Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
324 views
Dec. ÎCCJ (SP) nr. 73/2020
L. nr. 47/1992: art. 2, art. 29 alin. (1) – (3); NCP: art. 207, Constituţia României: art. 61 alin. (1); NCPP: art. 275 alin. (2) și (6)
Din analiza coroborată a textului de lege criticat şi a motivelor invocate de către recurent în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de admisibilitate expres prevăzute de lege.
Astfel, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigenţe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) – (3) din lege:
– calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
– identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procedural al excepţiei;
– existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, „legătura cu soluţionarea cauzei” poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a „aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate” (mutatis mutandis, Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în MO nr. 916 din 16 decembrie 2014);
– verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are însă valenţele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În aceste coordonate de principiu, raportându-se la particularităţile cauzei, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei întrucât criticile aduse privesc modul de interpretare a dispoziţiilor legale a căror constituţionalitate a fost criticată, fapt ce revine prin excelenţă instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.
Art. 207 C. pen.
(1) Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
În concret, autorul excepţiei susţine că pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj nu este suficientă modalitatea în care a fost reţinută în sarcina sa săvârşirea faptei, respectiv una injustă, ci este necesar ca şi folosul urmărit să fie unul injust, iar în speţa de faţă folosul urmărit de inculpat a fost unul just, respectiv ultimul salariu pe care acesta nu l-a primit de la angajatorul său.
Astfel, a susţinut că este nevoie de intervenţia instanţei de contencios constituţional care să pronunţe o decizie interpretativă în acest sens.
Înalta Curte reţine că solicitarea recurentului priveşte modul de interpretare a dispoziţiilor criticate, respectiv art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen., iar interpretarea legii, aşa cum a arătat şi instanţa fondului, se efectuează doar de către instanţa de judecată.
De asemenea, Înalta Curte subliniază că o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziţii legale ori introducerea unor noi prevederi, cu consecinţa reconfigurării textului care incriminează infracţiunea de şantaj, aspect ce este de competenţa exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României. Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă în sensul reglementării exprese a „folosului” urmărit de către făptuitor (just sau injust), instanţa apreciază că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, completarea sau modificarea unor dispoziţii legale nu se regăseşte în competenţa Curţii Constituţionale a României.
Faţă de considerentele anterior prezentate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 16 ianuarie 2020, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală în Dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.
Sursa informației: www.scj.ro.
