774 views
Evelina Oprina: Este o completare extrem de bine venită, mai ales că ați făcut trimitere la un aspect fundamental în opinia mea, și anume: nu trebuie să uităm că hotărârile judecătorești se adresează în primul rând justițiabililor, celor care vin în fața judecătorului, celor care își caută soluționarea, își caută dreptatea. Și atunci, într-adevăr, stilul trebuie să fie unul clar, juridic, tehnic, dar trebuie să fie unul pe înțelesul celor cărora ne adresăm în principal. Mulțumesc tuturor, cred că am fi putut să facem o dezbatere numai pe această temă, dacă ne propuneam. V-aș propune să mergem la următoarea temă pe care o avem pregătită pentru astăzi și deja domnul Traian Briciu a antamat puțin subiectul următor, și anume cel al revizuirii. De la ultimele modificări legislative aduse Codului de Procedură Civilă și în special, în materie a căii extraordinare de atac a revizuirii, avem o întreagă dezbatere pe marginea termenului de exercitare a revizuirii și pe bună dreptate această dezbatere. Dacă ultimele modificări de care vorbeam au clarificat limpede sfera de cuprindere a motivului de revizuire de la pct. 8, al art. 509 alin. (1) Cod Procedură Civilă, nu la fel se poate spune despre termenul de exercitare a revizuirii, raportat la noua cuprindere a motivului de revizuire. Și așa cum spunea și autorul articolului, există riscul să fie periclitat accesul real și efectiv al părților interesate la această cale de atac. Este alături de noi, așa cum spuneam și la început, domnul judecător Valentin Mitea, din cadrul Secției de Civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care ne va releva unele aspecte privitoare la termenul de exercitare a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri în relație cu accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil. Domnule judecător, vă rog.
Valentin Mitea: Vă mulțumesc foarte mult. Permiteți-mi să vă spun și eu bună seara și să îi salut pe toți cei care au bunăvoința de a ne asculta. Într-adevăr, prin discuțiile purtate până acum deja s-a construit un preambul, apropo de cele câteva idei pe care doresc să le exprim în legătură cu tema pe marginea căreia am scris câteva pagini în revistă. Să încep cu o chestiune de fapt pentru că ea a generat comentariile care sunt cuprinse în acest articol. În toamna anului trecut, completul de judecată din care fac parte, în cadrul Secției Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a trimis spre judecată trei cereri de revizuire, între ele intervalul de înregistrare a fost unul foarte mic și toate puneau aceeași problemă: valorificarea efectului pozitiv al lucrului judecat, deci provocarea era lansată, și, de asemenea, în toate trei regăsim o caracteristică. În fiecare dintre ele exista o problemă destul de reală, legată de respectarea termenului prevăzut de lege în care calea de atac a revizuirii pentru contrarietatea de hotărâri ar putea fi exercitată. Apropo de termen, ca să încep această chestiune, știm că în ceea ce privește revizuirea pentru contrarietatea de hotărâri a art. 511 alin. (1^8) din noul Cod de Procedură Civilă, ne spune că pentru acest motiv de revizuire, termenul de revizuire este de o lună și se va socoti de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri. Chestiunea nu ar crea și nu creează probleme, atunci când acest termen de o lună începe să curgă de la un moment cel puțin concomitent sau chiar ulterior aceluia la care părții i se comunică hotărârea. Asta pentru că într-o asemenea situație, partea întocmind hotărârea o poate lectura în integralitatea ei, soluția cuprinsă în dispozitiv și apoi considerentele pe care judecătorul va găsi de cuviință să le insereze în hotărârea sa. Și în funcție de aceasta, partea va putea să vadă în ce măsură, invocarea de către ea a efectului pozitiv a lucrului judecat în respectivul proces, proces finalizat din respectiva hotărâre a fost sau nu acceptat de judecător, dacă a fost sau nu valorificat sau pur și simplu a fost omis. Însă problema actuală, din punctul meu de vedere, este una serioasă. Atunci când avem de-a face cu acest termen de o lună, ce începe a curge de la data rămânerii definitive din momentul pronunțării, atunci când hotărârea rămâne definitivă încă de la momentul pronunțării ei. Precum, spre exemplu, este cazul hotărârilor date în recurs, evident că ele nemaiputând fi adaptate unui recurs, în sensul art. 634, din Codul de procedură civilă, rămân definitive la momentul pronunțării lor. La fel este situația hotărârilor date în apel fără drept de recurs sau în cadrul acelor hotărâri pe care art. 634 alin. (1) pct.1 le evocă, cu privire la care legea nu recunoaște niște drepturi . Ei, într-o asemenea situație, deci acele hotărâri în cazul cărora hotărârea definitivă se face la momentul pronunțării lor, practic termenul de o lună în care s-a exercitat revizuirea pentru contrarietate de hotărâri curge de la acel moment al pronunțării, ceea ce sigur că poate crea serioase probleme, întrucât comunicarea, redactarea hotărârii, cu alte cuvinte, etalarea de către judecătorul redactor a considerentelor acelei hotărâri se va face într-un termen el însuși de 30 de zile, să spunem comparabil cu cel de o lună. Dar, pentru motive temeinice, hotărârea poate fi redactată și în 60 sau 90 de zile. Cu alte cuvinte, partea ar fi ținută pe cale de revizuire, mai înainte de a cunoaște acele considerente care susțin hotărârea susceptibilă de revizuire. Or, dacă în ceea ce privește efectul negativ al lucrului judecat, adică acela care în mod tradițional, el fiind