Despre devenirea familiei în dreptul român şi perspectivele legislative ale parteneriatului civil

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Simpla discuţie asupra instituţionalizării juridice a parteneriatului declanşează susceptibilităţi în România. Optanţii pentru tradiţie resping orice constituire a vreunui cadru legal în acest sens, prin promovarea soluţiei brutale a blocării constituţionale a definiţiei familiei. Cealaltă orientare opune evoluţiile legislative recente din Occidentul european şi din spaţiul nord‑american pentru a susţine o adaptare a dreptului român la modernitatea libertăţii de constituire a familiei.

Faţă de intensitatea dezbaterii, ne propunem să verificăm printr‑o analiză de ordinul istoriei dreptului şi al sociologiei juridice adecvarea acesteia pentru România. Nu cumva înşişi termenii uzitaţi de ambele tabere sunt arbitrar formulaţi? Concordă argu­mentele morale, juridice, istorice şi sociologice aruncate în vâltoarea încleştării cu realitatea din teren? Există suficiente argumente pentru a susţine legiferarea partene­riatului civil în România?

Pentru a răspunde, vom relua aici câteva dintre rezultatele unei cercetări pe care am întreprins‑o relativ recent împreună cu câţiva colegi de la Universitatea „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca^[1]. În esenţă, încercaserăm să surprindem dacă există o corelare între ipostaza sociologică concretă a familiei în România şi ipostazierea juridică a acesteia în legislaţia românească (în primul rând în codurile fundamentale).

1. Ce însemna familia românească în secolul al XIX‑lea şi prima jumătate a secolului al XX‑lea?^[2] Cercetările sociologice au arătat că familia ţărănească (paradigmatică pentru majoritatea covârşitoare a populaţiei româneşti în perioada vizată) funcţiona ca o „comu­­nitate familial‑patrimonială”^[3], ai cărei membri – prin capacităţile şi priceperile/calificările lor – au roluri determinate şi interdependente sub conducerea capului acesteia. Este un grup restrâns, repliat asupra lui însuşi prin faptul că îşi este autosuficient şi grupat în jurul pământului familial pe care îl munceşte şi al industriei casnice pe care o desfă­şoară. Devălmăşia tradiţională ce caracteriza familiile de ţărani liberi români făcea ca averea să aparţină familiei ca grup, membrii săi având mai degrabă folosinţa asupră‑i^[4]. Regimul juridic ce guverna familia astfel constituită determina dependenţa oricărui membru faţă de grup şi interdependenţa tuturor membrilor, grupaţi în consecinţă sub autoritatea şefului familiei. Toate aceste aspecte au concurat la autonomia întregului grup faţă de circumstanţele externe şi credem că aici se găseşte una dintre cauzele rezistenţei mediului nostru rural la penetrarea Codului civil modern de la 1864.

Istoricul dreptului Ion Peretz evidenţiase într‑un amplu studiu^[5] neîncrederea ţăra­nului român faţă de reglementarea importată de subţirea pătură cultivată a societăţii româneşti de secol al XIX‑lea. În opinia sa, această atitudine a făcut ca noul cod, prea francez pe fond, să fie literă moartă la sate şi să aibă nevoie de o perioadă de asimilare în ţara sa de adopţie – încheiată abia la finele primei conflagraţii mondiale. Părerea noastră este că Peretz are dreptate când identifică aici o aplicaţie în juridic a teoriei maiores­ciene a formei fără fond. Credem însă că la cantonarea timp de şase decenii a Codului civil de la 1864 în stadiul de literă moartă a contribuit şi modul de funcţionare a familiei ţărăneşti, schiţat mai sus: un grup social opac la impactul unei codificări conţinând reguli dintre care unele îi erau străine şi care, în final, nici nu îi erau necesare pentru buna sa funcţionare.

2. Noţiunea de familie nu se suprapunea total, în concepţia Codului lui Cuza, cu cea de rudenie, iar vocaţia succesorală nu ieşea din familia legitimă^[6]. Era, în fond, o concepţie cu o venerabilă vechime, originată în influenţele creştine asupra legislaţiei promulgate în materie de către Iustinian şi prezentă atât în vechiul drept francez, cât şi în vechiul drept românesc. Codul Napoléon a dorit la 1804 să favorizeze căsătoriile, astfel că a întemeiat vocaţia succesorală a descendenţilor pe legitimitatea dată de mariaj. Ideile umaniste promovate de Revoluţia franceză din 1789 au reuşit totuşi să nu lase copiii naturali fără niciun drept, iar Codul lui Cuza a mers chiar mai departe de atât: pe linia tradiţiei juridice româneşti, le‑a acordat vocaţie numai faţă de mamă (art. 652 alin. 2). Această soluţie a ajuns să fie criticată pentru că nu ţinea seama de o realitate: numărul mare de copii nelegitimi, în pofida interdicţiilor tradiţionale de ordin religios. Aceştia nu erau numai fructul adulterelor, dar şi consecinţa convieţuirilor consensuale (peiorativ numite „concubinaj”) – răspândite atât în mediul urban, cât şi în cel rural încă din secolul al XIX‑lea^[7]. Ca urmare, contemporanii au adoptat un punct de vedere moderat, în care legitimitatea familială nu trece principial dincolo de cadrul căsătoriei:

