Sursele de eroare în procedura de identificare a suspectului de către martor

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Una dintre probele care stau la baza unei condamnări este iden­tificarea suspectului de către martori sau de către persoana vătămată. Procedura identificării se regăseşte în cuprinsul art. 132‑134 şi art. 137 C. pr. pen.^[1] şi presupune o etapă iniţială de audiere a persoanei cu privire la tot ceea ce ştie despre persoana pe care urmează să o identifice. După această etapă, persoana este întrebată dacă a mai participat la o altă procedură de identificare pentru aceeaşi persoană şi dacă persoana i‑a fost indicată sau descrisă anterior. Identificarea propriu‑zisă presupune fie prezentarea suspectului împreună cu alte 4‑6 persoane, fie prezentarea unor fotografii: a suspectului şi a altor 4‑6 persoane. Esenţial în procedura identificării persoanelor este ca suspectul să semene cu celelalte persoane ce sunt prezentate. Alte măsuri care sunt luate pentru asigurarea fiabilităţii procedurii sunt: a) să se evite comunicarea dintre persoanele care au fost chemate pentru a identifica aceeaşi persoană şi b) în situaţia în care aceeaşi persoană trebuie să facă mai multe identificări de persoane, persoana supusă identificării trebuie să se afle la fiecare procedură printre persoane care nu au mai fost expuse anterior.

Codul de procedură penală reglementează câteva dintre condiţiile impor­tante în procedura de identificare a persoanelor, însă nu sunt luate toate măsurile necesare unei proce­duri obiective.

Principala sursă de eroare judiciară în condamnarea nevinovaţilor (în cazurile redeschise ca urmare a posibilităţii administrării probei ADN)^[2] a fost depoziţia unui martor care nu doar că a „recunoscut vinovatul”, însă şi‑a şi exprimat încrederea că identificarea este acurată. Uneori, încrederea martorului în acurateţea recunoaşterii se baza tocmai pe feedbackul pozitiv primit de la investigator (care i‑a confirmat, de exemplu, după procedura recu­noaşterii, că „acela este suspectul/vinovatul”). Cercetă­torii^[3] au măsurat în diferite experimente efectul feedbackului de con­firmare în procedura judi­­ciară a identificării suspectului şi au observat că poate altera substanţial memoria martorilor. Efectul feedbackului post‑identificare (post‑identification feedback effect) a fost studiat pentru prima dată în anul 1998^[4] şi se referă la modul în care identificările făcute de martori sunt distorsionate de feedbackul pe care ei îl primesc după identificare, fie că aceasta este corectă sau greşită. Diferite cazuri ale Curţii Supreme din SUA (de exemplu: în anul 2011, New Jersey împotriva Henderson^[5]; în 2012, Oregon împotriva Lawson^[6]) au exclus proba identi­ficării suspecţilor făcută de martori după ce s‑a constatat că aceasta a fost afectată de efectul de feedback sau de alte alterări, fiind încălcat ghidul^[7] impus de stat privind procedura identificării (de planşe fotografice şi de persoane).

În cazul New Jersey împotriva Henderson, Curtea Supremă „a analizat cercetările ştiinţifice privind recunoaşterile făcute de martorii oculari şi constatările expertului numit de către instanţă. Curtea a parcurs cercetările asupra a două tipuri de variabile care afectează fiabilitatea identificărilor martorilor oculari: variabilele de sistem, care sunt factori precum proce­durile de recunoaştere care se află sub controlul statului şi variabilele estima­toare, care sunt factori legaţi de martor, făptuitor şi eveniment, precum distanţă, lumină şi stres”^[8]. În aceeaşi manieră, în cazul Oregon împotriva Lawson, Curtea a citat un studiu de cercetare^[9] care a arătat că „89 % dintre subiecţii care au identificat greşit o persoană într‑o primă fază de recunoaştere unde nu se afla suspectul, au identificat în mod greşit aceeaşi persoană într‑o a doua procedură de recunoaştere – în ciuda fap­tului că în a doua procedură se afla şi adevăratul făptuitor. Din aceste motive, procedurile de identificare succesive pot fi nefiabile în testarea memoriei unui martor cu privire la un făptuitor real şi, astfel, valoarea lor probantă poate fi mică”^[10].

Nu doar feedbackul post‑identificare oferit martorului de către orga­nele judiciare influenţează acurateţea identificării făptuitorului. Variabilele următoare afectează, de asemenea, procedura de identificare şi recoman­dările făcute de experţi pentru eficientizarea procedurii de identificare în procesele penale:

a) Variabilele procedurii de identificare (variabile de sistem)

1. Specialistul „orb” („blind administration”) – în mod ideal, toate procedurile de identificare ar trebui conduse de un specialist „orb”, adică de o persoană care nu cunoaşte identitatea suspectului ce urmează a fi iden­tificat. Dacă persoana care conduce procedura identificării cunoaşte iden­titatea suspectului, poate sugera în mod conştient sau inconştient această informaţie martorului. Oricum, simplul fapt că martorul crede că cel care conduce procedura de identificare nu ştie cine este suspectul/făptuitorul scade probabilitatea erorii în identificare^[11].

2. Instrucţiunile date martorului – dacă martorul este informat despre procedura de identificare, probabilitatea identificării greşite este semni­ficativ mai scăzută. De exemplu, este foarte important să i se spună marto­rului că suspectul poate să nu se afle printre persoanele/fotografiile expuse şi că nu trebuie să se simtă obligat să identifice neapărat pe cineva.

