Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
719 views
Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1246/2020
NCPC: art. 425, art. 453 alin. (1), art. 488 pct. 6, art. 496 alin. (1); L. nr. 31/1990: art. 241^1 alin. (2)
Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
În ceea ce priveşte motivul evocat, cu referire la inexistenţa motivării hotărârii, este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentei, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, reţinând, în esenţă că, critica recurentei referitoare la faptul că instanţa de apel, în rejudecare, nu a răspuns tuturor indicaţiilor instanţei de recurs din primul ciclu procesual se constată că este nefondată raportat la considerentele instanţei de apel în rejudecare, întrucât soluţia instanţei de apel a cuprins analiza tuturor indicaţiilor instanţei de casare.
În acest context, se reţin indicaţiile instanţei de recurs ce vizează neîndeplinirea tezei finale a art. 241^1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, adică, contrar celor statuate de prima instanţă de apel, interpretarea proiectului de divizare permite luarea unei decizii cu privire la repartizarea elementului de pasiv în cauză, pe baza categorisirii elementelor de pasiv preluate ca fiind doar în legătură cu activele transmise.
În acest sens, se constată că definirea noţiunii de pasiv nerepartizat a fost realizată de instanţa de apel în rejudecare, iar indicaţia referitoare la calificarea hotărârii din dosarul nr. x/2011 a fost analizată de către instanţa de apel, reţinându-se, din perspectiva dispoziţiilor 241^1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, că hotărârea judecătorească din care a rezultat creanţa împotriva societăţii divizate, Proiect Arad S.A., respectiv sentinţa civilă nr. 3379/2013, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 801/2016 a Înaltei Curţi, pronunţate în dosarul nr. x/2011 are efect constitutiv de drepturi.
De asemenea, indicaţia instanţei de recurs de analiză comparativă a chestiunii certitudinii/existenţei creanţei, cu cea a caracterului cert, lichid şi exigibil a fost analizată de instanţa de apel ca şi cea referitoare la analiza îndeplinirii condiţiei art. 241^1 alin. (2) teza finală din Legea societăţilor comerciale, i s-a răspuns prin considerentele instanţei de apel, în rejudecare, iar faptul că anumite îndrumări ale instanţei supreme au fost grupate şi soluţionate de instanţa de apel, în rejudecare, printr-un singur considerent, nu constituie o nerespectare a indicaţiilor instanţei de casare.
În ceea ce priveşte critica referitoare la neanalizarea probelor administrate în cadrul rejudecării se apreciază că este nefondată, având în vedere că decizia atacată, din actualul ciclu procesual a fost motivată cu referire la toate probele existente la dosar, inclusiv cele depuse în rejudecare, făcându-se referire exactă la conţinutul dosarului nr. x/2009 cu privire la care s-au depus de către ambele părţi înscrisuri, conform indicaţiilor instanţei de apel din rejudecare.
De asemenea, critica recurentei este nefondată şi din perspectiva faptului că aceasta invocă faptul că instanţa, din oficiu, nu a ordonat anumite probe, în condiţiile în care, în cadrul apelului, în rejudecare, părţile nu au solicitat încuviinţarea şi administrarea altor probe, astfel că, o asemenea critică nu poate fi primită.
Totodată, susţinerile recurentei referitoare la faptul că hotărârea din apel din ciclul procesual anterior era mai amplu motivată nu reprezintă veritabile critici de recurs prin prisma motivului evocat.
În acest context, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii dată de către instanţa de apel răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de recurentă, întrucât conduce în mod logic la soluţia cuprinsă în dispozitiv.
Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta supune analizei instanţei de recurs trei elemente litigioase tranşate de instanţa de apel, în rejudecare, respectiv, existenţa creanţei la momentul realizării divizării, caracterul nerepartizat al acesteia, pentru a intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 241^1 alin. (2) din Legea societăţilor comerciale şi, în situaţia realizării acestor două condiţii, precum şi posibilitatea interpretării proiectului de divizare pentru a determina cui îi revine creanţa existentă şi nerepartizată, în lumina normei legal citate.
