Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
462 views
Dec. ÎCCJ (SP) nr. 98/A/2018
NCPP: art. 275 alin. (2), art. 453, art. 455 alin. (1) lit. b), art. 457; VCP: art. 246
Natura juridică deosebită a căilor de atac extraordinare a determinat o reglementare foarte prudentă din partea legii, astfel că sunt prevăzute condiţiile care să permită posibilitatea declanşării lor.
Pentru a se conferi activităţii de înfăptuire a justiţiei un caracter de stabilitate s-a decis ca hotărârile judecătoreşti definitive sunt executorii şi au autoritate de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat este considerată ca fiind acel principiu care nu permite declanşarea unei noi judecăţi cu privire la aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăţi pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă.
Autoritatea de lucru judecat împiedică atacarea pe căi obişnuite a hotărârilor judecătoreşti care au această putere, admiţându-se ideea că numai o împrejurare excepţională poate permite supunerea hotărârii definitive unei examinări şi numai printr-o procedură având caracter excepţional. În virtutea autorităţii de lucru judecat, hotărârea judecătorească penală este considerată ca o expresie a adevărului (res judicata pro veritate habetur). Cu toate acestea, în practică a reieşit că, în anumite situaţii, chiar hotărârile judecătoreşti rămase definitive sunt nelegale şi netemeinice, motiv pentru care în Codul de procedură penală s-au reglementat căile extraordinare de atac, ca remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conţin.
Fiind o cale de atac extraordinară, având o natură juridică mixtă de anulare şi retractare, legiuitorul nu a lăsat libertatea părţilor să invoce orice motiv care, după aprecierea lor, ar afecta legalitatea şi temeinicia hotărârii rămase definitivă, în art. 453 C. proc. pen. fiind prevăzute în mod expres şi limitativ, cazurile în care se poate uzita de această instituţie şi la care a apelat în cazul de faţă revizuentul A. şi anume atunci când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză; f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Prioritar, analizând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire prin prisma dispoziţiilor legale precitate, instanţa a reţinut că revizuirea a fost cerută de către o persoană dintre cele prevăzute în art. 455 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în termenul prevăzut de art. 457 C. proc. pen.
Cererea de revizuire întemeiată în drept pe art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. este dublu condiţionată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data soluţionării cauzei, iar acestea să poată dovedi netemeinicia hotărârii pronunţată în cauză. Este real că, potrivit termenilor generici folosiţi pentru definirea acestui caz, rezultă că legiuitorul i-a atribuit o sferă de aplicare foarte largă. Spre deosebire de celelalte temeiuri de revizuire, care se referă la ipoteze cu totul speciale, cazul pe care îl examinăm înglobează marea majoritate a ipotezelor în care este posibil să se fi săvârşit o eroare judiciară.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia penală nr. 953/2011, a dat sens expresiei „fapte sau împrejurări”, utilizată în textul de lege menţionat, explicând că se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie, stare care în mod autonom sau în coroborare cu alte probe poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Constituie fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă, în accepţiunea normei legale în discuţie şi faptele sau împrejurările care nu au putut fi luate în considerare la soluţionarea cauzei din lipsa posibilităţii dovedirii lor. Nu constituie fapte sau împrejurări noi, în sensul dispoziţiilor legale la care ne raportăm apărările care au fost puse în discuţie, analizate şi lămurite prin probele administrate în ciclul procesual ordinar. Deci, ceea ce se cere a fi nouă este fapta probatorie şi nu mijloacele noi de probă care ar dovedi o faptă probatorie, pe care instanţa de fond a considerat-o inexistentă. Faptele şi împrejurările invocate în revizuire trebuie să fie noi pentru instanţa de judecată, în sensul să nu fi fost cunoscute la pronunţarea hotărârii definitive. Elementul de noutate trebuie analizat în raport de instanţă şi nu de părţi.
Analizând motivele invocate de condamnat în cererea de revizuire, s-a constatat că acesta reiterează practic apărarea pe care a avut-o în cursul soluţionării cauzei finalizate prin sentinţa penală supusă revizuirii, nefiind nicidecum aspecte de noutate. În acest context, instanţa de fond ce a pronunţat sentinţa menţionată a reţinut că una dintre principalele apărări ale inculpatului a fost schimbarea denumirii societăţii creditoare, aspect de altfel adevărat, şi care a reieşit din relaţiile ce au fost comunicate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului. Se subliniază şi că „în orice caz, din adresa 490300 din data de 15 iulie 2014 a C. rezultă în mod clar că societatea creditoare a avut în tot acest interval de timp acelaşi cont bancar, IBAN-ul indicat de instituţia bancară fiind identic cu cel menţionat în cererea de executare silită. De asemenea, deşi şi martorul D. (executorul judecătoresc ce a executat BEJ A. în beneficiul creditoarei SC B., în baza Sentinţei civile nr. 1853/2011 a Judecătoriei Dorohoi) a susţinut în faţa instanţei dificultăţile pe care le-a avut cu această societate în vederea virării sumelor de bani încasate, totuşi din actele cauzei rezultă în mod clar că plata a fost făcută de BEJ D. în acelaşi cont bancar care a fost menţionat şi în cererea de executare silită – în realitate acelaşi unic cont ce a fost menţionat şi în cererea de executare către BEJ A. din data de 21 iulie 2008.