efectul regină în materie de lucru judecat, lucrurile stăteau și stau în disputa unei puternice și extrem de justificate tradiții, extrem de clar, pentru că vorbim despre identitatea de părți în aceeași calitate, identitatea de obiect și cauză ale cererii de chemare în judecată. În cazul efectului pozitiv, lucrurile sunt ceva mai complicate. Sub vechea reglementare, efectul pozitiv al lucrului judecat, știm că era tratat, atunci când era tratat, când beneficia de o oarecare generozitate a unora sau a altora, era tratat marginal și oricum rămânea într-o zonă obscură a procedurii mai ales că vechiul Cod de procedură civilă nu îngăduia exercitarea revizuirii pentru contrarietatea hotărârii în cazul în care s-ar fi încălcat un așa-zis efect pozitiv al lucrului judecat, ci doar un termen foarte clar sub fostul Cod, dacă avem o situație de hotărâri potrivnice, în virtutea faptului că ar fi existat o hotărâre dată, în aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Prin urmare, abia noul Cod de Procedură Civilă a început să configureze și el, însă într-o manieră insuficientă și oricum timidă, efectul pozitiv al lucrului judecat, ceea ce desigur are ca temei art. 431 alin. (2) din noul Cod, care ne spune că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Ei, sigur că este de discutat aici în ce măsură redactarea este de ajuns de clară ea însăși, pentru că lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Acel indiciu anterior legat de cine poate, pe de-o parte, și ce înseamnă, are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Sigur, doctrina a dat și continuă să vă răspundă, jurisprudența există dar pot să spun privind din această perspectivă, că lucrurile nu sunt nici pe departe pe deplin așezate, în ceea ce privește reglementarea condițiilor în care poate fi reținut efectul pozitiv al lucrului judecat. Având această reglementare sub noul Cod în art. 431, care recunoaște atât efectul negativ aplicabil prin intermediul excepției atât de cunoscute al lucrului judecat și de asemenea, efectul pozitiv al lucrului judecat, cu regimul lui, cum spuneam cum că limbajul este limpede, ne induce, vrând, nevrând către motivul de revizuire pe care noul Cod ni-l oferă sub art. 509, alin. (1) pct.8. Există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat. Prin urmare, în limbajul noului cod, nu se mai vorbește în cadrul acestui motiv de revizuire despre identitate dintre părți, obiect și cauză precum vechiul cod, care, în mod clar, recunoștea în felul acesta posibilitatea revizuirilor în cazul nesocotirii efectului negativ al lucrului judecat. Ci, vorbind generic și generos, aș putea spune, sintagma „încalcă autoritatea lucrului judecat al primei hotărâri” lasă să fie cuprins aici ceea ce art. 431 recunoaște în materie de efecte ale lucrului judecat, adică ambele efecte, cel negativ și cel pozitiv. Sigur că, aparent, e simplu, dar în planul soluției până la Legea nr. 310/2018, art. 513 alin. (4) din noul Cod, ne spunea că, în situația în care se admite o revizuire pentru hotărâri potrivnice, instanța va anula cea din urmă hotărâre. Ei bine, în condiția aceasta, soluția pe care o va preconiza Legea nr. 310/2018, noul cod de procedură civilă, era pe deplin identică cu aceea pe care o afirma vechiul cod de procedură civilă, cu privire la același motiv de revizuire, sigur, în conținutul lui reglementat. În aceste condiții, soluția preconizată în noul cod, anularea celei din urmă hotărâri, era una care se preta foarte bine pe efectul negativ al lucrului judecat de situații în care nu s-ar fi respectat obiect și cauză într-un al doilea proces, reluându-se vechea judecată. Însă, plecând și de la această judecată, cea mai mare parte a doctrinei și de asemenea, jurisprudența, am mai scris și eu, trebuie să recunosc, au considerat că inclusiv sub noul Cod, în art. 509, alin. (1) pct.8, vorbim despre revizuire pentru hotărâri definitive potrivnice, ar trebui cantonat la efectul negativ al lucrului judecat, cel pozitiv ar ajunge să fie valorificabil. Ei bine, chestiunea a generat uneori dispute și dileme, a generat inclusiv cerere de revizuire în practică, însă inerțial sau poate nu numai, din cauza aceasta, inclusiv avocații destul de timizi, cel puțin după știința mea, în poate că domnul profesor Briciu, are o altă viziune asupra chestiunii, dar după știința mea nici avocații nu au avut îndrăzneala, în sensul pozitiv, de a se gândi la exercitarea revizuirii pentru efectul pozitiv. Așadar, am ajuns ca, prin Legea nr. 310/2018, să obținem o completare a art. 513 alin. (4), care, în partea lui finală, a păstrat, cât privește revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, soluția anulării celei de-a doua hotărâri, cea neavenită, cea care nu ar fi trebuit să existe, deci efectul negativ al lucrului judecat. Dar a mai adăugat și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității pentru rejudecare. Ei bine, această soluție legislativă era una care dădea la o parte umbrele ce puteau fi asociate noului motiv de revizuire sub noul Cod de procedură civilă, pentru că, în felul acesta, chiar dacă plecăm de la soluție, vom avea de-a face cu o clarificare greu de combătut a conținutului noului motiv. Apropo de problemele care ne preocupă, sigur că s-a pus întrebarea în ce măsură efectul pozitiv al lucrului judecat ar putea fi valorificat și în procese pornite anterior Legii nr. 318/2010 sau, dimpotrivă, efectul pozitiv, ca motiv de revizuire, ar putea fi valorificat doar în cazul proceselor începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018. În