În ceea ce priveşte chestiunea dacă pretinsa creanţă de la pârâtă poate fi considerată pasiv nerepartizat la momentul divizării, se reţine că instanţa de apel a oferit o calificare corectă a creanţei şi a noţiunii de pasiv la momentul divizării, faţă de împrejurarea că noţiunea de pasiv nerepartizat se referă la acele elemente existente netăgăduit, în patrimoniul societăţii mamă, la momentul divizării, adică de pasivul existent şi decelabil la momentul divizării.
În legătură cu existenţa pretinsei creanţe prin raportare la caracterul de pasiv repartizabil, se reţine că instanţa de recurs din primul ciclu procesual, atunci când impune analiza caracterului cert al creanţei, prin comparaţie cu existenţa sa, nu s-a referit la efectele pe care hotărârea de recunoaştere a creanţei le produce asupra patrimoniului A., la care recurenta face referire că ar fi retroactive;
Aşadar, această instanţă are în vedere efectele procesuale ale hotărârii referitoare la recunoaşterea naturii certe a creanţei, deoarece numai o creanţă certă ar putea face obiectul unei repartizări, or, din perspectiva efectelor legate de executorialitatea şi certitudinea creanţei, efectele hotărârii se produc la data la care aceasta rămâne definitivă.
Astfel, hotărârea definitivă privind pretenţiile A. a intervenit cu mult după înregistrarea proiectului de divizare, dat fiind că însăşi cererea de chemare în judecată a fost formulată în anul 2011, în condiţiile în care proiectul de divizare a fost depus în anul 2009.
Potrivit textului legal, răspunderea solidară reprezintă o situaţie absolut excepţională, în care răspunderea societăţii divizate poate fi antrenată suplimentar faţă de pasivul transmis, însă doar în condiţiile în care există acest „pasiv nerepartizat”, întrucât nu orice element de pasiv al societăţii mamă poate duce la angajarea răspunderii solidare a societăţii divizate, ci doar acela care era nerepartizat la momentul divizării.
Aşadar, pasivul nerepartizat nu se referă la potenţialele elemente de pasiv din patrimoniul societăţii mamă, supuse dezbaterii judiciare, ci doar la acele elemente care, în ciuda unei existenţe necontestate în patrimoniul societăţii supuse divizării, acestea sunt ignorate, iar o interpretare contrară ar conduce la situaţia în care societatea rezultată în urma divizării, la un interval de timp considerabil, să poată fi acţionată în instanţă pentru un element de pasiv cu privire la care nu are nicio legătură juridică.
Cu alte cuvinte, textul legal nu şi-ar mai găsi aplicarea dacă el s-ar referi la creanţe a căror existenţă ar fi constatată ulterior divizării, dat fiind că societatea a cărei răspundere ar putea fi atrasă solidar, până la acest moment ulterior de constatare a creanţei, ar putea suferi o serie de modificări care să facă imposibilă urmărirea ei.
Referitor la chestiunea tipului de hotărâre prin care s-a stabilit creanţa împotriva societăţii mamă, se constată că această critică este nefondată.
Astfel, în ceea ce priveşte caracterizarea creanţei reclamate ca fiind un element de pasiv nerepartizat, prin raportare la tipul hotărârii judecătoreşti din care rezultă – hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2011, se constată că, în măsura în care hotărârea ar fi calificată ca fiind una cu caracter constitutiv de drepturi, faţă de momentul la care aceasta a fost pronunţată – 19 aprilie 2016 – nu putea constitui temei pentru antrenarea răspunderii solidare a pârâtei cu cea a societăţii mamă, având în vedere că doar elementele de pasiv de la momentul divizării – anul 2009 – puteau intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 241^1 din Legea societăţilor comerciale.
De asemenea, în măsura în care hotărârea judecătorească ar fi calificată ca fiind una cu caracter declarativ de drepturi, se reţine că nici momentul finalizării lucrărilor, nici momentul emiterii facturilor nu pot constitui moment al naşterii unei creanţe apte a fi inserate ca element de pasiv repartizabil, întrucât momentul emiterii facturilor a reprezentant momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie în a solicita instanţei să recunoască dreptul de creanţă, conform considerentelor deciziei nr. 801 din 19 aprilie 2016 pronunţată de Înalta Curte.
