Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
267 views
Având în vedere că, spre deosebire de recursul reclamantei care, prin toate criticile sale, a contestat un nivel scăzut al daunelor acordate, cel al pârâtului a supus examinării, chiar într-o abordare improprie exigenţelor specifice recursului, o serie de elemente ce ţin de fondul cauzei (existenţa şi evaluarea prejudiciului, nerealizarea de către instanţe a unei analize proprii naturii cauzei, interpretarea şi administrarea probelor), Înalta Curte va examina cu întâietate acest din urmă recurs.
Deşi prin întâmpinarea reclamantei la acest recurs s-a invocat nulitatea căii de atac pentru motivul neîncadrării criticilor în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte nu va reţine incidenţa acestei sancţiuni având în vedere că neregularitatea formală a neîncadrării criticilor, deşi prezentă, nu afectează memoriul de recurs în întregul său, rămânând ca pe parcursul analizei să fie arătate punctual susţinerile a căror neîncadrare nu vor primi, din acest motiv, un răspuns din partea instanţei de recurs.
a) Cu aceste precizări, supunând analizei recursul formulat de pârât împotriva deciziei instanţei de apel, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte:
În mod nefondat se pretinde – într-o critică a cărei analiză are loc pe tărâmul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. – că, în speţă, lipseşte o analiză a instanţei asupra justului echilibru care trebuie să fie asigurat între libertatea de expresie, nevoia publicului de informare şi respectarea vieţii private (a reclamantei), adică acea analiză specifică şi absolut necesară soluţionării cauzelor de tipul celei de faţă în care sunt puse în balanţă dreptul la liberă exprimare, consacrat prin art. 10 din CEDO şi art. 30 din Constituţia României şi dreptul la viaţă privată, prevăzut de art. 8 din aceeaşi Convenţie Europeană şi ocrotit printr-o serie de dispoziţii de ordin constituţional (art. 30 alin. (6) şi legal (art. 70 şi următoarele din C. civ.).
Dimpotrivă, atare analiză se regăseşte la nivelul deciziei din apel chiar cu prilejul examinării apelului formulat de pârât împotriva hotărârii de primă instanţă, subsecvent reţinerii caracterului ilicit al faptelor săvârşite de acesta, constând în postarea pe contul propriu în platforma socială Facebook (calificat drept spaţiu public) a unei serii de articole cu conţinut ce au vizat-o pe reclamantă şi a căror responsabilitate a fost atribuită pârâtului în calitate de autor.
Examinarea justului echilibru ce trebuie găsit între cele două drepturi puse în antiteză prin acţiunile pârâtului (art. 10 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) a fost realizată de instanţa de apel în lumina jurisprudenţei CEDO (pe care o şi evocă), luând în considerare, pe de o parte, modalitatea de săvârşire a faptei – prin postarea de materiale pe o platformă de socializare cu mulţi utilizatori, mai ales în zona urbană, căreia aparţin şi părţile litigante – iar pe de altă parte, conţinutul denigrator al materialelor, în care se regăsesc, pe lângă acuze de săvârşire a unor fapte ilegale, chiar de natură penală (abuz în serviciu, trafic de influenţă), cuvinte/calificative ori asocieri jignitoare şi denigratoare („H.”, „I.”, J., K., L., etc.).
Chiar în prezenţa apărării pârâtului cum că a utilizat informaţii/articole preluate din publicaţii locale ori că a dezbătut subiecte legate de desfăşurarea activităţii la nivelul Primăriei Curtea de Argeş, instanţa de apel a apreciat că au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare prin modul în care pârâtul a ales să aducă la cunoştinţa publicului subiectele abordate, folosind un limbaj jignitor, care depăşeşte simpla informare şi care a fost folosit cu scopul de a atinge onoarea şi demnitatea reclamantei. De asemenea, justul echilibru a fost rupt întrucât scopul informativ al datelor furnizate nu a fost exercitat cu bună credinţă, afirmaţiile defăimătoare fiind îndreptate împotriva persoanei reclamantei cu scopul de a aduce atingere onoarei şi demnităţii acesteia cu atât mai mult cu cât s-a reţinut că apelantul nu s-a limitat la a aduce la cunoştinţa publicului faptele atribuite reclamantei, ci a folosit un limbaj jignitor la adresa sa.
A contat, de asemenea, în evaluarea instanţei de apel, atât modalitatea de exprimare în articolele supuse verificării, caracterizată a fi una pur insultătoare dat fiind limbajul folosit, dar şi lipsa de fundament a acuzaţiilor privind săvârşirea de către reclamantă a unor fapte penale, pârâtul nefăcând dovada celor susţinute în materialele postate.