ce mă privește, am exprimat o idee, ceea ce am crezut și cred este faptul că atâta vreme cât motivul de revizuire exista și Legea nr. 318/2010 nu a adus nicio modificare conținutului acestui motiv așa cum o regăsim, faptul că la nivel de soluție a intervenit o modificare nu ar putea să ne trimită la concluzia că el nu ar trebui socotită admisibilă revizuirea în cazul proceselor anterioare Legii nr. 318/2010. Prin urmare, cred că revizuirea este admisibilă și într-o asemenea situație, situație motivul de revizuire însă pentru o asemenea soluție e doar o consecință. Acuma referindu-ne la chestiunea abordată anterior, cum spuneam, în situația în care se presupune valorificării efectului pozitiv al lucrului judecat, pe calea revizuirii, însă acesta fie nu a fost invocat, fie a fost invocat, însă instanța a omis să se pronunțe asupra lui, pentru că dacă a făcut-o, intră ea însăși în autoritatea de lucru judecat, iar revizuirea devine automat admisibilă în limitele de înțelegere a motivului de revizuire reglementat la art. 322 pct. 7 din Codul de procedură civilă. Deci chestiunea termenului devine extrem de delicată și preocupantă atunci când el începe a curge de la momentul rămânerii definitive a hotărârii, ceea ce înseamnă că partea nu poate cel mai adesea să cunoască și considerentele hotărârii ce poate fi atacată cu revizuire, decât dacă are norocul de a fi fost redactată hotărârea foarte rapid, și mai mult decât, atât să îi fie comunicată înainte de îndeplinirea termenului de o lună de zile astfel încât, primind-o repede, o citește repede, repede ajunge la avocat pentru a i se redacta o cerere de revizuire, măsura în care sigur, ar fi îndeplinite toate condițiile pentru exercitarea acestei căi de atac. Ei, genul acesta de abordare care valorifică sau nu șansa de a studia și motivarea unei hotărâri înainte de îndeplinirea termenului de o lună în care revizuirea ar putea fi exercitată, sigur că nu ar corespunde unei justiții care să înscrie într-o manieră minimum decentă în paradigma procesului echitabil și sigur, trebuie să asigure în planul de exercitări ale acestei căi de atac un acces efectiv la justiție. Așa stând lucrurile, cred că este nevoie de o reconsiderare a felului în care privim exercitarea revizuirii, îndeosebi în cazul valorificării, al încercării de a valorifica efectul pozitiv al lucrului judecat prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, iar în cele trei procese despre care vorbeam ceva mai înainte, spunând că s-a înregistrat rolul completului trei în toamna trecută, în toate trei am invocat excepția de neconstituționalitate. Cei trei membri ai completului și cele trei colege ale mele am invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. (1) pct.8, referitor la termenul de revizuire, cât privește situația în care termenul de o lună, exercitarea revizuirii, vizează aceste hotărâri ce rămân definitive la punctul renunțării lor, adică cele de recurs, cele care nu ar beneficia nici de apel nici de recurs. Într-o asemenea situație, din rațiuni care răzbat ceea ce am spus până acum, mi s-ar părea potrivit să supunem Curții Constituționale în această chestiune, în ideea că, cine știe, ar putea îmbrățișa acest tip de viziune la care ne-am oprit și viziune pe care, de altfel, am încercat să o transpun în articolul pe care revista îl găzduiește. Vom vedea cum va privi Curtea Constituțională această chestiune pentru că altfel, și ea ca cei mai mulți dintre juriști, s-a înscris în anii ce a urmat intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă, în marele corp al juriștilor care au socotit că nu sunt probleme de niciun fel în ceea ce privește exercitarea revizuirii în termen de o lună de la rămânerea definitivă a hotărârii și mai mult, a lăsat să se înțeleagă că rămâne atașată abordării tradiționale a acestui mod re revizuire. Efectul pozitiv este privit ca o Cenușăreasă care își caută recunoașterea și succesul. Prin urmare mă opresc aici și nu îmi dau seama dacă am depășit sau nu limitele la care aveam dreptul, însă altfel sper ceva mai mult sau poate ceva mai bine decât am reușit să fac acum, sper să vorbească articolul pe care revista l-a primit. Mulțumesc!
Evelina Oprina: Mulțumim și noi domnului judecător Valentin Mitea. Într-adevăr, articolul se regăsește și în cuprinsul numărului 1 din revistă. Este evident mult mai elaborat, domnul judecător a reușit astăzi doar pe scurt să sintetizeze elementele esențiale. Așteptăm cu interes soluția Curții Constituționale. Din analiza jurisprudenței Curții Constituționale pe chestiunea aceasta a omisiunilor legislative, pentru că în cazul acesta despre așa ceva vorbim, omisiunea legislativă a fost folosită în două categorii de decizii. Fie Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea unor dispoziții legale ca urmare a constatării unei astfel de omisiuni legislative sau vid legislativ, fie în alte situații a constatat inadmisibilitatea unor excepții de neconstituționalitate care invocau asemenea omisiuni legislative și care aveau ca finalitate completarea unei norme juridice. Așa încât, vom vedea, așteptăm cu interes soluția Curții Constituționale, însă cred că cel mai bine ar fi fost ca legiuitorul, parlamentul, să intervină și să modifice legea pe acest aspect. Știu că tema aceasta a făcut obiect de preocupare și pentru Traian Briciu. Mă înșel, Traian? Știu că ai fost preocupat de acest subiect.
Traian Briciu: Da, doar ideea voiam că așa îmi e teamă că vorbesc prea mult și se termină conferința.
Evelina Oprina: Așa, te rog.