3. Modul de construire a grupului de persoane ce fac obiectul identi­ficării – de regulă, în procedura identificării se testează ipoteza că un anumit suspect ar fi vinovat. Se recomandă ca toate persoanele incluse în grupul de identificare să fie selectate pe criteriul asemănării fizice cu des­crie­rea iniţială făcută de martor. În situaţia în care anumite caracteristici nu apar în descrierile martorului, acestea trebuie alese pe baza asemănării cu suspectul. Se recomandă folosirea unui grup de cel puţin şase persoane, iar suspectul să nu iasă cu nimic în evidenţă.

4. Grupuri de persoane prezentate simultan versus prezentate pe rând – în procedurile tradiţionale de identificare, organele judiciare expun martorul la un grup de persoane sau la nişte planşe fotografice în mod simul­tan, fiind prezentate toate deodată. Martorii expuşi la persoane/fotografii în mod simultan vizualizează toţi subiecţii în acelaşi timp şi tind să facă o „judecată relativă”, alegând persoana sau fotografia care seamănă cel mai îndeaproape cu făptuitorul. O variantă mai bună de lucru este expunerea secvenţială a fiecărei persoane/fotografii din grup. Într‑o procedură secven­ţială, martorul face o „judecată absolută”, comparând fiecare subiect cu amintirea lui despre făptuitor şi decizând de fiecare dată dacă subiectul expus este făptuitorul. Judecata absolută duce mult mai rar la identificarea greşită a suspecţii nevinovaţi.

5. Prezentarea unei singure persoane („showup”) – prezentarea unei singure persoane este o procedură în care organele judiciare prezintă unui martor ocular un singur suspect pentru identificare. Adesea (dar nu neapă­rat) această procedură se efectuează la locul faptei, la scurt timp după ce a avut loc infracţiunea (maximum 2 ore). Prezentările unei singure persoane sunt, în general, considerate ca fiind inerent sugestive, cu o valoare pro­bantă mult mai redusă decât procedura de identificare dintr‑un grup. Atunci când se prezintă martorului o singură persoană, acesta devine conştient de cel care este vizat de organele judiciare ca suspect. Totuşi, această procedură s‑a dovedit a fi foarte utilă uneori, atunci când s‑a rea­lizat imediat după ce martorul a observat infractorul în acţiune, deoarece beneficiul unei memorii proaspete depăşeşte efectul sugestibilităţii. Este important să i se comunice martorului că este posibil ca suspectul să nu fie făptuitorul şi că martorul nu trebuie să se simtă obligat să facă identificarea dacă nu o poate face.

6. Vizualizări multiple ale suspectului – vizualizarea unui suspect de mai multe ori pe parcursul urmăririi penale poate afecta negativ fiabilitatea oricărei identificări care urmează acelor vizualizări. Efectul negativ al vizua­lizărilor multiple poate rezulta din incapacitatea martorului de a discerne sursa recunoaşterii suspectului (proces denumit confuzie asupra sursei sau eroare de monitorizare a sursei). Se ştie că oamenii uită mai repede sursa informaţiei decât informaţia în sine^[12]. O problemă similară apare atunci când organele de urmărire penală solicită unui martor să participe la multiple proceduri de identificare. Indiferent dacă martorul selectează sau nu sus­pectul într‑o procedură iniţială de identificare, procedura creşte familia­ritatea martorului cu faţa suspectului. Dacă organele de urmărire penală prezintă martorului, ulterior acestor expuneri, un nou grup de identificare de persoane în care apare acelaşi suspect, suspectul poate tinde să iasă în evidenţă sau să i se pară cunoscut martorului ca urmare a expunerilor anterioare. Efectul este cu atât mai puternic cu cât doar suspectul (nu şi alte persoane ce făceau parte din grupul de identificare) a mai apărut în procedurile de identificare anterioare.

7. Întrebările sugestive, contaminarea din partea altor martori şi alte surse de contaminare a memoriei post‑eveniment – modul în care i se pun întrebările martorului ocular şi modul în care se conduce audierea pot altera memoria acestuia cu privire la eveniment. Abordarea sugestivă şi folosirea întrebărilor manipulatoare (“leading question” – de exemplu, „Purta un tricou alb?”) tind să ducă la răspunsuri care se potrivesc cu aştep­tările încorporate în întrebare. Memoria martorului poate fi contaminată, de asemenea, de informaţii externe la care este expus acesta, de ipoteze înglobate în întrebările ce îi sunt adresate sau de discuţiile purtate cu alţi martori. Este important să se verifice dacă martorul a primit înainte, în timpul sau după identificare informaţii sau feedback despre suspect sau despre infracţiune, toate acestea putând afecta acurateţea identificării. În caz afirmativ, trebuie notat cu cine a purtat discuţiile, ce au presupus şi când s‑au purtat acestea.

8. Oferirea feedbackului după ce identificarea s‑a realizat – feedbackul pozitiv (de confirmare) oferit de către investigator martorului post‑identifi­carea creşte încrederea pe care o au martorii în acurateţea identificărilor lor. În anul 2014 s‑a realizat o cercetare^[13] (meta‑analiză) ce a inclus 7.000 de participanţi din SUA, Europa şi Australia. Autorii au demonstrat că efectul feedbackului de confirmare este foarte puternic, influenţând iremediabil răspunsurile viitoare ale martorilor.

9. Consemnarea încrederii pe care martorul o are în propria iden­tificare – se recomandă ca întotdeauna după procedura de identificare să se consemneze gradul de încredere pe care martorul îl are în răspunsul lui. De exemplu, se poate întreba: „Pe o scară de la 0 la 10, unde 0 înseamnă că nu ai deloc încredere, iar 10 înseamnă că eşti sigur de răspunsul tău, care este nivelul tău de încredere în identificarea pe care tocmai ai făcut‑o?”. Este esenţial să nu se ofere niciun feedback şi nicio informaţie înainte de con­sem­narea încrederii în identificare.