Aşadar, există în cauză o analiză a instanţei asupra justului echilibru între libertatea de expresie, nevoia de informare a publicului şi dreptul reclamantei la respectarea vieţii private, fiind limpede că angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului nu a avut loc pentru fapta acestuia de a fi transpus în pagina sa de Facebook extrase din publicaţiile locale (eronat identificate de acesta a constitui baza factuală a materialelor/comentariilor publicate) relative la utilizarea fondurilor publice ori la preocupările aleşilor în funcţii publice, după cum nefondat se susţine pe calea recursului ce l-a formulat.
Ca element al situaţiei de fapt, deplin stabilit în faţa instanţelor de fond, existenţa prejudiciului produs reclamantei prin fapta ilicită a pârâtului nu mai poate fi contestată în recurs, reţinându-se că, contrar alegaţiilor pârâtului, prejudiciul a fost stabilit, pe baza circumstanţelor producerii faptei şi a celorlalte probe administrate, ca fiind unul de imagine, prin denigrarea reclamantei în mod public fiindu-i afectată buna reputaţie în profesie şi în societate, împrejurări de natură a atrage consecinţe de ordin moral precum nelinişti şi suferinţe interioare, îngrijorări, frustrări.
Contrar criticilor pârâtului, subsumabile tot motivului de recurs dat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., stabilirea prejudiciului a avut loc cu luarea în considerare a criteriilor enunţate şi indicate de acesta a fi fost omise, considerentele instanţei de apel făcând referire la poziţia reclamantei de funcţionar în cadrul Primăriei Curtea de Argeş (eronat asociată de pârât cu o funcţie publică electivă), la relaţiile de serviciu care i-au fost afectate, la poziţia sa în cadrul comunităţii din care face parte, la sentimentul de frustrare şi suferinţă psihică decurgând din expunerea sa dispreţului, desconsiderării profesionale şi umane, prin utilizarea de afirmaţii defăimătoare şi a unui limbaj jignitor la adresa acesteia.
Neevidenţierea în mod particular a acestor criterii în considerentele deciziei din apel decurge din aceea că nu în faţa acestei instanţe a avut loc cuantificarea prejudiciului ci, menţinând soluţia de primă instanţă pe acest aspect, curtea de apel a acţionat ca o instanţă de control judiciar ce a validat criteriile deja valorificate în cuprinsul hotărârii tribunalului, judecând în limitele criticilor formulate.
Afirmaţiile pârâtului în sensul că reclamanta se bucură şi în prezent de aceeaşi notorietate, că are acelaşi cerc de prieteni şi acelaşi anturaj profesional, fiind promovată ea şi martorii ce lucrează în cadrul aceleiaşi instituţii, nu sunt de natură să atenueze ori să înlăture caracterul ilicit al faptei sale şi nici condiţia prejudiciului, dat fiind că, aşa cum s-a arătat, acesta a fost, în primul rând, asociat trăirilor negative interne ale persoanei, suferinţelor de ordin moral, psihic, şi mai puţin unor consecinţe directe materiale, fizice ori profesionale.
Cât priveşte calitatea de funcţionar a reclamantei, care, potrivit pârâtului ar fi trebuit să fie avută în vedere în aprecierea unui grad mai mare de libertate în exprimare când în discuţie este vorba de persoane ce exercită o funcţie publică ori de interes public, se reţine că aceasta a fost deja valorificată în speţă prin prin stabilirea unui nivel relativ scăzut al despăgubirii, făcând obiect de critică şi în apelul reclamantei care s-a plâns de o subevaluare a prejudiciului pe acest motiv.
Calitatea reclamantei de funcţionar public ce reclamă o toleranţă sporită faţă de critică nu poate însă să o condamne pe aceasta la o încălcare necondiţionată a valorilor umane, în mod egal ocrotite prin dispoziţiile art. 72 şi art. 252 din C. civ., precum demnitatea, onoarea, reputaţia, integritatea psihică, viaţa privată, astfel după cum corect au apreciat instanţele de fond atunci când au decis sancţionarea pârâtului şi obligarea sa la repararea prejudiciului produs. În plus, aşa cum s-a arătat deja, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului a avut loc nu pentru comunicarea de informaţii şi materiale cu conţinut critic la adresa activităţii desfăşurate de reclamantă, ci pentru deturnarea scopului informativ ce a fost utilizat pentru a defăima persoana acesteia, pentru a-i aduce atingere onoarei şi demnităţii prin întrebuinţarea unui limbaj jignitor, pur insultător ori pentru a asocia persoana reclamantei cu imaginea unui funcţionat incompetent şi corupt, asupra căruia planează indiciile săvârşirii chiar a unor fapte de natură penală.
