Sursele de eroare în procedura de identificare a suspectului de către martor
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
Una dintre probele care stau la baza unei condamnări este identificarea suspectului de către martori sau de către persoana vătămată. Procedura identificării se regăsește în cuprinsul art. 132‑134 și art. 137 C. pr. pen.[1] și presupune o etapă inițială de audiere a persoanei cu privire la tot ceea ce știe despre persoana pe care urmează să o identifice. După această etapă, persoana este întrebată dacă a mai participat la o altă procedură de identificare pentru aceeași persoană și dacă persoana i‑a fost indicată sau descrisă anterior. Identificarea propriu‑zisă presupune fie prezentarea suspectului împreună cu alte 4‑6 persoane, fie prezentarea unor fotografii: a suspectului și a altor 4‑6 persoane. Esențial în procedura identificării persoanelor este ca suspectul să semene cu celelalte persoane ce sunt prezentate. Alte măsuri care sunt luate pentru asigurarea fiabilității procedurii sunt: a) să se evite comunicarea dintre persoanele care au fost chemate pentru a identifica aceeași persoană și b) în situația în care aceeași persoană trebuie să facă mai multe identificări de persoane, persoana supusă identificării trebuie să se afle la fiecare procedură printre persoane care nu au mai fost expuse anterior.
Codul de procedură penală reglementează câteva dintre condițiile importante în procedura de identificare a persoanelor, însă nu sunt luate toate măsurile necesare unei proceduri obiective.
Principala sursă de eroare judiciară în condamnarea nevinovaților (în cazurile redeschise ca urmare a posibilității administrării probei ADN)[2] a fost depoziția unui martor care nu doar că a „recunoscut vinovatul”, însă și‑a și exprimat încrederea că identificarea este acurată. Uneori, încrederea martorului în acuratețea recunoașterii se baza tocmai pe feedbackul pozitiv primit de la investigator (care i‑a confirmat, de exemplu, după procedura recunoașterii, că „acela este suspectul/vinovatul”). Cercetătorii[3] au măsurat în diferite experimente efectul feedbackului de confirmare în procedura judiciară a identificării suspectului și au observat că poate altera substanțial memoria martorilor. Efectul feedbackului post‑identificare (post‑identification feedback effect) a fost studiat pentru prima dată în anul 1998[4] și se referă la modul în care identificările făcute de martori sunt distorsionate de feedbackul pe care ei îl primesc după identificare, fie că aceasta este corectă sau greșită. Diferite cazuri ale Curții Supreme din SUA (de exemplu: în anul 2011, New Jersey împotriva Henderson[5]; în 2012, Oregon împotriva Lawson[6]) au exclus proba identificării suspecților făcută de martori după ce s‑a constatat că aceasta a fost afectată de efectul de feedback sau de alte alterări, fiind încălcat ghidul[7] impus de stat privind procedura identificării (de planșe fotografice și de persoane).
În cazul New Jersey împotriva Henderson, Curtea Supremă „a analizat cercetările științifice privind recunoașterile făcute de martorii oculari și constatările expertului numit de către instanță. Curtea a parcurs cercetările asupra a două tipuri de variabile care afectează fiabilitatea identificărilor martorilor oculari: variabilele de sistem, care sunt factori precum procedurile de recunoaștere care se află sub controlul statului și variabilele estimatoare, care sunt factori legați de martor, făptuitor și eveniment, precum distanță, lumină și stres”[8]. În aceeași manieră, în cazul Oregon împotriva Lawson, Curtea a citat un studiu de cercetare[9] care a arătat că „89 % dintre subiecții care au identificat greșit o persoană într‑o primă fază de recunoaștere unde nu se afla suspectul, au identificat în mod greșit aceeași persoană într‑o a doua procedură de recunoaștere – în ciuda faptului că în a doua procedură se afla și adevăratul făptuitor. Din aceste motive, procedurile de identificare succesive pot fi nefiabile în testarea memoriei unui martor cu privire la un făptuitor real și, astfel, valoarea lor probantă poate fi mică”[10].
