprietate de stat, prin efectul naționalizării

Este eronată, de asemenea, susținerea conform căreia chestiunea calității procesuale a Municipiului București ar fi fost dezlegată cu puterea lucrului judecat într-un alt litigiu, conform Sentinței nr. 114 din 1 februarie 2016 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, ale cărei efecte s-ar opune unei altfel de aprecieri în prezenta cauză.

În realitate, conform sentinței menționate, într-o acțiune vizând uzucapiunea asupra aceluiași imobil, îndreptată de reclamantă împotriva Unității Administrativ-Teritoriale sector 5, instanța a stabilit lipsa calității procesuale a acestei pârâte, astfel încât acest aspect, care a făcut obiect al dezbaterii în respectivul proces este cel înzestrat cu efectul autorității de lucru judecat, iar nu împrejurări care nu au constituit obiect de analiză și cercetare (Municipiul București nefigurând ca parte în acel litigiu pentru a i se opune dezlegările jurisdicționale din acea cauză).

– Criticile deduse judecății cu privire la fondul litigiului sunt, de asemenea, neîntemeiate, recurenta nedemonstrând încălcarea normelor de drept material aplicabile (art. 1847 – 1890 C. civ.), pentru a atrage incidența motivului prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, fără a se putea proceda la o reevaluare a probelor și a situației de fapt – prezentate de reclamantă în memoriul de recurs în mod neprocedural, specific unei căi devolutive de atac – Înalta Curte constată că sub aspectul legalității soluției se contestă existența unei detenții precare, întrucât niciunul dintre pârâți nu a prezentat vreun contact de închiriere și în același timp, a rezultat că reclamanta a efectuat lucrări de reparații capitale asupra imobilului, de întreținere, a achitat taxe și impozite, ceea ce înseamnă că s-a comportat ca un proprietar, iar nu ca un detentor precar.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Susținerile recurentei sunt eronate, în condițiile în care calitatea de detentor precar nu poate fi dedusă doar dintr-un contract de locațiune pentru a se putea pretinde că în absența depunerii acestuia nu este dovedită detenția precară.

În realitate, detenția precară presupune, în termenii art. 1853 C. civ., exercitarea de acte asupra unui bun al altuia, altfel decât sub nume de proprietar (enumerarea din text „în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc”, fiind una exemplificativă), ceea ce este relevant sub aspectul elementului psihologic sau intențional fiind lipsa de manifestare a pretenției de a-și apropria bunul ca proprietar.

În speță, lipsa acestui element volitiv (animus sibi habendi) a fost determinată în mod corect de către instanțe raportat la situația juridică a imobilului – ce făcea obiectul unui drept de administrare directă, care nu permitea de altfel, în regimul politico-juridic anterior, o manifestare de voință în sensul transformării dreptului de proprietate de stat într-un altfel de drept (față de caracterele juridice recunoscute, illo tempore, proprietății socialiste de stat, ca fiind inalienabilă, imprescriptibilă achizitiv, insesizabilă și ca atare, nesusceptibilă de a i se opune uzucapiunea).

De asemenea, faptul că reclamanta a făcut dovada plății de taxe și impozite, inclusiv a reparațiilor de după cutremurul din 1970, nu demonstrează existența unei posesii utile, sub nume de proprietar și nici un caz de intervertire a precarității în posesie utilă.

Aceasta întrucât plata impozitelor și a taxelor putea fi efectuată de oricine în numele proprietarului, înregistrarea în evidențele fiscale a reclamantei realizându-se pe baza unor simple declarații (conform Direcției de Impozite Locale sector 5) și înscriindu-se în exercițiul dreptului de administrare (care presupunea și achitarea sarcinilor corespunzătoare bunului dat în administrare).

Mai mult, sub acest aspect, examinând probele administrate, instanța de apel a constatat că înscrierile fiscale au fost efectuate în perioada 1983 – 1985 sub numele Ministerului Petrolului și al Ministerului Resurselor Industriei, abia în anul 1996, conform Protocolului nr. 8454 din 13 august 1996, comunicându-se că imobilul trece în patrimoniul A. SA.

Or, în acest context factual, în care în evidențele fiscale asupra proprietății imobiliare figurau organe ale statului – ale administrației centrale de stat – reclamanta nu poate pretinde că își manifestase voința neechivocă de a poseda bunul sub nume de proprietar (separat de împrejurarea că exista o imposibilitate juridică obiectivă, așa încât până în anul 1990 o astfel de manifestare nici nu era posibilă, față de formele recunoscute ale proprietății).