În sfârşit, judecata cauzei şi aprecierile asupra marjei mai largi a libertăţii de exprimare nu se puteau realiza prin raportare la funcţia de mare expunere – în termenii recurentului-pârât – pe care aceasta a dobândit-o (secretar general al primăriei) mult ulterior datei producerii faptelor ilicite reclamate (16.06.2018 – 24.10.2019), după cum sugerează pârâtul.
În legătură cu acuzaţiile săvârşirii unor fapte de natură penală, instanţa de apel a reţinut lipsa lor de fundament în condiţiile în care pârâtul nu a făcut dovada celor afirmate despre reclamantă.
Această concluzie nu poate fi însă infirmată prin ceea ce recurentul-pârât a indicat a constitui o „bază reală pentru fiecare din afirmaţiile făcute”, cu trimitere la indicarea sursei de preluare a articolelor ori la demersurile sale ulterioare (solicitări de comunicări de informaţii în baza Legii nr. 544/2001 sau plângeri penale). Pentru a exista bază reală factuală invocată ca fundament al comunicării de informaţii, aceasta trebuie să constea într-un set de date şi informaţii stabilite cu certitudine sau caracterizate printr-un grad sporit de credibilitate şi determinare, care să preexiste informaţiilor vehiculate în spaţiul public de persoana verificată, niciuna din aceste caracteristici nefiind proprie elementelor indicate de pârât drept bază reală a informaţiilor pe care le-a postat pe reţeaua de socializare. Aceasta întrucât articolele din presa locală nu pot emite verdicte în privinţa săvârşirii de fapte penale, ci, cel mult, vehiculează acelaşi gen de informaţii propagat şi prin acţiunile pârâtului, în timp ce demersurile penale proprii întreprinse de acesta, neconfirmate până la acest moment, sunt ulterioare răspândirii de informaţii.
Deşi este real că poate face obiectul controlului instanţei de recurs utilizarea criteriilor de determinare a daunelor acordate în compensarea prejudiciului moral, se reţine că prin recursul său pârâtul nu a dedus analizei critici cu un atare conţinut, rezumându-se să afirme, din nou contrafactual şi necenzurabil pe calea recursului (deoarece vizează elemente ale situaţiei de fapt definitiv stabilite), că reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu nici fizic, nici psihic, nici material sau profesional, deoarece se bucură de aceeaşi apreciere şi susţinere, fiind chiar promovată.
Nu vor fi supuse analizei pe calea recursului, ca nefiind încadrabile în motivele de nelegalitate enunţate în cuprinsul art. 488 alin. (1) punctele 1-8 C. proc. civ., acuzaţiile pârâtului potrivit cărora, în stabilirea circumstanţelor cauzei, instanţa ar fi preluat fără niciun filtru alegaţiile intimatei-reclamante, în timp ce susţinerile sale ar fi fost îndepărtate fără nicio argumentare logică sau juridică, întocmai ca şi probele pe care le-a adus în sprijinul său.
În acelaşi registru, al criticilor neîncadrabile, care supun verificării aspecte de netemeinicie a activităţii instanţei de apel sunt şi acelea prin care pârâtul a acuzat un tratament discriminatoriu şi inegal în administrarea probelor, decurgând (potrivit acestuia) din audierea unui singur martor pentru susţinerea apărărilor sale.
Răspunzând aceleiaşi critici a pârâtului susţinută în calea de atac a apelului, curtea de apel a expus concret coordonatele legale în care a avut loc încuviinţarea şi audierea singurului martor propus de pârât în faţa primei instanţe, cu trimitere la dispoziţiile art. 194 lit. c), art. 205 alin. (2) lit. d) şi art. 254 alin. (1) C. proc. civ. S-ar mai impune adăugat aici că, la termenul de dezbatere a cauzei în faţa primei instanţe (23.11.2020), pârâtul care se plânge în legătură cu un tratament discriminatoriu şi inegal al probelor, a declarat la întrebarea instanţei că nu mai are alte cereri de formulat şi nici probe de administrat. De asemenea, a arătat curtea de apel argumentat de ce nu a înlăturat din rândul probelor depoziţiile celor doi martori propuşi de reclamantă (considerând necesară cunoaşterea efectului acţiunilor pârâtului din interiorul colectivului în care lucra reclamanta şi ca nedovedită pretinsa relaţie de duşmănie a pârâtului cu unul din martori).
Or, în calea de atac a recursului, pârâtul nu a contestat condiţiile de legalitate ale încuviinţării şi administrării probelor ce au fost arătate în motivarea instanţei de apel, după cum nu a contestat motivele legale pentru care proba cu audierea unui martor suplimentar i-a fost respinsă în apel (deoarece, în acelaşi mod deficitar ca şi în prima instanţă, acesta a fost propus la momentul dezbaterilor asupra apelurilor, după închiderea cercetării judecătoreşti, fără să fi fost propus prin motivele de apel), ci s-a arătat nemulţumit de răspunsul primit, rezumându-se să afirme în aceeaşi notă din critica precedentă, că întreaga motivare din apel pe acest aspect este rezultatul însuşirii punctului de vedere al reclamantei, acuzând lipsa filtrului personal al instanţei.
Fără să se refere la vreunul din aceste impedimente legale, pârâtul a acuzat încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, statuat prin art. 16 din Constituţie, şi a principiului egalităţii armelor în proces, consacrat prin art. 6 din CEDO, susţinând că instanţa de apel putea şi trebuia să procedeze la audierea martorului suplimentar în vederea lămuririi circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acţiunea principiilor de care se prevalează pârâtul nu poate, însă, să aibă loc acolo unde neîncuviinţarea probelor sau a unui număr echivalent de probe pentru toate părţile este consecinţa conduitei procesuale nelegale a acestora, cum s-a întâmplat în cazul de faţă.
Reţinând că ceea ce nu s-a probat în faţa instanţelor de fond, nu ar putea fi probat în recurs (cu referire la relaţia de duşmănie dintre pârât şi unul din martorii reclamantei) şi că o examinare asupra criticilor anterior arătate ar presupune o incursiune asupra tuturor circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei, incompatibilă cu judecata unui recurs ce permite exclusiv un control în legalitate a hotărârii pronunţate în apel (părţile beneficiind şi epuizând deja două etape de judecată devolutive, în primă instanţă şi în apel), Înalta Curte se rezumă să observe că depoziţiile martorilor audiaţi au furnizat instanţelor, nu o bază probatorie a faptei ilicite săvârşite ce a fost reţinută chiar pe baza materialelor postate, ci a prejudiciului încercat de reclamantă prin săvârşirea acesteia.
De asemenea, sunt critici care trimit la evaluarea probatoriului şi la situaţia de fapt a cauzei – ce nu vor fi evaluate din acest motiv – cele prin care se invocă raporturile de subordonare şi influenţă dintre martori şi reclamantă ori caracterul simulat al cercetării disciplinare la care a fost supusă aceasta.
Cât priveşte soluţia instanţei de apel, de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2 480 RON, contestată pentru motivul necenzurării sale de către instanţă, nu poate fi reţinut caracterul său nelegal, având în vedere împrejurarea că recurgerea la mecanismul prevăzut în cuprinsul art. 451 alin. (2) este o posibilitate aflată la dispoziţia instanţei, de care aceasta uzează atunci când cheltuielile cu onorariul avocatului sunt vădit disproporţionate în raport cu valoarea, complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat, ceea ce nu este cazul în speţă.
Având în vedere cele de mai sus şi reţinând, pe de o parte, că nu se verifică acele critici subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că recursul nu conţine critici încadrabile în motivul legal dat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (nearătându-se care dispoziţii de drept material au fost încălcate ori greşit aplicate de instanţa de apel) şi, pe de altă parte, că celelalte critici ale memoriului dezvoltă ori combat elemente ale situaţiei de fapt a cauzei care nu pot face obiectul controlului în legalitate pe care instanţa de recurs este abilitată să îl exercite asupra hotărârilor pronunţate în apel, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât.
b) Cât priveşte recursul formulat de reclamantă, acesta a contestat, pe temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., soluţia instanţei de apel dată apelului exercitat de această parte împotriva hotărârii de primă instanţă, prin care solicita acordarea de despăgubiri într-un cuantum majorat faţă de cel stabilit.
Examinarea acestui recurs prin raportare la motivele de nelegalitate invocate relevă caracterul său nefondat, fiind deplin valabile şi în cazul reclamantei consideraţiile reţinute în examinarea recursului declarat de pârât care critica absenţa unei raportări a instanţei de apel la criteriile de stabilire a daunelor morale cum ar fi consecinţele negative suferite de victimă în plan fizic şi psihic, importanta valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura afectării situaţiei familiale, profesionale şi sociale.