Nu doar feedbackul post‑identificare oferit martorului de către organele judiciare influențează acuratețea identificării făptuitorului. Variabilele următoare afectează, de asemenea, procedura de identificare și recomandările făcute de experți pentru eficientizarea procedurii de identificare în procesele penale:
a) Variabilele procedurii de identificare (variabile de sistem)
1. Specialistul „orb” („blind administration”) – în mod ideal, toate procedurile de identificare ar trebui conduse de un specialist „orb”, adică de o persoană care nu cunoaște identitatea suspectului ce urmează a fi identificat. Dacă persoana care conduce procedura identificării cunoaște identitatea suspectului, poate sugera în mod conștient sau inconștient această informație martorului. Oricum, simplul fapt că martorul crede că cel care conduce procedura de identificare nu știe cine este suspectul/făptuitorul scade probabilitatea erorii în identificare[11].
2. Instrucțiunile date martorului – dacă martorul este informat despre procedura de identificare, probabilitatea identificării greșite este semnificativ mai scăzută. De exemplu, este foarte important să i se spună martorului că suspectul poate să nu se afle printre persoanele/fotografiile expuse și că nu trebuie să se simtă obligat să identifice neapărat pe cineva.
3. Modul de construire a grupului de persoane ce fac obiectul identificării – de regulă, în procedura identificării se testează ipoteza că un anumit suspect ar fi vinovat. Se recomandă ca toate persoanele incluse în grupul de identificare să fie selectate pe criteriul asemănării fizice cu descrierea inițială făcută de martor. În situația în care anumite caracteristici nu apar în descrierile martorului, acestea trebuie alese pe baza asemănării cu suspectul. Se recomandă folosirea unui grup de cel puțin șase persoane, iar suspectul să nu iasă cu nimic în evidență.
4. Grupuri de persoane prezentate simultan versus prezentate pe rând – în procedurile tradiționale de identificare, organele judiciare expun martorul la un grup de persoane sau la niște planșe fotografice în mod simultan, fiind prezentate toate deodată. Martorii expuși la persoane/fotografii în mod simultan vizualizează toți subiecții în același timp și tind să facă o „judecată relativă”, alegând persoana sau fotografia care seamănă cel mai îndeaproape cu făptuitorul. O variantă mai bună de lucru este expunerea secvențială a fiecărei persoane/fotografii din grup. Într‑o procedură secvențială, martorul face o „judecată absolută”, comparând fiecare subiect cu amintirea lui despre făptuitor și decizând de fiecare dată dacă subiectul expus este făptuitorul. Judecata absolută duce mult mai rar la identificarea greșită a suspecții nevinovați.
5. Prezentarea unei singure persoane („showup”) – prezentarea unei singure persoane este o procedură în care organele judiciare prezintă unui martor ocular un singur suspect pentru identificare. Adesea (dar nu neapărat) această procedură se efectuează la locul faptei, la scurt timp după ce a avut loc infracțiunea (maximum 2 ore). Prezentările unei singure persoane sunt, în general, considerate ca fiind inerent sugestive, cu o valoare probantă mult mai redusă decât procedura de identificare dintr‑un grup. Atunci când se prezintă martorului o singură persoană, acesta devine conștient de cel care este vizat de organele judiciare ca suspect. Totuși, această procedură s‑a dovedit a fi foarte utilă uneori, atunci când s‑a realizat imediat după ce martorul a observat infractorul în acțiune, deoarece beneficiul unei memorii proaspete depășește efectul sugestibilității. Este important să i se comunice martorului că este posibil ca suspectul să nu fie făptuitorul și că martorul nu trebuie să se simtă obligat să facă identificarea dacă nu o poate face.