În concluzie, apărarea inculpatului în sensul că s-a aflat în imposibilitate de a efectua plata nu este susţinută de probatoriul administrat, în condiţiile în care schimbarea denumirii societăţii a fost consemnată prompt în ORC pentru opozabilitate, contul bancar a rămas acelaşi şi nu au fost efectuate nici un fel de demersuri din partea executorului în vederea clarificării situaţiei. Mai mult, inculpatul avea în mod cert posibilitatea de a consemna debitul încasat la dispoziţia creditoarei, însă nu numai că nu a făcut acest lucru, dar la data de 3 decembrie 2009 soldul contului curent era de 124,95 lei. În consecinţă, este în mod evident necorespunzătoare adevărului susţinerea inculpatului în sensul că la data întocmirii procesului verbal de finalizare a executării silite (procesul-verbal din data de 22 decembrie 2009, cu privire la care este acuzat de infracţiunea de fals intelectual), ar fi făcut o plată prin virament bancar, despre care abia ulterior ar fi aflat că nu a putut fi operată întrucât nu avea numărul de cont al creditoarei (şi deci actul ar fi fost corespunzător adevărului la data întocmirii). Soldul contului la data de 22 decembrie 2009 era tot de 124,95 lei.”
Practic, revizuentul şi-a exprimat nemulţumirea legată de interpretarea probatoriului administrat, concludenţa mijloacelor de probă avute în vedere la soluţionarea fondului, ori acest aspecte pot fi supuse analizei doar instanţelor de control judiciar în căile ordinare de atac, fiind atributul acestora de a se pronunţa asupra unor atari motive, în limita în care au fost investite.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, în baza jurisprudenţei sale consacrate, dreptul la un proces corect în faţa unui tribunal aşa cum s-a garantat prin articolul 6§1 trebuie interpretat în lumina Preambulului la Convenţie, care declară, printre alte lucruri, că domnia legii este o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale domniei legii este principiul certitudinii juridice, care impune, inter alia, ca în situaţiile în care instanţele au decis definitiv asupra unei chestiuni, hotărârea lor să nu poată fi pusă sub semnul întrebării. În final, Curtea de apel a reţinut că nici o parte nu are dreptul de a solicita o revizuire a unei sentinţe definitive şi executorii numai în scopul obţinerii unei rejudecări şi a unei noi decizii în cauză. Puterea instanţelor de a revizui trebuie exercitată spre a corecta erori judiciare şi aplicări greşite ale legii, dar nu pentru a realiza o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie tratată ca o cale de atac deghizată, şi simpla posibilitate de a exista mai mult de două opinii asupra unui subiect nu este motiv de reexaminare. O abatere de la acest principiu se justifică numai dacă devine necesară prin circumstanţe cu un caracter substanţial şi obligatoriu.
În final, revizuentul s-a prevalat şi de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a căror aplicabilitate este condiţionată de întrunirea următoarelor condiţii: să existe o decizie a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o normă legală (în cazul de faţă fiind vorba de Decizia nr. 405/2016 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatându-se că dispoziţiile art. 246 C. pen. 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestui articol se înţelege”îndeplineşte prin încălcarea legii”, cu menţiunea că decizia invocată de către petent, deşi reia argumentaţia din decizia menţionată, se referă la dispoziţiile art. 248 C. pen. din 1968 ce nu au fost avute în vedere la condamnarea petentului); decizia Curţii Constituţionale să fi fost publicată în Monitorul Oficial ulterior rămânerii definitive a hotărârii, condiţie îndeplinită întrucât a fost publicată în Monitorul Oficial din 8 iulie 2016; hotărârea definitivă să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională (prin hotărârea supusă revizuirii s-a dispus condamnarea petentului printre altele pe dispoziţiile art. 246 C. pen. din 1968); consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale să continuă să se producă şi să nu poată fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate (hotărârea nu a fost modificată anterior prin intermediul vreunei alte căi extraordinare de atac); excepţia de neconstituţionalitate să fi fost ridicată în acea cauză.
În legătură cu această ultimă condiţie, prima instanţă a constatat că ea nu este dată, petentul neinvocând-o în cauza în care s-a pronunţat hotărârea supusă revizuirii. Este de menţionat aici şi faptul că prin Decizia nr. 126/2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial din 11 martie 2016, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s- a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională. Ca o consecinţă, prin intervenţia ulterioară a legiuitorului, dispoziţia legală menţionată a fost modificată în forma analizată, respectiv condiţionând admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (3) lit. f) C. proc. pen., de diligenţa părţilor.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac a cărei finalitate o reprezintă înlăturarea erorilor judiciare, în baza unui material probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei cu ocazia judecării în fond a cauzei. Revizuirea se întemeiază deci pe lipsurile de fond în soluţionarea pricinii, iar temeiurile sale rezultă din elemente exterioare dosarului cauzei, pe care instanţele nu le-au avut în vedere la judecata anterioară.