Prin urmare, o creanţă susceptibilă de a fi repartizată nu putea fi plasată în timp mai înainte de pronunţarea unei hotărâri, în cadrul procesului, care să conducă la recunoaşterea acestuia, dat fiind caracterul contestat al creanţei, or prima hotărâre pronunţată în dosarul nr. x/2011 a fost dată de Tribunalul Arad la data de 27 iunie 2013, adică ulterior divizării pârâtei, totodată reţinându-se că procesul de obligare a societăţii mamă la plata sumei de bani a fost pornit ulterior divizării pârâtei, respectiv în anul 2011, faţă de anul 2009 când aceasta a fost divizată.
Astfel, în măsura în care s-ar reţine că naşterea creanţei s-a produs înainte de divizarea pârâtei, atunci, se pune problema că aceasta era o creanţă certă, lichidă şi exigibilă chiar de la momentul divizării, or, o asemenea interpretare, pentru a se dispune antrenarea răspunderii pârâtei în prezentul proces, ar însemna să fie înfrânte cele stabilite deja printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, pronunţată în dosarul nr. x/2009, în cadrul opoziţiei la divizare.
În acest context, se constată că acest argument dezleagă indicaţia stabilită de instanţa de recurs prin hotărârea de recurs, în sensul în care, dacă s-ar reţine că hotărârea este declarativă/recognitivă de drepturi, cu titlu retroactiv, nu se poate totuşi reţine că elementul de pasiv ar fi nerepartizat, în sensul art. 241^1 alin. (2) LSC, având în vedere că o asemenea caracteristică a creanţei ar fi trebuit să fie temei al admiterii opoziţiei şi împiedicării a însăşi divizării.
Aşadar, aplicând prin analogie cele statuate de instanţa supremă, rezultă că aspectul legalităţii Proiectului de divizare, a elementelor obligatorii ce trebuiau cuprinse în acesta, respectiv includerea sau neincluderea unui element de pasiv, existenţa sau inexistenţa acestuia, trebuiau, şi au fost, valorificate de A. pe calea opoziţiei, însă instanţele au respins cererea acesteia.
Prin urmare, aceste aspecte conduc la concluzia că, elementul de pasiv al societăţii mamă, constatat prin decizia nr. 801 din 19 aprilie 2016 pronunţată de Înalta Curte, reclamat în cauză, nu se încadrează în sfera noţiunii de pasiv nerepartizat, ce ar putea face obiectul art. 241^1 alin. (2) LSC.
În ceea ce priveşte efectul autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 632 din 19 iunie 2012 pronunţată în dosarul nr. x/2009 – opoziţie la divizare, formulată de recurenta – reclamantă din prezentul dosar, aceasta poate fi opus cu succes în prezenta cauză, întrucât noţiunea de pasiv nerepartizat, în lumina dispoziţiilor art. 241^1 alin. (2) LSC, are un înţeles propriu, în sensul unui pasiv existent, decelabil şi opozabil societăţii divizate, încă de la momentul divizării, context în care se pune problema analizării existenţei unei creanţe la momentul divizării, iar hotărârea pronunţată în dosarul x/2009 a constatat inexistenţa creanţei pretinse în prezenta cauză, respectiv a calităţii de creditor al societăţii.
Aşadar, atât în prezenta cauză, cât şi în dosarul anterior menţionat, s-a analizat chestiunea existenţei unei creanţe la momentul divizării, or în condiţiile în care s-a constat deja, într-un proces în care recurenta a fost parte, că pretinsa creanţă solicitată în prezentul dosarul nu exista la momentul divizării, nu se poate reţine în mod contrar în prezenta cauză.
Astfel, reţinerea unei soluţii contrare ar încălca efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârii anterioare, aspect reţinut în mod legal şi de instanţa de apel, în hotărârea recurată în prezentul ciclu procesual.
De asemenea, faţă de indicaţia instanţei de casare din primul ciclu procesual, în sensul identificării caracterului constitutiv/declarativ al hotărârii din dosarul nr. x/2011, coroborat cu statuarea intrată în autoritatea de lucru judecat din dosarul nr. x/2009, în sensul inexistenţei creanţei la momentul divizării, rezultă că efectul primei hotărâri poate fi asimilat, în sfera art. 241^1 alin. (2) LSC ca fiind unui constitutiv, iar nu declarativ.
