Instrumente europene privind violența domestică. Reglementări și jurisprudență

De Grigore Sorin Ciurea

11 ian. 2021
Articol UJ Premium

Vizualizari: 2033

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

3. Executarea deciziei în statul de executare

În conformitate cu articolul 62 din Convenția de la Istanbul, statele vor coopera în scopul prevenirii, combaterii și a urmăririi în justiție a tuturor formelor de violență, protejării și furnizării de asistență victimelor, investigațiilor sau procedurilor privind infracțiunile stabilite în conformitate cu prezenta Convenție și executării sentințelor penale și civile relevante, emise de autoritățile judiciare ale statelor semnatare, inclusiv a ordinelor de protecție. Aceasta nu exclude aplicarea actelor regionale și internaționale relevante privind cooperarea în probleme civile și penale, a aranjamentelor convenite în baza legislației uniforme sau reciproce și a legilor interne. Totodată, părțile semnatare vor asigura accesul efectiv la justiție al victimelor infracțiunilor stabilite în conformitate cu Convenția, prin posibilitatea de a depune plângere la autoritățile competente ale Statului lor de reședință pentru faptele comise împotriva lor pe teritoriul altui stat semnatar^[38].

Potrivit art. 9 alin. (1) din Directiva 2011/99/UE „la primirea unui ordin european de protecție transmis în conformitate cu articolul 8, autoritatea competentă a statului de executare recunoaște ordinul fără întârziere nejustificată” urmând a lua o decizie de adoptare a măsurilor pentru a asigura protecția persoanei protejate, în conformitate cu legislația sa națională. Ordinul european de protecție se va recunoaște cu aceeași prioritate care ar fi aplicabilă într-un caz similar la nivel național, ținând seama de circumstanțele concrete ale cazului. Decizia autorităților competente din statul de executare de adoptare a măsurilor de protecție va fi supusă căilor de atac prevăzute de legea acestui stat. Măsurile adoptate și eventualele consecințe ale nerespectării acestora, prevăzute în legislația statului de executare și la art. 11 alin. (2) din Directiva 2011/99/UE, se vor aduce la cunoștința agresorului^[39].

În cazul încălcării măsurilor de protecție dispuse de către autoritatea statului de executare, ca urmare a recunoașterii unui ordin european de protecție, aceasta are următoarele competențe: să impună sancțiuni penale și să ia orice altă măsură ca urmare a încălcării, dacă această încălcare este considerată infracțiune în temeiul dreptului statului de executare, să ia orice alte decizii fără caracter penal legate de încălcarea respectivă sau să ia orice măsură urgentă și provizorie pentru a pune capăt încălcării, în așteptarea, atunci când este cazul, a unei decizii ulterioare din partea statului emitent, în oricare dintre aceste cazuri, se va notifica autoritatea statului emitent sau de supraveghere. În situația în care autoritatea de executare nu va adopta măsuri de protecție, întrucât legislația națională a statului de executare nu prevede nicio măsură disponibilă pentru cazuri similare, se va raporta autorității competente a statului emitent orice încălcare a măsurii de protecție descrise în ordinul european de protecție de care are cunoștință^[40]. Prin urmare, considerăm că, în acest ultim caz, în statul de executare, nu va exista o decizie de adoptare a măsurilor de protecție și niciun sistem de supraveghere a respectării celor impuse prin ordinul european de protecție în statul emitent, urmând ca autoritățile competente să ia cunoștință de eventuale încălcări exclusiv ex parte și fără a avea competențele stabilite la art. 11 alin. (2) din Directivă.