Traian Briciu: Este, am fost foarte atent, clar textul de la art. 511, pct. 8, din punctul meu de vedere, vizează exclusiv soluția legislativă anterioară Legii nr. 310, care presupunea că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri se referă exclusiv la efectul negativ al autorității de lucru judecat. Aici sunt două chestiuni. Primul: să stabilim că anterior, numai efectul negativ era avut în vedere. Din punctul meu de vedere e clar lucrul ăsta. De ce? Două lucruri ne dau semnalul. Unu, soluția care era la art. 513, care îți permitea numai anularea celei de-a doua hotărâri, iar nu rejudecarea, deci practic nu te lăsa să dai valență efectului pozitiv, care presupune reanalizarea de fapt în ambianța imutabilității litigiului pe efectul pozitiv și doi, termenul. Este clar că termenul de la punctul 8 așa cum a și rămas nu avea nicio preocupare pentru a se analiza conținutul hotărârii sub aspectul considerentelor. De ce? Era foarte logic. Pentru că ceea ce te interesa era în dispozitiv. Adică efectul negativ al autorității de lucru judecat prin simpla analiză a dispozitivului era suficient. Practic, legiuitorul prin Legea nr. 310, modificând atipic, culmea, nu conținutul art. 509, pct. 8, ci al art. 513, adică soluția, ne marchează faptul că a mai adus o nouă ipoteză de revizuire. Revizuirea pentru încălcarea autorității de lucru judecat sub aspectul pozitiv al acesteia, adică la nivelul considerentelor. Ei, bine, de aici începe elementul novator pe care îl propun. Pentru că am luat cuvântul ca să propun o soluție independentă de ce spune Curtea Constituțională. Nu știu ce va spune Curtea Constituțională, dar eu zic că acuma noi avem o soluție, iar soluția constă în următorul raționament. Dacă pct. 8 de la art. 511, viza exclusiv soluția legislativă anterioară Legii nr. 310, iar aceasta a introdus o nouă ipoteză de revizuire, dar care nu mai este reglementată sub aspectul termenului, din moment ce acceptăm că pct. 8 de la art. 511 viza numai soluția legislativă anterioară, înseamnă că pe termenul de revizuire la hotărâri contrare, efect pozitiv, avem vid legislativ special. Când avem vid legislativ special, ne ducem și umplem cu dreptul general, dreptul comun. Ori acolo avem art. 184 care spune că termenele încep să curgă de la comunicarea actelor de procedură dacă legea nu prevede altfel. Din punctul meu de vedere, pentru ipoteza efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, legea nu prevede altfel, pentru că pct. 8 de la art. 511 vizează numai efectul negativ, ceea ce înseamnă că aplici bine-mersi, art. 184 alin. (1), în sensul că în aceste cazuri, termenul curge de la comunicarea celei din urmă hotărâri. Evident că îți trebuie un pic de curaj ca să ajungi la această concluzie, nici nu poți să îi spui legiuitorului să spună tot ce am spus eu, că deja devine curs, nu mai e cod, dar acesta este rolul jurisprudenței. Dacă este vreun rol al jurisprudenței, este acela de acoperire al imperfecțiunilor legiuitorului, atunci când legiuitorul fie omite anumite aspecte, fie e neclar, jurisprudența face un mecanism de gândire, apelează la textele generale, umple golurile respective, pentru a oferi părților o soluție echitabilă. Ori, mie mi se pare că în această privință, sigur, până va interveni legiuitorul și până va interveni Curtea Constituțională, și oricum vedeți că efectele se vor prelungi pentru viitor, nu și pentru trecut, dacă intervine legiuitorul sau Curtea Constituțională. Deci pentru momentele de acum tot avem o problemă. Cred că soluția jurisprudențială corectă este aceea de a ne raporta la art. 184, constatând că art. 511 este în realitate un text care vizează soluția legislativă anterioară, iar că soluția legislativă nouă, nu avem reglementare specială. Mulțumesc!
Evelina Oprina: Mulțumesc, Traian.
Traian Briciu: Într-un fel ne putem gândi la o eventuală orientare a jurisprudenței, în sensul ăsta, dar oricum mi se pare rațională și dreaptă până la urmă, și e în spiritul expus de domnul profesor Mitea, numai că eu am înlănțuit elementele pentru a ajunge, chiar actualmente, pe lege lata, la această la această soluție, fără a apela la lege ferenda.
Evelina Oprina: Da, rațională soluția, logică, și cred că e și corectă. Iată, că reușim să tragem și concluzii astăzi. Îmi place foarte mult soluția lui Traian, și întocmai ca și tine, și eu cred că textul anterior modificării viza în mod exclusiv doar efectul negativ al lucrului judecat. De asemenea, consider că este o modificare și totodată, un conținut nou adus prin Legea nr. 310. Bun, eu împărtășesc soluția pe care ne-a expus-o domnul Traian Briciu. Dacă mai sunt și alte opinii pe tema aceasta?
Valentin Mitea: Dacă îmi permiteți o scurtă intervenție.
Evelina Oprina: Da.
Valentin Mitea: Sigur că, dacă domnul profesor Briciu m-a urmărit cu multă atenție pe mine, și eu l-am urmărit cu multă atenție pe dânsul. Sigur că trimiterea la art. 184 poate fi utilă, însă domnia sa evidenția o condiție: avem de-a face cu o nouă ipoteză de reviziune pentru contrarietatea de hotărâri, o ipoteză oferită abia de Legea nr. 310/2018. Prin urmare, este o premisă care nu poate fi ocolită, cel puțin în înțelegerea abordării pe care a propus-o domnul profesor Briciu. În măsura în care însă s-ar merge pe ideea, și ea exprimată în doctrină cu argumentele ei, care trebuie respectată, potrivit căreia art. 509 alin. (8), recunoștea posibilitatea de a valorifica prin revizuire inclusiv efectul pozitiv al lucrului judecat, atunci sigur că poate fi nuanțată, însă, fără să vreau să mă antepronunț, în cazurile pe care va trebui să le judec și după ce Curtea Constituțională se va pronunța într-un fel sau altul asupra excepțiilor invocate de noi, trebuie să spun că o hotărâre judecătorească nu poate fi respectată decât în măsura în care, în mod fundamental, poate fi socotită dreaptă. Iar în măsura în care părții îi este amputat dreptul de a-și valorifica într-o manieră cu adevărat efectivă dreptul de a exercita o cale de atac, într-o asemenea situație nu putem vorbi despre dreptate și nici despre o veritabilă justiție. Prin urmare, cu un argument extras din art. 184 sau cu un altul pe care sigur, mințile noastre creatoare îl vor imagina, va trebui să găsim o soluție care finalmente, să fie una onorabilă. În rest, este un efort conjugat, în care cu toții încercăm cu argumente și cu idei bine susținute să oferim ceea ce oamenii pe care îi judecăm merită. Mulțumesc!
