Instrumente europene privind violența domestică. Reglementări și jurisprudență

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

JURISPRUDENȚĂ

Până la acest moment, nu s-a identificat jurisprudență, a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), relevantă cu privire la fenomenul de violență domestică.

Având în vedere expunerea de motive din preambulul Convenției de la Istanbul, considerentul (17) din Directiva 2011/99/UE și considerentul (54) din Directiva 2012/29/UE, care fac trimitere la Convenție europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în continuare, consider că putem să ne inspirăm din exemplul de interpretare pe care îl oferă Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în jurisprudența sa.

În doctrina sa, CEDO a considerat că statelor membre le revine obligația pozitivă de a lua măsurile corespunzătoare împotriva violenței domestice, iar nerespectarea acestei obligații poate angaja răspunderea statelor pentru încălcarea articolului 3 din Convenție referitor la interzicerea tratamentelor inumane.

În cauza Buturugă c. României (2020), Curtea a subliniat că plângerile privind violența în familie necesită o diligență specială în soluționarea lor și că particularitățile actelor de violență în familie, recunoscute în Convenția de la Istanbul, trebuie luate în considerare în contextul procedurilor interne. În concret, Curtea a reținut că, deși reclamanta a depus două plângeri la organele judiciare față de amenințările și violențele exercitate de fostul său soț, procurorul de caz a închis investigația pentru infracțiuni săvârșite între persoane și nu pentru cele săvârșite în familie, care ar fi avut un tratament sancționator mai dur. Ulterior, instanța de fond, prin hotărârea de respingere a contestației reclamantei, a menținut încadrarea juridică dată faptelor de către organele de urmărire penală. În ceea ce privește actele de violență în familie, Curte a constatat că, atât în dreptul intern, cât și în cel internațional, violența în familie nu este percepută ca fiind limitată la simplele fapte de violența fizică, aceasta incluzând, printre altele, violența psihologică, hărțuire sau cyber-violența. Prin urmare, Curtea a reamintit că a acceptat deja faptul că acte precum monitorizarea, accesarea sau copierea corespondenței soților, fără drept, pot fi luate în considerare atunci când autoritățile naționale investighează acte de violență în familie. Astfel, autoritățile române au dovedit un formalism excesiv când au clasat plângerea reclamantei cu privire la violarea secretului corespondenței pentru motivul că nu are legătura cu cauza. Prin urmare, Curtea a stabilit că a existat o încălcare a obligațiilor pozitive în conformitate cu articolele 3 și 8 din Convenție^[46].

În cauza DMD c. României (2019), Curtea a remarcat că judecătoria l-a achitat pe D.D. în primă instanță, considerând că nu constituie infracțiune „comportamentul nepotrivit, ocazional al acestuia față de reclamant”. Ulterior, tribunalul a considerat că actele de violență „izolate, întâmplătoare” pot fi tolerate în sfera familiei. În acest context, Curtea nu a înțeles cum se încadrează această afirmație în dispozițiile relevante ale dreptului intern, care interzic în termeni absoluți pedepsele corporale aplicate în familie. Mai mult, Curtea a constatat că însuși Consiliul Europei recunoaște că interesul superior al copiilor, care include, fără îndoială, respectarea drepturilor și demnității acestora, reprezintă piatra de temelie a protecției acordate copiilor împotriva pedepselor corporale. Curtea a considerat că statele membre ar trebui să depună eforturi pentru a proteja în mod expres și exhaustiv demnitatea copiilor, care, la rândul său, cere, în practică, un cadru juridic adecvat care să asigure protejarea copiilor împotriva violenței în familie, care intră sub incidența articolului 3 și care să includă: o descurajare eficientă a unor astfel de încălcări grave ale integrității personale, măsuri rezonabile pentru a preveni relele tratamente de care autoritățile au avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință și anchete oficiale eficiente în cazurile în care o persoană formulează o plângere întemeiată de rele tratamente. Prin urmare, Curtea a constatat că autoritățile interne nu și-au îndeplinit obligațiile procedurale care le reveneau în temeiul articolului 3 din Convenție, prin aceea că ancheta privind acuzațiile de rele tratamente a fost ineficace, deoarece a durat prea mult și a fost viciată de o serie de deficiențe grave, stabilind că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție, sub aspect procedural^[47].