O măsură de protecție dispusă într-un stat membru, în temeiul Regulamentului (UE) nr. 606/2013, este recunoscută în oricare dintre celelalte state membre fără să fie necesară parcurgerea vreunei alte proceduri și este executorie fără a mai fi necesară o hotărâre de încuviințare a executării. Cu toate acestea, dreptul persoanei protejate de a apela la procedura de exequatur nu este afectat. Această recunoaștere directă, cunoaște însă și o limitare și anume cu privire la durata de timp pentru care măsura își va produce efectele în statul solicitat, care nu poate depăși un termen de 12 luni de la data eliberării certificatului și nu de la data eliberării ordinului de protecție^[41], indiferent de intervalul stabilit în statul emitent. Pentru perioada prevăzută de măsura de protecție stabilită de statul emitent, care excedă termenului de 12 stabilit în statul solicitat, persoana protejată poate solicita recunoașterea și executarea în temeiul oricărui alt act juridic al Uniunii disponibil care prevede recunoașterea sau de a solicita o măsură de protecție națională în statul membru solicitat^[42].

În statul membru solicitat, urmează a se recunoaște întocmai măsurile de protecție dispuse de către autoritatea competentă în statul emitent, Regulamentul prevăzând expres interdicția de a revizui pe fond o măsură dispusă în statul de origine. În statul solicitat, recunoașterea unei măsuri de protecție nu poate fi refuzată pe motiv că legislația sa nu permite adoptarea unei astfel de măsuri pe baza acelorași fapte. Cu toate acestea, autoritatea competentă din statul membru solicitat poate ajusta, dacă și în măsura în care este necesar, elementele de fapt ale măsurii de protecție. O astfel de modificare a elementelor de fapt va trebui adusă la cunoștința persoanei care reprezintă amenințarea. Hotărârea autorității competente din statul solicitat de modificare a elementelor de fapt ale măsurii de protecție poate fi atacată de persoana protejată sau de persoana care reprezintă amenințarea, în conformitate cu o procedură stabilită în dreptul intern al respectivului stat. Deși Regulamentul lasă la aprecierea legislativului național, stabilirea unei proceduri pentru calea de atac, în teza finală a articolului 11 alineatul (5) se prevede că introducerea căii de atac are efect suspensiv^[43].

Prin excepție, la cererea persoanei care reprezintă amenințarea, în statul solicitat se poate refuza recunoașterea și, după caz, executarea unei măsuri de protecție, dacă aceasta este vădit contrară ordinii publice în statul membru solicitat sau ireconciliabilă^[44] cu o hotărâre pronunțată sau recunoscută în statul membru solicitat^[45]. Trebuie precizat că, în temeiul considerentului (32) din preambulul Regulamentului, recunoașterea și executarea unei măsuri de protecție nu poate fi refuzată pentru motiv de încălcare vădită a ordinii publice, dacă în felul acesta ar încălca drepturile prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special articolul 21.

^[38] Convenția de la Istanbul, articolul 62.

^[39] JO 2011, L 338, pp. 2-18, ediție specială, 19/vol. 11, pp. 235-251, articolul 9.

^[40] Idem, articolul 11.

^[41] Potrivit articolului 5, din Regulament, „Autoritatea emitentă din statul membru de origine eliberează certificatul, la cererea persoanei protejate, utilizând formularul standard multilingv stabilit în conformitate cu articolul 19 și care conține informațiile prevăzute la articolul 7”.

^[42] JO 2013, L 181, pp. 4-12, ediție specială, 19/vol. 15, pp. 158-166, considerentul (16).

^[43] Idem, articolele 11 și 12.

^[44] Andrei IACUBA, Elena DIACONU, op. cit., pp. 244-245 – Autorii consideră „că imposibilitatea de conciliere a celor două hotărâri trebuie să fie efectivă, respectiv, în esență, hotărârea care justifică refuzul recunoașterii ar trebui să fie ea însăși executorie sau, după caz, definitivă, pentru că doar în această situație se poate aprecia că ar exista un conflict între prevederile celor două hotărâri care ar impune refuzul recunoașterii.” De asemenea, aceștia consideră „că nu ar exista un conflict în situația în care hotărârea care împiedică recunoașterea nu este pronunțată pe fond, ca de exemplu, respingerea unei cereri similare de emitere a ordinului de protecție, întemeiată pe considerente pur formale.”

^[45] JO 2013, L 181, pp. 4-12, ediție specială, 19/vol. 15, pp. 158-166, articolul 13. JO 2013, L 181, pp. 4-12, ediție specială, 19/vol. 15, pp. 158-166, articolul 13.