Evelina Oprina: Mulțumim, domnule judecător!
Traian Briciu: Confirm faptul că, într-adevăr, întregul meu raționament se bazează, și este dependent fundamental de ideea de a accepta faptul că prin Legea nr. 310 s-a introdus o nouă ipoteză de revizuire, adică că anterior revizuirea pe hotărâri contrare, atunci când contrarietatea se regăsea numai la nivelul considerentelor, nu era admisibilă. Eu cred, de altfel, teza aceasta am susținut-o întotdeauna, că noul Cod de procedură civilă nu a prevăzut ca mecanism de curățare, a unei eventuale încălcări a imutabilității, principiului imutabilității hotărârii, și în sensul considerentelor, ci numai al dispozitivului. Argumentele sunt multe, în sensul că așa s-a dorit, dar nu are rost să le preluăm acum. Nu știu dacă s-a dorit bine sau nu, dar intrăm într-o filosofie prea amplă, referitor la cum este mai bine. Acuma să știți însă că ideea că efectul negativ, efectul pozitiv al autorității trebuie să primească același tratament până la capăt, precum efectul negativ, nu este un dat al firii. Adică faptul că ele sunt două fațete și au același element, imutabilitatea, nu înseamnă neapărat că ele primesc un tratament identic până la capăt. Și apoi, ideea că nu putem accepta sub nicio formă faptul că în circuitul juridic civil vor coexista două hotărâri care se contrazic nu este una chiar atât de absolută, pentru că dacă legiuitorul ar fi dorit atât de mult să nu existe două hotărâri în lumea aceasta care să se contrazică, nu limitat la termenul de o lună. Să fim serioși. Adică dacă eu mă trezesc peste o lună și o zi. Ceea ce depindea să zicem întreaga stabilitatea sistemului judiciar și credibilitate dispare, pentru că dacă nu fac revizuirea într-o lună, hotărârile vor coexista ani de zile și elementul de necredibilitate al sistemului judiciar va rămâne. Deci legiuitorul până la urmă are o sumă de incoerențe. Nu numai aceasta a fost problema la nivel doctrinar, dar repet, problema autorității a căpătat atâtea valențe încât noi discutăm și Codul s-a modificat de atâtea ori. Noi avem în cod prevederi care au coexistat cu momentul în care autoritatea de lucru judecat, dacă nu o invocai in limine litis, se trecea peste ea. Mă refer la o perioadă istorică mult anterioară. Până am ajuns la formula actuală în care să apărăm inclusiv autoritatea pozitivă prin mecanisme cum este revizuirea. Toate astea trebuie analizate într-o evoluție a lor și să vedem până la urmă dacă ele au fost dintotdeauna sau pur și simplu au fost o succesiune de modificări. Părerea mea este că a fost o succesiune de modificări legislative, care și-au tot adaptat creșterea anumitor elemente din doctrină, și aici a fost cel care s-a finalizat prin Legea nr. 310, despre care cred că include un element nou. Mă voi opri aici, aceasta este părerea mea. Putem discuta foarte mult.
Evelina Oprina: Exact în sensul expus de Traian, și anume că modificarea operată prin Legea nr. 310/2018 a adus element nou în motivul de revizuire de la punctul art. 509 pct. 8, sunt dezbaterile parlamentare care au avut loc cu prilejul adoptării acelei legi, la care am participat, și pot să vă spun cu certitudine, că s-a plecat de la această premisă. Astfel, s-a pornit de la premisa faptului că anterior nu se reglementa, nu era vizat decât efectul negativ al autorității de lucru judecat și abia prin Legea nr. 310, s-a adăugat și autoritatea pozitivă. Deci dacă apelăm și la interpretarea aceasta istorico-teleologică tot înspre această concluzie mergem. Mulțumesc frumos, dezbaterea a fost extrem de interesantă, tema incitantă, și cred că soluția pe care ne a oferit-o astăzi domnul Traian Briciu este una corectă, din punctul meu de vedere, dar merită să reflectăm cu toții la ea. Mulțumesc frumos, domnule judecător Mitea, și vom merge mai departe. O să schimbăm puțin registrul. Trecem în zona dreptului penal și cred că îl avem alături de noi pe domnul judecător Daniel Grădinaru, președintele Secției Penale de la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Daniel Grădinaru: Bună seara!
Evelina Oprina: Bună seara! Mulțumesc frumos. Nu ați fost alături de noi de la început și am vrut să mă asigur că suntem împreună. Domnul judecător are un articol foarte interesant în numărul 1 al revistei, intitulat „Probleme practice privind schimbarea încadrării juridice”. Am citit și eu, deși nu sunt specialist în domeniul dreptului penal, am citit cu foarte mare atenție tema și am constatat câte dificultăți generează în practică această problematică și posibilitatea legală de schimbare a încadrării juridice pentru care un inculpat a fost trimis în judecată, fie generate de lipsa de reglementare, fie generate de modalitatea în care instanțele aplică un text. Acest lucru a determinat așa cum o să ne prezinte și domnul judecător în continuare, intervenția atât a Curții Constituționale, cât și a Înaltei Curți, prin, mecanismele de unificare a practicii judiciare. Îi acord cuvântul domnului judecător și, în final, o să tragem și câteva concluzii, dacă va mai fi nevoie. Domnule judecător, vă rog.