Ea nu poate deveni admisibilă decât în condiţiile existenţei unuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege astfel cum au fost sus enunţate, pentru a nu se aduce atingere principiului stabilităţii ordinii juridice, dar în cererea analizată nu există acoperire juridică concretă vizând vreunul dintre cele reglementate de art. 453 C. proc. pen.
Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care demersul legal al revizuentului A. nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile invocate, prima instanţă a reţinut că acesta apare ca un act pe care legea nu-l îngăduie şi se impune a fi sancţionat cu inadmisibilitatea.
Împotriva sentinţei penale sus-menţionate, revizuentul A. a declarat apel, solicitând desfiinţarea hotărârii şi admiterea cererii de revizuire pe fondul acesteia, invocând ca temeiuri dispoziţiile art. 453 lit. a) şi f) C. proc. pen.
În motivarea cererii sale, revizuentul a arătat că partea vătămată SC B. SRL Bucureşti este o societate, care şi-a schimbat în decursul anilor de mai multe ori sediul şi denumirea, creându-şi un mod fraudulos de a acţiona în scopul de a realiza venituri ilicite, astfel că, deşi a încercat să distribuie suma rezultată din executare, prezentându-se la bancă şi completând ordinul de plată, operaţiunea nu a putut fi efectuată, deoarece nu corespundea noua denumire a societăţii cu deţinătorul contului în care trebuia făcută plata, funcţionara de la bancă putând depune mărturie în acest sens.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de revizuire a susţinut că Decizia nr. 392 din 21 iunie 2017 a Curţii Constituţionale prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatându-se că dispoziţiile art. 246 C. pen. 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestui articol se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii” are relevanţă în cauza de faţă, deoarece hotărârea sa de condamnare pentru infracţiunea de abuz în serviciu s-a întemeiat pe o prevedere legală discutabilă.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că hotărârea atacată este legală şi temeinică, instanţa de control judiciar constatând că motivele invocate de revizuent nu se înscriu între cele expres şi limitativ prevăzute de art. 453 lit. a) şi f) C. proc. pen., care ar impune revizuirea sentinţei penale atacate.
Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, a cărei finalitate o constituie remedierea erorilor de fapt pe care le-ar putea conţine o hotărâre definitivă, dar numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Din economia dispoziţiilor art. 453 lit. a) C. proc. pen., rezultă că hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii, dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile expres prevăzute de lege: faptele şi împrejurările noi descoperite să nu fi fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi, respectiv, condiţia ca aceste fapte şi împrejurări noi să fi condus la o soluţie diametral opusă celei pronunţate, în situaţia în care ar fi fost cunoscute de instanţe.
Astfel, împrejurările invocate de revizuent – faptul că nu a putut efectua plata, deoarece nu corespundea noua denumire a părţii vătămate SC B. SRL Bucureşti cu deţinătorul contului în care trebuia făcută plata, funcţionara de la bancă putând depune mărturie în acest sens – nu pot fi considerate împrejurări noi, care să impună revizuirea sentinţei atacate, întrucât pe de o parte, criticile invocate de revizuent, au putut fi valorificate în apărare şi au fost avute în vedere de instanţe în toate fazele procesului penal, iar, pe de altă parte, acestea echivalează cu o solicitare de suplimentare a probatoriului administrat în cursul cercetării judecătoreşti, aceasta fiind inadmisibilă în calea extraordinară de atac a revizuirii.
În ce priveşte al doilea motiv de revizuire:
Potrivit dispoziţiilor art. 453 lit. f) C. proc. pen., hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii, când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Pentru a fi incident acest caz de revizuire trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: să existe o decizie a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o normă legală; decizia Curţii Constituţionale să fi fost publicată în Monitorul Oficial ulterior rămânerii definitive a hotărârii; hotărârea definitivă să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională (prin hotărârea supusă revizuirii s-a dispus condamnarea petentului pentru infracţiunea de abuz în serviciu incriminată de dispoziţiile art. 246 C. pen. din 1968); consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale să continuă să se producă şi să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate; excepţia de neconstituţionalitate să fi fost ridicată în acea cauză.
În ce priveşte această ultimă condiţie, Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 126/2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională.
În cauză, se constată că ultima cerinţă nu este îndeplinită, întrucât revizuentul nu a supus criticii instanţei de contencios constituţional prevederile art. 246 C. pen. în cauza în care a fost pronunţată hotărârea care face obiectul revizuirii.
Prin raportare la dispoziţiile legale incidente în materie, rezultă că cele două motive de revizuire au fost invocate formal de revizuent, acestea neimpunând revizuirea hotărârii atacate.
Drept urmare, instanţa de control judiciar constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru revizuirea sentinţei atacate, cererea fiind respinsă în mod corect de prima instanţă.
Pentru considerentele arătate, instanţa va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 47 din 16 iulie 2015 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul la plata cheltuielilor de judecată.
Sursa informației: www.scj.ro.