6. Vizualizări multiple ale suspectului – vizualizarea unui suspect de mai multe ori pe parcursul urmăririi penale poate afecta negativ fiabilitatea oricărei identificări care urmează acelor vizualizări. Efectul negativ al vizualizărilor multiple poate rezulta din incapacitatea martorului de a discerne sursa recunoașterii suspectului (proces denumit confuzie asupra sursei sau eroare de monitorizare a sursei). Se știe că oamenii uită mai repede sursa informației decât informația în sine[12]. O problemă similară apare atunci când organele de urmărire penală solicită unui martor să participe la multiple proceduri de identificare. Indiferent dacă martorul selectează sau nu suspectul într‑o procedură inițială de identificare, procedura crește familiaritatea martorului cu fața suspectului. Dacă organele de urmărire penală prezintă martorului, ulterior acestor expuneri, un nou grup de identificare de persoane în care apare același suspect, suspectul poate tinde să iasă în evidență sau să i se pară cunoscut martorului ca urmare a expunerilor anterioare. Efectul este cu atât mai puternic cu cât doar suspectul (nu și alte persoane ce făceau parte din grupul de identificare) a mai apărut în procedurile de identificare anterioare.
7. Întrebările sugestive, contaminarea din partea altor martori și alte surse de contaminare a memoriei post‑eveniment – modul în care i se pun întrebările martorului ocular și modul în care se conduce audierea pot altera memoria acestuia cu privire la eveniment. Abordarea sugestivă și folosirea întrebărilor manipulatoare (“leading question” – de exemplu, „Purta un tricou alb?”) tind să ducă la răspunsuri care se potrivesc cu așteptările încorporate în întrebare. Memoria martorului poate fi contaminată, de asemenea, de informații externe la care este expus acesta, de ipoteze înglobate în întrebările ce îi sunt adresate sau de discuțiile purtate cu alți martori. Este important să se verifice dacă martorul a primit înainte, în timpul sau după identificare informații sau feedback despre suspect sau despre infracțiune, toate acestea putând afecta acuratețea identificării. În caz afirmativ, trebuie notat cu cine a purtat discuțiile, ce au presupus și când s‑au purtat acestea.
8. Oferirea feedbackului după ce identificarea s‑a realizat – feedbackul pozitiv (de confirmare) oferit de către investigator martorului post‑identificarea crește încrederea pe care o au martorii în acuratețea identificărilor lor. În anul 2014 s‑a realizat o cercetare[13] (meta‑analiză) ce a inclus 7.000 de participanți din SUA, Europa și Australia. Autorii au demonstrat că efectul feedbackului de confirmare este foarte puternic, influențând iremediabil răspunsurile viitoare ale martorilor.
9. Consemnarea încrederii pe care martorul o are în propria identificare – se recomandă ca întotdeauna după procedura de identificare să se consemneze gradul de încredere pe care martorul îl are în răspunsul lui. De exemplu, se poate întreba: „Pe o scară de la 0 la 10, unde 0 înseamnă că nu ai deloc încredere, iar 10 înseamnă că ești sigur de răspunsul tău, care este nivelul tău de încredere în identificarea pe care tocmai ai făcut‑o?”. Este esențial să nu se ofere niciun feedback și nicio informație înainte de consemnarea încrederii în identificare.
* Extras din lucrarea „Psihologie aplicată în procesul penal”, Editura Universul Juridic, București, 2020.
[1] Art. 133 C. pr. pen. (Audierea prealabilă a persoanei care face identificarea): „(1) După dispunerea măsurii și înainte ca identificarea să fie realizată, persoana care face identificarea trebuie audiată cu privire la persoana sau obiectul pe care urmează să îl identifice. (2) Audierea constă în descrierea tuturor caracteristicilor persoanei sau ale obiectului, precum și a împrejurărilor în care au fost văzute. Persoana care face identificarea este întrebată dacă a mai participat anterior la o altă procedură de identificare privind aceeași persoană sau același obiect ori dacă persoana sau obiectul de identificat i‑au fost indicate ori descrise anterior.”