Aşa cum s-a arătat şi în examinarea acestui recurs, criteriile de determinare a despăgubirii sunt prezente şi se regăsesc la nivelul întregii argumentări a instanţei de apel care, în limitele criticilor formulate, a răspuns validând soluţia primei instanţe şi criteriile de cuantificare a daunei întrebuinţate de tribunal.
Este greşit criticat argumentul instanţei de apel care, în privita cuantificării daunei, a avut în vedere inclusiv aspectul că, alături de obligarea pârâtului la dezdăunări pentru prejudiciul moral adus reclamantei, s-au dispus şi măsuri complementare reglementate în cuprinsul art. 253 alin. (3) din C. civ., calificate ca modalităţi de reparare a prejudiciului.
Afirmă reclamanta că prin celelalte măsuri dispuse de instanţă (obligarea pârâtului la înlăturarea de pe pagina Facebook a materialelor referitoare la reclamantă şi de pe grupurile în care au fost ulterior distribuite şi obligarea la publicarea hotărârii judecătoreşti pe aceeaşi pagină de Facebook) doar se stopează efectele acţiunii ilicite a pârâtului şi nu se asigură şi o reparare a prejudiciului, astfel că atare măsuri complementare n-ar trebui luate în calcul când se discută despre contabilizarea reparării acestuia.
Atare punct de vedere este doar parţial corect întrucât deşi efectul direct şi imediat al unor astfel de măsuri este cel al stopării acţiunii ilicite, este neîndoielnic că acestea se înscriu în paleta de măsuri mai largă a mijloacelor de asigurare a apărării şi de reparare a prejudiciului, puse la dispoziţie în cuprinsul art. 253 C. civ.. Desigur, spre deosebire de instrumentul juridic al despăgubirilor, măsurile reglementate în cuprinsul art. 253 alin. (3) C. civ. asigură o reparaţie morală a prejudiciilor care sunt tot de ordin moral, dincolo de efectul lor mai energic, de a stopa acţiunea ilicită.
Contrar opiniei reclamantei, constatarea prin hotărâre judecătorească a atingerii aduse drepturilor inerente personalităţii umane (onoare, demnitate, reputaţie), singură sau dispusă alături de obligarea publicării hotărârii prin mijloace ce asigură luarea la cunoştinţă de către un număr cât mai mare de persoane (presa, reţele de socializare, etc.) reprezintă, în primul rând, o modalitate de reparare morală a prejudiciului (moral) suferit, nu mai puţin relevantă decât cea pecuniară, exemple de acest fel fiind regăsite chiar în jurisprudenţa CEDO la care partea se raportează (în acest sens, cauza Cumpănă şi Mazăre contra României, Hot. din 17.12.2004, în care s-a statuat, în legătură cu un alt drept inerent personalităţii umane, libertatea de exprimare, că simpla constatare a încălcării art. 10 reprezintă, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu de ordin moral).
Nemulţumirea reclamantei faţă de soluţia adoptată nu legitimează în niciun fel critica acesteia, fie cu referire la nerespectarea unor standarde şi exigenţe de motivare, fie cu referire la existenţa unor considerente contradictorii, pe care le atribuie în mod forţat soluţiei care, prin caracterul derizoriu al sumelor acordate, ar contrazice în opinia sa funcţia reparatorie şi pe cea prevenită a răspunderii civile delictuale.
Deşi admite că toate criteriile de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului cauzat victimei, reclamanta pretinde a fi despăgubită în raport de criteriul obiectiv indicat prin acţiune, respectiv funcţie de numărul total de cititori ai articolelor publicate de pârât pe pagina personală de Facebook, considerând că doar aşa se asigură o reparare integrală a prejudiciului moral. Or, ceea ce omite reclamanta în susţinerea criticii este faptul că, pe tărâmul prejudiciilor de ordin moral, nu se poate vorbi şi nici asigura reparaţii integrale deoarece astfel de prejudicii nu sunt supuse unei evaluări precis cuantificabile, după criterii fixe ori obiective, ci ele se determină în apreciere, funcţie de ansamblul circumstanţelor cauzei şi din voinţă de a asigura o oarecare satisfacţie menită să contrabalanseze efectul vătămării.
În considerarea tuturor acestor considerente, apreciind, ca şi în cazul recursului pârâtului, că deşi invocate, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu au putut fi reţinute în raport de conţinutul criticilor formulate, în timp ce motivul de recurs dat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu s-a verificat pe aspectele analizate, Înalta Curte va respinge ca nefondat şi acest recurs.
Sursa informației: www.scj.ro.