Daniel Grădinaru: Mulțumesc! Într-adevăr, eu am simțit nevoia să prezint câteva aspecte despre schimbarea încadrării juridice, constatând efectele pe care le-a produs decizia relativ recentă a Curții Constituționale, Decizia nr. 250/2019, prin care a declarat că este constituțională dispoziția art. 386, în principal, în măsura în care schimbarea încadrării juridice nu va avea loc printr-o hotărâre finală. De altfel, acest lucru îl spusese și Înalta Curte în 2006, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală spunând indirect atunci că judecătorul care schimbă încadrarea juridică, în cursul procesului și nu prin hotărârea finală, nu devine incompatibil să participe în judecarea cauzei în final. De altfel, și Curtea Constituțională a făcut referire la această decizie din 2006, validându-i efectele în continuare, spunând în final, că textul în sine nu are o problemă de constituționalitate, ci datorită modului în care a fost aplicat de instanță, a căpătat valențe de neconstituționalitate. În legătură cu încadrarea juridică a faptei și stabilirea faptelor, trebuie spus că de o mare importanță și încă de la începutul procesului penal, respectiv în faza de urmărire penală, sunt momente în care actele procesuale trebuie îmbrace o anumită formă, trebuie comunicate inculpatului sau suspectului. Legiuitorul s-a aplecat foarte atent asupra acestor momente și, unde nu a făcut-o, de asemenea, a intervenit Curtea Constituțională. Mă refer aici la o ordonanță prin care se începe urmărirea penală, se continuă urmărirea penală, se pune în mișcare acțiunea penală față de suspect sau inculpat, momente în care de fiecare dată s-a prevăzut obligativitatea comunicării acestora suspectului sau inculpatului, tocmai pentru a avea posibilitatea să își facă apărări. De altfel, stabilirea naturii și cauzei acuzației în procesul penal trebuie văzută în strânsă legătură cu dreptul la apărare a suspectului sau inculpatului, drept la apărare care este, de altfel, reglementat la rang de principiu în art. 10 din Codul de procedură penală. Acolo se prevede obligativitatea pentru organele judiciare, fie in faza de urmărire penală, fie în faza de judecată, de a-i aduce la cunoștință de îndată, cauza și natura acuzației. De asemenea, se mai prevede în alin. (2) și obligativitatea de a i se acorda efectiv posibilitatea să își facă apărări, să aibă timpul și înlesnirile necesare pentru acestea. O misiune însă în faza de urmărire penală a legiuitorului a fost sancționată de asemenea, de Curtea Constituțională. Și mă refer aici la Decizia nr. 90/2017 a Curții Constituționale, prin care a declarat neconstituțională soluția legislativă prin dispozițiile art. 311 alin. (3) din Codul de procedură penală, care nu prevede obligativitatea comunicării schimbării încadrării juridice a faptei dacă aceasta are loc în faza de urmărire penală. Încă de atunci, Curtea Constituțională a anunțat că prin această modalitate se încalcă art. 21, art. 24 din Constituția României, referitoare la dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. De asemenea, și în legătură cu art. 6 parag. 3, lit. a), din Convenția pentru Drepturile Omului. Sigur, nici atunci legiuitorul nu a intervenit în urma declarării ca neconstituțională a acelei soluții legislative însă organele judiciare din examenul practic pe care l-am realizat, am constatat că m-am conformat deciziei, în sensul că organele de urmărire penală dacă procedează așa, comunică ordonanțele de schimbare a încadrării juridice. Având în vedere și considerentele acestei Decizii nr. 90/2017 a Curții Constituționale, eu consider că schimbarea încadrării juridice nu se mai poate realiza prin rechizitoriu, ceea ce sub imperiul vechiului Cod de Procedură Penală se realiza în mod frecvent, prin rechizitoriu și o schimbare a încadrării juridice. Și aș menționa un considerent spunând că s-a încălcat dreptul la apărare și un proces echitabil, întrucât nefiind informat în cel mai scurt timp cu privire la noua încadrare juridică va fi menținut în eroare cu privire la natura a acuzației în materie penală până la comunicarea rechizitoriului potrivit Legii nr. 344, alin. (2), nebeneficiind de timpul și mijloacele pentru a reacționa și pentru a-și organiza apărarea. Față de interpretarea corectă a dispozițiilor privind schimbarea încadrării juridice și așa cum a fost interpretată și de Curtea Constituțională, eu consider că nu se va putea realiza schimbarea încadrării juridice prin rechizitoriu. Așadar, rechizitoriu cu conținutul său reglementat expres în art. 328, Cod de Procedură Penală, trebuie să facă mențiuni exprese cu privire la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, exact așa cum au fost cum au fost ele stabilite prin ordonanțele anterioare, în cursul urmăririi penale. De altfel, rechizitoriul, ca și acordul de recunoaștere a vinovăției, ca modalități de sesizare a instanței, stabilesc și limitele judecății. Avem dispozițiile art. 371 Cod procedură penală referitor la obiectul judecății, care ne spune foarte clar că judecata se mărginește la fapta și persoana față de care s-a făcut sesizarea. Așadar, o schimbare a acuzației s-ar putea realiza în cursul judecății numai în ce privește încadrarea juridică nu și cauza, cauza acuzației care o reprezintă fapta, respectiv faptele care au făcut obiectul cercetării în faza de urmărire penală. De asemenea, din modul de reglementare a schimbării încadrării juridice peste art. 386, la care am făcut referire mai devreme, rezultă foarte clar că o schimbare a încadrării nici nu s-a putut realiza decât după ce s-a început judecata, fiind expusă în faza camerei preliminare, având în vedere că prezintă o claritate chiar din dispoziții la care m-am referit deja, dar și din modul în care se desfășoară procedura de cameră preliminară. În procedura de cameră preliminară fiind exclusă analizarea temeinicia acuzației sau a legalei încadrări juridice. Actualul cod este mai strict în ce privește limitele judecății față de vechiul cod, în care se prevedea posibilitatea extinderii judecății la atâtea alte materiale, la alte persoane, la alte fapte. În actualul Cod, dispoziția art. 371, limitându-ne obiectul judecății doar la ceea ce s-a reținut în actul de sesizarea. Tocmai de aceea, în practică, și mă refer la practica Înaltei Curți în special și anume decizii pronunțate la Completul de 5 în apel, Înalta Curte a sancționat o astfel de procedură, un procedeu prin care instanța de fond constatând, tot Înalta Curte, constatând că faptele nu ar fi, nu ar corespunde încadrării juridice pentru care a fost trimis în judecată, dar ar corespunde altei încadrări juridice a, procedat astfel. În realitate însă, au reținut și alte împrejurări pentru care de fapt, de fapt care nu au făcut obiectul acuzației inițiale. Și aș vrea să dau citire doar pe scurt a unui considerent spune așa. Completul de cinci judecători de la Înalta Curte: schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatei, dispusă de instanța de fond nu a fost una formală ce ține de circumstanțele de comiterea faptelor, ci au fost reținute aspecte care conturează o altă situație de fapt și care nu constituie elemente intrinseci acuzației inițiale aduse acesteia prin actul de sesizare. Deci în final s-a admis apelul, s-a mutat dispoziția privind schimbarea de încadrare juridică și din cauza respectivă a fost achitat pentru fapta inițială care face obiectul sesizării. Deci schimbarea încadrării juridice se poate face numai strict pe încadrare juridică și nu se poate umbla la cauza acuzației, dar sub nici formă din perioada Codului de procedură penală. În ceea ce privește modalitatea în care s-a realizat și se realizează o schimbare de încadrare juridică, sigur că deși am făcut deja referire la decizia din 2006, care indirect spunea că se face anterior sau se poate face anterior pronunțării hotărârii de fond, instanțele au preferat să schimbe încadrarea juridică sau să se pronunțe asupra schimbării încadrării juridice într-un sens sau altul până la finalul procesului. Într-un fel este normală această atitudine, având în vedere că schimbarea încadrării juridice presupune să ai mai multe dovezi, trebuie să ai o cercetare judecătorească realizată, care să permită să faci o analiză mai exactă a situației de fapt. De asemenea, părțile își formulează apărările până în acel moment și oricum înainte de finalizarea cercetării judecătorești era pusă în discuție și cred că ar trebui să fie pusă în discuție și în acest moment. De altfel, din câteva decizii la care o să mă refer eu puțin mai târziu, am observat că tot așa se procedează, se pune în discuție schimbarea încadrării juridice la finalul cercetării judecătorești chiar și înainte de a intra în dezbateri pe fond, pronunțându-se însă printr-o încheiere, prin încheierea de dezbateri pronunțându-se asupra acestor cereri, urmând ca prin hotărârea pe fond să se analizeze și situația cu privire la fapta corespunzătoare încadrării reținute. S-a procedat totuși așa și din alt motiv și anume, chiar dacă formal judecătorul care se pronunță asupra schimbării încadrării juridice nu devine incompatibil, în realitate, mai ales în cazul unor infracțiuni complexe, cu o situație mai complexă și cu trimiteri la probe, este aproape imposibil să te pronunți într-un sens sau altul. Schimbare sau respingere, schimbare de încadrare, fără să îți spui o părere destul de bine conturată asupra faptei ce face obiectul acuzații. Și într- adevăr riscul rămâne actual, să fii incompatibil. Nu cred că dacă te-ai pronunțat în detaliu cu privire la fapta reținută și la încadrarea juridică, ai putea să mai fii imparțial în soluția pe care o pronunți, în sensul de ai da o altă soluție decât cea pe care ai reținut-o tu atunci. De aceea, cred că motivarea cât mai succintă, în sensul de probabilitate, ar fi de preferat decât una de certitudine, pentru că nu cred că vom putea ieși din această situație. Sigur, și pe vechiul Cod de Procedură Penală existau dispoziții similare, dispozițiile art. 334 din Codul vechi cuprindeau cam aceeași reglementare. Instanța însă, este obligată să pună în discuție noua încadrare fie la cererea inculpatului, a procurorului sau chiar din oficiu și o altă garanție este aceea de a le da posibilitatea să-și facă apărări. Tocmai de aceea și în vechiul Cod, și în actualul Cod, de se prevede obligația pentru instanță să-i aducă la cunoștință inculpatului dreptul de a cere lăsarea cauzei la urmă, sau să acorde un termen. Sigur, în cauze complexe de regulă, se amână cauza pentru a da posibilitatea să își facă apărări la noua încadrare. Cu toate acestea, au fost identificate hotărâri atât pe vechiul Cod de procedură penală dar și unele recente sub imperiul noului Cod penal în care instanțele uneori nu au respectat aceste obligații și am făcut referire aici atât la una pronunțată relativ recent când Curtea Militară de Apel. Inculpații trimiși în judecată pentru infracțiunea de abuz în serviciu, urmare a Deciziei nr. 405/2016, inculpații cerând achitarea pentru că fapta nu mai întrunea elementele constitutive ale infracțiunii, așa cum a fost ea configurată prin decizia respectivă. Instanța a rămas în pronunțare și, fără să pună în discuție nicio schimbare de încadrare, i-a condamnat totuși pe neglijență în serviciu, care se săvârșește din culpă, la momentul respectiv nepronunțându-se Curtea Constituțională și expres cu privire la aceasta; a făcut-o ulterior. Cert este că nu au pus în discuție și în felul acesta s-au încălcat dispozițiile privitoare la dreptul la apărare, atât cele din Codul de procedură la care am făcut deja referire, art. 386, alin. (10), dar și din Constituție și art. 6 parag. 