Art. 134 C. pr. pen. (Identificarea persoanelor): „(1) Persoana care urmează să fie identificată este prezentată împreună cu alte 4‑6 persoane necunoscute, cu trăsături asemănătoare celor descrise de persoana care face identificarea. (2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător și în situația identificării persoanelor după fotografii. (3) Identificarea se desfășoară astfel încât persoanele care urmează să fie identificate să nu o vadă pe cea care le identifică. (4) Desfășurarea activității de identificare a persoanelor, precum și declarațiile persoanei care face identificarea sunt consemnate într‑un proces‑verbal. (5) Procesul‑verbal trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 135 alin. (2), numele, prenumele și adresa persoanelor care au fost introduse în grupul de identificare sau ale căror fotografii au fost prezentate persoanei care face identificarea, numele și prenumele persoanei identificate, precum și ordonanța sau încheierea prin care s‑a dispus efectuarea identificării de persoane. (6) În cursul urmăririi penale, în situația în care organul de urmărire penală consideră necesar, activitatea de identificare este înregistrată audiovideo. Înregistrarea identificării este anexată procesului‑verbal ca parte integrantă a acestuia și poate fi folosită ca mijloc de probă.”
Art. 137 C. pr. pen. (Pluralitatea de identificări): „(1) În cazul în care mai multe persoane sunt chemate să identifice aceeași persoană sau același obiect, organele judiciare competente iau măsuri prin care să fie evitată comunicarea între cei care au făcut identificarea și cei care urmează să o efectueze. (2) Dacă aceeași persoană urmează să participe la mai multe proceduri de identificare a unor persoane sau a unor obiecte, organele judiciare competente iau măsuri ca persoana supusă identificării să fie situată între persoane diferite de cele ce au participat la procedurile anterioare, respectiv obiectul supus identificării să fie plasat printre obiecte diferite de cele utilizate anterior.”
[2] West, E., & Meterko, V. (2015). Innocence project: DNA exonerations, 1989‑2014: review of data and findings from the first 25 years. Alb. L. Rev., 79, 717.
[3] Douglass, A.B., & Steblay, N. (2006). Memory distortion in eyewitnesses: A meta‐analysis of the post‐identification feedback effect. Applied Cognitive Psychology, 20(7), 859‑869.
[4] Wells, G.L., & Bradfield, A.L. (1998). “Good, you identified the suspect”: Feedback to eyewitnesses distorts their reports of the witnessing experience. Journal of Applied Psychology, 83(3), 360.
[5] New Jersey v. Henderson, 2011, Report of the Special Master.
[6] Oregon v. Lawson, SC S059306, 2012.
[7] https://dspace.njstatelib.org/xmlui/bitstream/handle/10929/25955/p7662001d.pdf? sequence=1&isAllowed=y.
[8] https://www.cga.ct.gov/2011/rpt/2011‑R‑0334.htm.
[9] Ross, D.R., Ceci, S.J., Dunning, D., & Toglia, M.P. (1994). Unconscious transference and mistaken identity: When a witness misidentifies a familiar but innocent person. Journal of Applied Psychology, 79(6), 918.
[10] https://caselaw.findlaw.com/or‑supreme‑court/1616990.html.
[11] Dysart, J.E., Lawson, V.Z., & Rainey, A. (2012). Blind lineup administration as a prophylactic against the postidentification feedback effect. Law and Human Behavior, 36(4), 312.
[12] Brown, E., Deffenbacher, K., & Sturgill, W. (1977). Memory for faces and the circumstances of encounter. Journal of Applied Psychology, 62(3), 311.
[13] Steblay, N.K., Wells, G.L., & Douglass, A.B. (2014). The eyewitness post identification feedback effect 15 years later: Theoretical and policy implications. Psychology, Public Policy, and Law, 20(1), 1.
Despre autor:
Gabriela Groza
Este cadru didactic asociat la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Departamentul de Psihologie, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (2013 prezent); cadru didactic asociat la Facultatea de Istorie şi Filosofie, specializarea „Studii de Securitate” (2017 prezent); avocat în Baroul Cluj (2012 prezent); psihoterapeut şi psiholog clinician în cadrul Colegiului Psihologilor din România (2012 prezent).Articol extras din:
