Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
546 views
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 45/P din data de 22 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casaţie este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Drept urmare, sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală” vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc anumite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la „vinovăţia prevăzută de lege”.
În concordanţă cu aceste dispoziţii, acest caz de casare nu poate fi invocat, însă, pentru a obţine o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situaţii de fapt.
Prin urmare, instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.
Inculpatul A., prin apărător, a susţinut, pe de o parte, că potrivit fişei postului (director comercial) nu avea nici o competenţă să primească sau să refuze organele de control, iar, pe de altă parte, că nu a împiedicat organele de control să pătrundă în incinta unităţii. Prin urmare a apreciat că infracţiunea pentru care a fost condamnat, art. 5 din Legea nr. 241/2005, se consumă în momentul împiedicării efective ceea ce nu s-a întâmplat, solicitând achitarea în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen.
Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, potrivit cu care:
„Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 6 ani împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condiţiile prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale”.
Contrar susţinerilor inculpatului, subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 241/2005, poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile legii pentru a răspunde penal. Poate deci fi subiect activ atât un membru al unui organ de conducere al contribuabilului-persoană juridică, cât şi orice alt angajat sau chiar prestator de servicii ori o persoană care îndeplineşte în fapt o sarcină în beneficiul contribuabilului.
Susţinerile inculpatului, potrivit cu care conform fişei postului (director comercial) nu avea nici o competenţă să primească sau să refuze organele de control, sunt nefondate, din moment ce, în cazul acestei infracţiuni subiectul activ nu este unul calificat, putând fi orice angajat.
Totodată aprecierile inculpatului, potrivit cu care infracţiunea se consumă în momentul împiedicării efective sunt nefondate.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul a împiedicat, indiferent de modalitate, intrarea organelor competente, în condiţiile prevăzute de lege, în sedii, incinte sau terenuri,în scopul verificărilor financiare, fiscale sau vamale.
Apărările inculpatului în sensul că nu a împiedicat efectiv efectuarea controlului, întrucât nu a exercitat o opoziţie fizică efectivă şi nici nu a cerut organelor competente să iasă din incinta, nu au relevanţă, din moment ce această infracţiune se consumă instantaneu, odată cu refuzul explicit şi categoric al făptuitorului de a permite controlul.
Prin refuzul de a conduce organele de control în incintele vizate – camere de cazare şi spaţii de depozitare a bunurilor şi mărfurilor folosite de societate în activitatea curentă – cu justificarea oferită prin declaraţiile sale verbale, inculpat A. a împiedicat accesul acestora în incintele menţionate, inacţiunea sa fiind de natura elementului material al laturii obiective a infracţiunii în prezenta cauză judecată.
Înalta Curte constă că faptele inculpatului A., care, la data de 11.08.2015, fiind administrator în fapt al SC B. SRL şi figurând în mod oficial cu funcţia de director comercial, a împiedicat pătrunderea în imobilul din Eforie Nord, str. x, punct de lucru al SC B. SRL) a lucrătorilor de poliţie din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Constanţa – Serviciul Investigare a Criminalităţii Economice, fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în vederea efectuării unui control, pe linia verificării prevederilor Legilor nr. 241/2005, nr. 12/1990, nr. 8/1996, nr. 53/2003 şi H.G. nr. 237/2001, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de împiedicare, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condiţiile prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale faptă prevăzută şi pedepsită de art. 5 din Legea nr. 241/2005.
Criticilor formulate de recurentul inculpat ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţele ordinare au reţinut, pe baza probelor din dosar, existenţa infracţiunii, sub aspectul laturii obiective şi subiective a acesteia.
Înalta Curte constată că prin recursul în casaţie promovat inculpatul A. invocând cazul de casare art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. urmăreşte, în realitate, să fie dată o altă interpretare elementului material al infracţiunii, în sensul că acţiunea de „împiedicare” ar putea să constituie infracţiune numai atunci când aceasta constă într-o opoziţie fizică a inculpatului.
Or, o asemenea interpretare, având la bază dicţionarul explicativ al limbii române, contravine textului de lege care incriminează împiedicarea, sub orice formă, în orice mod, printr-o acţiune sau inacţiune, care are drept urmare imposibilitatea organelor abilitate de a pătrunde în sediul, incinta sau terenul care fac obiectul controlului.
Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 45/P din data de 22 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în Dosar nr. x/2018.
Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen. recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Sursa informației: www.scj.ro.