„Sistemul legii române este de neînţeles, lipsit de logică şi de echitate. Copilul natural nu este cu nimic vinovat de greşeala părinţilor. Desigur că, într‑o legislaţiune bine chibzuită, situaţiunea sa juridică nu poate fi echivalentă cu a copiilor legitimi; legea are prea mare interes, din punct de vedere social, să sprijine şi să încurajeze familia pentru a da copiilor naturali avantaje sau prerogative identice cu ale copiilor născuţi dintr‑o căsătorie regulată. Această chestiune de principiu pare a fi scăpat din vedere legiuitorului nostru”^[8].

Occidentul european a cunoscut ulterior (în unele cazuri chiar din secolul al XVIII‑lea), pe măsura migrării în mediile industrializate, o scădere în importanţă a bunurilor moşte­nite legate de ocupaţiile agricole (bunurile „familiale”) şi creşterea corelativă a pon­derii patrimoniale a bunurilor achizite, rezultat al muncii fiecăruia. Migrarea populaţiei către oraş s‑a efectuat, de obicei, în formula părinţi plus copii, ceea ce a dus la o „dispersare a legăturilor de rudenie de la sate”^[9] şi a augmentat substanţial ponderea afectivă şi pecuniară a rolului jucat de soţie. Urmarea este că tânărul cuplu depinde mai puţin de mijloacele de producţie pe care ascendenţii „binevoiesc” (sau nu) să i le pună la dispoziţie la intrarea în mariaj, veniturile din noile activităţi asigurând‑i confortul necesar. Chiar şi comportamentul ascendenţilor se schimbă, constituirile de zestre fiind treptat înlocuite cu ajutoare (mai puţin consistente) pentru educaţie şi pentru procu­rarea unei locuinţe. Consecinţa în planul moştenirii este că legătura de sânge nu înce­tează să fie temei al vocaţiei succesorale legale: este doar pusă tot mai mult în umbră de colaborarea afectivă şi pecuniară a partenerului de viaţă^[10].

Fenomenul se observă şi în România (în pofida rămânerilor în urmă istorice), fiind constatat cel târziu de la începutul secolului al XIX‑lea^[11] şi accentuat după cooperati­vizarea comunistă^[12]. Populaţia rurală a României reprezenta 77% în 1920^[13], în timp ce la 1 ianuarie 2015 a ajuns la proporţia de 46,2%^[14]. Durata medie de viaţă a crescut sensibil în secolul al XX‑lea: aceasta se ridica în România la 42 de ani în anii 1930‑1932^[15], la 63,2 ani în 1956^[16], pentru ca Institutul Naţional de Statistică să ne indice pentru anul 2014 valorile de 78,9 ani pentru femei şi 72 de ani pentru bărbaţi^[17]. Moştenirea – mod de dobândire a proprietăţii a ajuns astfel şi aici ca, în decurs de mai puţin de un secol, să nu mai aibă pentru descendenţii ajunşi la vârsta maturităţii impor­tanţa pe care o poate avea faţă de partenerul de viaţă ce a convieţuit ani buni cu de cuius.

Sprijinul afectiv şi colaborarea patrimonială a soţului au devenit realităţi tot mai pregnante începând cu sfârşitul secolului al XIX‑lea şi începutul secolului al XX‑lea, pe măsură ce – din perspectivă sociologică – familia elementară (părinţii plus copiii) tinde să o înlocuiască pe cea patriarhală (sau extinsă, bazată pe convieţuirea şi întrajutorarea rudelor de sânge)^[18] şi conceptul exclusivist al succesiunii cognatice (fundamentate pe înrudirea de sânge) să fie înlocuit progresiv cu cel al succesiunii-menaj^[19].

Putem spune deci că sfârşitul secolului al XIX‑lea şi prima jumătate a secolului
al XX‑lea au adus progresiv trecerea de la familia patriarhală, întemeiată pe legăturile extinse şi indestructibile între rudele de sânge, la familia‑menaj (elementară), relativ independentă de restul rudelor şi centrată tot mai mult pe legătura cu partenerul de viaţă căsătorit^[20].