În cauza OCI și alții împotriva României (2019), Curtea a constatat că existența încrederii reciproce între autoritățile responsabile cu protecția copiilor nu înseamnă că statul în care copiii au fost deplasați ilicit este obligat să îi trimită înapoi într-un mediu în care aceștia vor fi expuși unui risc grav de violență în familie, numai pentru că autoritățile din statul în care copilul își avea reședința obișnuită sunt capabile să se ocupe de cazuri de abuz în familie împotriva copiilor. În această privință și având în vedere că înapoierea unui copil nu poate fi dispusă automat sau mecanic atunci când este aplicabilă Convenția de la Haga, Curtea a considerat că instanțele naționale ar fi trebuit să acorde mai multă atenție riscului potențial ca, în cazul înapoierii copiilor în Italia, aceștia să fie supuși la rele tratamente. Potrivit considerentelor Curții, „riscul grav” de violență în familie, care s-ar fi manifestat din partea tatălui după înapoierea copiilor la acesta (în Italia), ar fi trebuit examinat de instanțele din România într-un mod compatibil cu interesul superior al copilului și în limitele cadrului procedural al Convenției de la Haga. Prin urmare, Curtea a stabilit existența unei încălcări a articolului 8 din Convenție^[48].

În cauza Haddad c. Spaniei (2019), Curtea a stabilit că plasarea copilului într-un centru de pre-adopție, în ciuda achitării tatălui într-un caz de violență domestică și a redobândirii de către acesta a custodiei asupra fraților mai mari, reprezintă o încălcare a articolului 8 alineatul (1) din Convenție referitor la respectarea vieții de familie^[49].

În cauza NK c. Germaniei (2018), Curtea a stabilit că o condamnare pentru comiterea violenței domestice bazată pe probe strâns coroborate neexaminate, din cauza refuzului victimei de a depune mărturii, care au fost prezentate de către judecătorul de instrucție nu reprezintă o încălcare a articolului 6 din Convenție. În fapt, procedurile naționale împotriva reclamantului au fost inițiate în baza bănuielii că acesta ar fi comis acte de violență împotriva soției sale, R.K. La cererea procuraturii, ea a fost audiată de către judecătorul de instrucție, care a decis îndepărtarea reclamantului de la ședință, conform Codului de procedură penală german, de vreme ce, din cauza caracterului faptelor raportate, exista riscul ca, în prezența reclamantului, R.K. să nu depună mărturii sau să nu spună adevărul. În fața tribunalului național, R.K. a refuzat să depună mărturie. Tribunalul l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa de 6 ani și 6 luni de închisoare, hotărâre rămasă definitivă. Pentru a ajunge la această hotărâre, tribunalul s-a bazat pe declarațiile lui R.K. din cadrul audierilor preliminare, pe declarațiile consilierului de la centrul de plasament pentru femei, căruia R.K. i-a prezentat în mod detaliat incidentele și i-a arătat leziunile pe care le avea; ale fiului lui R.K., care a auzit țipetele și cearta dintre reclamant și R.K.; pe declarațiile mai multor vecini care o văzuseră pe R.K. imediat după evadarea acesteia din căminul conjugal cu o rană sângerândă la cap și aflându-se într-o stare de șoc, și care l-au văzut după pe reclamant cum părăsise casa și plecase; pe scrisoarea lui R.K. în care menționase unele dintre faptele comise de către reclamant în perioada în discuție; pe manuscrisul unei scrisori pe care soțul ei o obligase să o scrie soției fostului ei iubit și pe declarațiile lui R.K. date ofițerilor de poliție, pe care tribunalul le-a calificat drept „declarații spontane”. În această cauză, Curtea a concluzionat, în unanimitate, că nu a existat nicio încălcare a Convenției^[50].

În cauza Talpiș c. Italiei (2017), Curtea a constatat că autoritățile italiene nu și-au îndeplinit obligația pozitivă de a proteja reclamanta împotriva oricăror acte de violență în familie, observând că reclamanta locuise împreună cu copiii săi într-un climat de violență, suficient de grav pentru a putea fi calificat drept rele tratamente. În acest context, modul în care autoritățile italiene au desfășurat procedurile penale a constituit pasivitate judiciară. Prin urmare, a stabilit că a existat o încălcare a obligației pozitive prevăzute de articolul 3 din Convenție. De asemenea, a hotărât că a fost încălcat articolul 14 (interzicerea discriminării) din Convenție, coroborat cu articolele 2 și 3, constatând că reclamanta fusese victima unei discriminări, ca femeie, având în vedere lipsa de acțiune a autorităților, care au subestimat violențele în cauză și astfel, în esență, le-au cauționat^[51].