La fel, nu poate valora intenție de a poseda sub nume de proprietar sau de a interverti detenția în posesie utilă, împrejurarea că reclamanta a efectuat acte de consolidare, reparații, întreținere, inclusiv după cutremurul din 1977.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, astfel de acte nu sunt veritabile acte de rezistență la exercițiul dreptului titularului, cărora să li se poată da valoarea juridică recunoscută de art. 1858 alin. (1) pct. 2 C. civ., așa încât posesia care nu fusese exercitată sub nume de proprietar până la acel moment să se poată transforma într-o posesie utilă.

Separat de împrejurarea, menționată anterior, că până în anul 1990 astfel de acte de rezistență nu puteau fi făcute în contra titularului dreptului de proprietate de stat, ele oricum, se înscriau în exercițiul dreptului de administrare (nefiind lucrări care să poată fi realizate doar de titularul dreptului de proprietate ci dimpotrivă, fiind în sarcina celui care are în administrare bunul).

Mai mult, recurenta însăși arată că a fost somată de către Municipiul București, ca în îndeplinirea obligațiilor ce le revin tuturor agenților economici, să efectueze reparația și întreținerea imobilului deținut.

Or, efectuarea unor astfel de lucrări la solicitarea autorității administrative locale nu înseamnă decât respectarea unor norme și a unei conduite impuse, nicidecum o manifestare voită, neconstrânsă, în calitate de proprietar.

Susținerea că pentru efectuarea unor astfel de lucrări este nevoie de autorizații, conform Legii nr. 50/1991, iar aceste autorizații s-ar elibera, cum pretinde recurenta, numai proprietarilor de imobile, nu demonstrează posesia utilă și nici faptul că reclamanta era considerată proprietar de către terți.

Pe de o parte, pentru că actul normativ menționat nu prevede, cum greșit se susține, emiterea de autorizații pentru executarea unor astfel de lucrări numai pe numele proprietarilor de imobile, ci oricărui titular al unui drept real (art. 1 din Legea nr. 50/1991), iar dreptul de administrare este un astfel de drept real, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate.

Pe de altă parte, somația făcută către o persoană pentru reabilitarea imobilului nu poate reprezenta, în sine, o dovadă a dreptului de proprietate pentru destinatarul respectivei notificări ci, cel mult, o prezumție simplă de proprietate, supusă ca orice prezumție de această natură, dovezii contrare (care, în speță, s-a făcut în sensul demonstrării unei detenții precare inapte să ducă la dobândirea proprietății).

– Este eronată, de asemenea, susținerea recurentei conform căreia instanța de apel ar fi reținut un viciu al posesiei dedus din discontinuitatea acesteia pe motiv că de-a lungul timpului antecesorii acesteia ar fi purtat mai multe denumiri, ca urmare a reorganizării și restructurării.

În realitate, instanța de apel a reținut, în mod corect, că antecesoarele reclamantei n-au putut poseda bunul sub nume de proprietar câtă vreme dreptul de administrare operativă de care beneficiau, illo tempore, unitățile socialiste, era unul corespunzător proprietății de stat și ca atare, dat fiind regimul juridic al acestei forme de proprietate, exercitarea dreptului nu se putea face decât în limitele recunoscute, în numele și pentru proprietatea de stat (deci o posesie pentru altul).

În acest context, fără a se putea ignora cadrul politic și juridic în care a început și apoi, a avut loc deținerea bunului, s-a făcut în mod corect aplicarea prezumției reglementate de art. 1855 C. civ., conform căruia „Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este proba contrarie”.

Or, în speță, o astfel de probă nu s-a putut face cel puțin până la nivelul anului 1990, până când a subzistat imposibilitatea juridică a deținerii bunului sub nume de proprietar, în calitate de titular al unui drept de administrare directă corespunzător dreptului de proprietate de stat.

Așadar, conform celor arătate anterior, instanța de apel nu a reținut o discontinuitate a posesiei ca impediment la dobândirea dreptului de proprietate prin efectul prescripției achizitive, ci lipsa elementului intențional, psihologic (animus sibi habendi) dat de regimul juridic al proprietății la epoca deținerii bunului, care să o facă aptă, prin stăpânirea în termenul prevăzut de lege, să ducă la transformarea posesiei (în realitate, detenție precară) ca stare de fapt, într-o stare de drept în favoarea reclamantei.

În consecință, instanțele de fond au pronunțat o decizie legală atunci când au constatat că, nefăcându-se dovada unei posesii utile de către reclamantă, aceasta nu poate pretinde cu temei că a devenit proprietar urmare a efectului achizitiv al stăpânirii bunului înăuntrul termenului prescris de dispozițiile art. 1890 C. civ.

Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, urmând să fie respins recursul și menținută decizia legală a instanței de apel.

Sursa informației: www.scj.ro.

Discontinuitatea posesiei. Impediment la dobândirea dreptului de proprietate prin efectul prescripției achizitive (NCC, NCPC, L. nr. 119/1948) was last modified: august 12th, 2020 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter