Tranzacția judiciară consfințită prin actul jurisdicțional al instanței reprezintă în sine o manifestare în plan procesual a părților unui anumit contract, prin care acestea adoptă o poziție nouă față de drepturile și obligațiile asumate inițial pentru a putea stinge un litigiu pendinte, poziție menită să exprime concesiile reciproce pe care acestea și le fac, manifestare procesuală care nu poate să schimbe însăși natura juridică a drepturilor și obligațiilor asupra cărora părțile tranzacționează.
Dată fiind natura duală – materială și procesuală – a contractului de tranzacție judiciară, învoiala părților menită să stingă un litigiu declanșat în baza unui contract de achiziție publică, deși poate să cuprindă drepturi și obligații noi, diferite de acelea incluse în contractul care a declanșat litigiul, nu poate să afecteze substanța contractului inițial de achiziție publică și să îl scoată de sub rigorile legislației speciale din domeniul achizițiilor publice. Astfel, faptul că tranzacția judiciară nu este inclusă în enumerarea din art. 1 din Legea nr. 101/2016 nu îi conferă tranzacției încheiate în materie de achiziții publice un caracter pur civil care să o sustragă jurisdicției instanței de contencios administrativ și fiscal, o asemenea includere nefiind necesară având în vedere faptul că aceasta reprezintă o manifestare în plan procesual a voinței părților unui contract de achiziție publică, voință exprimată în legătură cu drepturile și obligațiile izvorâte din acest contract special, în vederea stingerii litigiului dintre ele.

(ICCJ, secția a II-a civilă, decizia nr. 2168 din 4 noiembrie 2020)