În cauza MGC c. României (2016), Curtea a reamintit că statele sunt obligate să ia măsuri destinate să garanteze că persoanele aflate sub jurisdicția lor nu sunt supuse relelor tratamente, care ar trebui să asigure o protecție efectivă, în special, a copiilor și a altor persoane vulnerabile și să includă măsuri rezonabile pentru a preveni relele tratamente despre care autoritățile au avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință. Curtea a constatat că, în conformitate cu normele și tendințele actuale în materie, obligațiile pozitive ale statelor membre, în temeiul articolelor 3 și 8 din Convenție, trebuie văzute ca necesitând pedepsirea și trimiterea în judecată efectivă a oricărui act sexual neconsimțit, inclusiv în absența rezistenței fizice din partea victimei. În concret, instanțele naționale nu au analizat concluziile expertizei psihiatrice dispuse în cursul cercetării preliminare, au ales să acorde o pondere mai mare declarațiilor date de J.V., F.B., P.B. și A.B. și de cele două martore din familia lor, nu au ascultat niciodată pe ceilalți presupuși făptuitori în calitate de martori în fața instanțelor și, prin urmare, nu au fost examinate niciodată afirmațiile reclamantei că aceștia au amenințat-o cu bătaia și au amenințat-o cu un cuțit, nu au luat deloc în considerare diferența de vârstă dintre reclamantă și J.V. sau evidenta diferență de forță fizică dintre ei, nu au verificat dacă reclamanta avea motive să îl acuze în mod fals pe J.V. de viol, nu au dispus nicio evaluare psihologică pentru a obține o analiză de specialitate a reacțiilor reclamantei din perspectiva vârstei ei și pentru a stabili existența unor posibile consecințe psihologice ale presupusului abuz asupra sa. Prin urmare, Curtea a constatat că cercetările făcute în cauza reclamantei și, în special, abordarea urmată de instanțele naționale, în contextul lipsei unei practici naționale consecvente în materie, nu au întrunit cerințele inerente obligațiilor pozitive ale statelor de a aplica efectiv un sistem de drept penal care pedepsește toate formele de viol și abuz sexual asupra copiilor, stabilind că a existat o încălcare a obligațiilor pozitive prevăzute de articolele 3 și 8 din Convenție^[52].

CONCLUZII

Este binevenită adoptarea unor instrumente juridice europene pentru prevenirea și combaterea fenomenului violenței în familie, însă modalitatea de reglementare prin intermediul directivei, în detrimentul regulamentului, lasă o marjă largă statelor membre de apreciere a măsurilor ce pot fi dispuse pentru protecția persoanelor vulnerabile, ceea ce este de natură a conduce la apariția unor ipoteze de neconcordanță între măsurile de protecție dispuse în statul emitent și cele care pot fi recunoscute și executate în statul solicitat. Avantajul pe care îl presupune folosirea instrumentului juridic al regulamentului este reprezentat de instituirea unei proceduri și unui set de măsuri de protecție uniforme pe tot cuprinsul Uniunii Europene, întrucât acesta are efect direct și aplicabilitate generală, în toate statele membre.

Revine autorităților statelor membre sarcina de a da efectivitate acestor instrumente și normelor juridice naționale adoptate pentru punerea în aplicare, în scopul descurajării manifestărilor de violență împotriva femeilor și violență domestică sub toate aspectele sale. Cu titlu de exemplu, la data de 22 mai 2003, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 217 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.

Ulterior, Legea nr. 217/2003 a fost republicată și a suferit mai multe modificări pentru a fi pusă în acord cu realitățile sociale și cu instrumentele europene în vigoare, țara noastră depunând eforturi constante pentru reglementarea acestui domeniu^[53]. Dintre acestea, prin Legea nr. 174/2018 a avut loc cea mai amplă modificare. În expunerea de motive a acestui act normativ s-a arătat necesitatea transpunerii prevederilor Convenției de la Istanbul și a transpunerii parțiale a articolului 9 alineatul (1) lit. b, c și alineatul (3) lit. a și b din Directiva 2012/29/UE. Astfel, corelarea legislației interne cu prevederile articolelor 14, 22, 23, 25, 42, 50-53 din Convenția de la Istanbul, precum și redefinirea conceptelor „violență domestică”^[54], „violență împotriva femeilor” și „victimă” au fost printre principalele obiective ale modificării legislative.

În ceea ce privește noile forme sub care se manifestă violența domestică la nivel internațional, consider că aspectele de noutate trebuie aduse la cunoștința reprezentanților instituțiilor competente să le investigheze, această activitate putând fi realizată de către autoritățile desemnate cu implementarea strategiilor naționale pentru prevenirea și combaterea violenței în familie^[55].

Considerăm că autoritățile din statul solicitat trebuie să dovedească o deschidere deosebită pentru identificarea elementelor de similaritate care pot conduce la recunoașterea și executarea măsurilor de protecție dispuse prin ordinul european de protecție, potrivit Directivei 2011/99/UE, având în vedere principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare prevăzut de articolul 82 TFUE.

---