3 lit. a)-b) din Convenție. Sigur, astfel de practici au fost sancționate și pe vechiul Cod de procedură penală, pe site-ul Înaltei Curți avem publicate mai multe hotărâri rezumate. Una notată aici este Decizia nr. 1050/2004 a Înaltei Curți care stabilește clar că instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare juridică, să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecății, indiferent dacă prin schimbarea încadrării se creează o situație mai ușoară sau mai grea pentru inculpat. Pentru că asta era motivarea, cum a fost în speța anterioară, s-a argumentat și pe faptul că nu s-a produs nicio vătămare inculpatului, atâta vreme cât dintr-o infracțiune intenționată cu o pedeapsă foarte mare s-a schimbat încadrarea juridică a părților pentru o infracțiune mult mai ușoară cu o pedeapsă mai mică. Practic, vreau să subliniez că practica Înaltei Curți este constantă sub acest aspect chiar și sub imperiul noului cod de procedură penală, sancționând astfel de procedee cu, mă rog, cu nerespectarea întocmai a dispozițiilor legale. Au existat hotărâri și am făcut eu referire în material și la o schimbare de încadrare după rămânerea în pronunțare. Chiar creând o situație mai gravă inculpatului, constatând probabil alte evitări, că nu s-au pus în discuție toate aspectele și pentru a nu mai repune cauza pe rol să te lase să pronunți așa. Sigur că având în vedere tocmai aceste hotărâri și Curtea Constituțională când a pronunțat Decizia nr. 250 a făcut un examen al jurisprudenței și a constatat că într-adevăr era o practică generalizată, în sensul de a se pronunța prin hotărârea finală și nu printr-o încheiere anterioară. Bineînțeles, acuzând de cele mai multe ori cu excepțiile pe care le-am amintit, posibilitatea să pună concluzii cu privire la noua încadrare juridică, însă s-a considerat că ar trebui să respectăm legea și să schimbăm încadrarea juridică în noua infracțiune, pentru ca inculpatul să își poată face apărări înainte de soluționarea pe fond a cauzei. Sigur că aceste inconveniente în ceea ce privește judecata în fond și schimbarea încadrării juridice cu ocazia judecății în primă instanță, s-ar putea face printr-o încheiere. Instanțele s-au conformat la toate nivelurile din câte cunosc eu, în sensul că se pronunță printr-o încheiere anterioară, după punerea în discuție a părților. O problemă deosebită se ridică, însă și nu știu dacă a avut în vedere Curtea Constituțională, deși pare că a avut-o în vedere. Se comunică, se pronunță prin hotărâre, prin sentință sau decizie adică au în vedere și judecata în apel. Ar fi mai specială la judecarea apelului modalitatea în care s-ar putea realiza cu respectarea dispozițiilor legale și practic o schimbare de încadrare juridică în condițiile în care avem hotărârile în primă instanță care stabilește e adevărat, nu definitiv, stabilește o situație de fapt și încadrarea juridică. Iar pentru a schimba acea încadrare juridică stabilită, în opinia mea, după ce am judecat destul de mulți ani apeluri, cred că nu am putea să o facem până nu desființăm hotărârea primei instanțe. Aici au apărut multe probleme și am avut discuții și în cadrul secției cu colegii și cu alți judecători de la alte instanțe, curți de apel, cu care am încercat să găsim soluții în această situație, având aceste limitări. Sigur, o soluție la Curtea de Apel București. Eu am inițiat aici câteva hotărâri. Sigur, se pronunță prin încheiere, în sensul că schimbă încadrarea juridică fără să desființeze hotărârea primei instanțe. Consider că ceea ce este important este să pui în discuție noua încadrare juridică pentru ca inculpatul să poată să își facă apărări, așa cum de altfel subliniază mai multe lucruri și decizia Curții Constituționale, dar o încadrare juridică definitivă nu cred că ai putea să o faci până nu vei pronunța o soluție pe apel. Ori dispozițiile Codului de Procedură Penală ne spune cum se soluționează apelul, se pronunță decizie, nu se soluționează printr-o încheiere. Aici ar fi o problemă. Cel mult aș vedea să se facă o schimbare, o antamare a încadrării juridice printr-o încheiere, dar să reiei dispoziția de desființare și stabilire a încadrării juridice definitive prin decizie la final, prin apel. Asta în legătură cu ce avem noi acum. Acum s-ar putea modifica și codul de procedură penală și probabil că ar fi de preferat. A existat o dispoziție în vechiul cod de procedură penală la judecarea recursului ca și cale ordinară de atac, cum era și acolo văzut, și prevedea la art. 385^16, că atunci când instanța de recurs rejudeca în fond cauza, pronunța o decizie prin care desființa hotărârea primei instanțe, instanței de apel la momentul respectiv și stabilea un termen sau același termen se pronunța asupra fondului cauzei. Deci practic putea pronunța două decizii: una de admitere, desființare și astfel crea un cadru legislativ propice pentru desfășurarea judecății și tot ce înseamnă schimbarea de încadrare, din lipsa de probe. Cam așa văd eu lucrurile în acest moment, fie să interpretăm la modul la care au făcut-o și Curtea de Apel București, dar cu amendamentul că în decizia finală ar trebui reluate dispozițiile privind schimbarea încadrării după desființarea hotărârii primei instanțe, sau în unei completări legislative, așa cum pronunțarea a două decizii, una de pronunțare și una de rejudecare în fond a cauzei. Cam astea sunt principalele aspecte pe care am vrut să le punctez. Materialul este un pic mai amplu, am făcut referire și la niște decizii CEDO, care mă rog, au fost însușite de practica Înaltei Curți, de aceea nu le-am mai reluat în acest moment. Vă mulțumesc!
Transcrierile oferite de The Department sunt realizate de către lingviști profesioniști, cu experiență în transcrieri audio din domenii diverse. The Department, cu experiență din anul 2008, oferă varii servicii lingvistice. Mai multe informații aici: www.thedepartment.ro.