Cu referire la critica ce vizează, în esenţă, faptul că proiectul de divizare nu ar permite luarea unei decizii cu privire la repartizarea potenţialului element de pasiv nerepartizat, acestea ar consta, mai degrabă, într-o analiză de probatoriu şi de interpretare a acestuia, operaţiune ce nu poate fi primită în calea de atac a recursului.
Astfel, sub aspectul interpretării dispoziţiilor tezei finale a art. 241^1 alin. (2) LSC, referitor la posibilitatea/imposibilitatea determinării titularului elementului de pasiv nerepartizat, se reţine că proiectul de divizare prin care pârâta a luat naştere permite luarea unei hotărâri cu privire la titularul elementului de pasiv reclamant în cauză, deoarece prin acest proiect, pârâta a dobândit un pasiv determinat, de 2.959.525 RON, în legătură cu activele fixe transmise şi, doar în măsura în care un element de pasiv, ulterior descoperit, ar fi în legătură cu activele fixe transmise, se putea accepta că acesta ar putea să aparţină şi pârâtei, deci, ar fi imposibil de determinat titularul obligaţiei, pentru a putea fi atrasă răspunderea solidară. Or, creanţa din prezenta cauză nu este legată nici de elementul de activ transmis şi nici nu are vreo legătură cu elementele de pasiv ce au fost enumerate în mod expres şi limitativ în Proiectul de divizare.
Prin urmare, instanţa de apel a clarificat şi ultima indicaţie a instanţei de recurs din ciclul procesual anterior, în sensul că, pretenţiile din prezenta cauză, respectiv creanţa deţinută de PAB împotriva societăţii mamă, nu este dintre cele transmise pârâtei şi nici nu este în legătură cu acestea, pentru a concluziona, în mod judicios, că nu putea aparţine, nici măcar eventual, acesteia.
Aşadar, critica recurentei în sensul că interpretarea proiectul de divizare ar fi trebuit să conducă la imposibilitatea determinării destinatarului său şi exemplele de formulări care ar fi putut reprezenta o modalitate de determinare sunt nefondate şi contrare indicaţiilor trasate de instanţa de recurs din primul ciclu procesual.
În acest sens a reţinut şi instanţa de recurs, potrivit cu care, creanţa dedusă judecăţii în prezenta cauză este aferentă unor contracte de execuţie lucrări, pentru un proiect diferit de orice element, atât de activ, cât şi de pasiv, transmis pârâtei, motiv pentru care, nu se poate reţine că acesta a rămas nerepartizat.
Astfel susţinerea, potrivit căreia, interpretarea proiectului ar fi fost permisă doar dacă se menţiona că toate datoriile ce nu au fost incluse în proiectul de divizare vine în contradicţie cu statuarea primei instanţe de recurs, care a reţinut că divizarea atipică a pârâtei – desprinderea – nici implicit şi nici în mod expres nu ar fi putut conduce la concluzia că orice alt element de pasiv necuprins în acesta ar rămâne la societatea mamă.
Aşadar, chestiunea menţiunilor din proiectul de divizare referitoare la pasivul repartizat şi elementele de pasiv repartizate pârâtei au fost publice şi opozabile recurentei încă de la momentul divizării.
De asemenea, criticile recurentei referitoare la faptul că proiectul de divizare al pârâtei nu ar fi conţinut toate elementele esenţiale, nu pot fi valorificate în prezenta procedură, ele ar fi putut fi invocate, eventual, în cadrul procedurilor tipice de contestare a divizării, ori al actelor ce au stat la baza acesteia – opoziţia la divizare sau însuşi procesul de divizare, în care recurenta a intervenit.
În acest context, recurenta nu se poate prevala, în prezenta cauză, de vreun dubiu cu privire la elementele de pasiv transmise, pentru a invoca faptul că interpretarea proiectului de divizare nu permite luarea unei decizii cu privire la persoana căreia îi revine elementul de pasiv dezbătut.
Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 196 din 4 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 28.252,38 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte S.C. B. S.A., conform facturii fiscale aflate la dosar recurs.
Sursa informației: www.scj.ro.
