Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
320 views
Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1146/2020
L. nr. 146/1997: art. 20 alin. (1) şi (2); L. nr. 11/1991: art. 4 alin. (1) lit. g) şi h), art. 9 alin. (2), art. 12; NCC: art. art. 969, art. 1073, art. 1003; NCPC: art. 129 alin. (6), art. 261 pct. 5; art. 304, art. 312 alin. (1), art. 720^1
Având în vedere faptul că unele dintre criticile formulate sunt comune pentru toţi recurenţii, Înalta Curte urmează a le analiza şi a le răspunde grupând aceste critici în funcţie de excepţiile invocate şi apoi de fondul cauzei, respectiv de motivele de nelegalitate invocate.
În ceea ce priveşte excepţia netimbrării acţiunii invocată de recurenţii C. şi B.:
Recurenţii invocă dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 146/1997 şi susţin că admiterea excepţiei impune anularea cererii ca netimbrată şi face de prisos cercetarea în fond a pricinii. Se mai arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţia netimbrării nici în cursul procesului, nici prin sentinţă.
Această critică nu poate fi primită. Înalta Curte reţine că prin apelul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 454/C/2015 pronunţată de Tribunalul Bihor, pârâţii C. şi B. nu au invocat faptul că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei netimbrării acţiunii, astfel că nu se poate invoca aceasta omisso medio, direct în recurs.
Trecând peste acest aspect, prin sentinţa Tribunalului Bihor s-a reţinut că reclamanta a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 7425,16 RON, respectiv 39 RON + 7.386,16 RON prin OP nr. x din 15 noiembrie 2010.
Aşa fiind, nu era necesar ca instanţa să se pronunţe în mod explicit asupra excepţiei privind netimbrarea acţiunii, iar critica din recurs este nefondată.
Excepţia netimbrării cererii de chemare în garanţie invocată de recurenta S.C. E. S.R.L.
Critica nu poate fi primită, instanţa de fond analizând cererea de chemare în garanţie întemeiată pe dispoziţiile art. 61 C. proc. civ. ca fiind o precizare de acţiune, prin care s-a solicitat obligarea la plata prejudiciului şi a celorlalte două pârâte răspunzătoare de prejudiciul creat societăţii reclamante prin faptele ilicite.
De altfel, instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că din conţinutul cererii, dincolo de titulatura adăugată cu pixul şi temeiul juridic, rezultă că de fapt reclamanta solicită obligarea, pe lângă B. şi C. şi a celorlalţi pârâţi S.C. E. şi S.C. D. S.R.L. la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune pentru încălcarea obligaţiilor contractuale de către C.
Aşa fiind, nu se pune problema că cererea îndreptată împotriva S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. trebuia timbrată ca o cerere de chemare în garanţie. Pentru reclamantă a fost admisă cererea de ajutor public judiciar şi plata taxei a fost eşalonată.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. invocată de recurenţii C., B. şi S.C. E. S.R.L..
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtă şi cel despre care se pretinde că este obligat în cadrul raportului juridic dedus judecăţii.
Prin Contractul de consultanţă nr. 154 din 3 ianuarie 2002 încheiat între B. şi reprezentantul acesteia, C. şi societatea reclamantă S.C. A. S.A., pârâta-recurentă B. se obliga să asigure prin reprezentantul asociat şi administrator al acesteia consultanţa managerială pentru întreaga activitate a societăţii reclamante, prin implicarea directă şi permanentă în conducerea executivă a societăţii şi să reprezinte interesele societăţii reclamante A.
Potrivit clauzelor contractuale, C. avea interdicţie de transmitere a datelor ce fac obiectul contractului de consultanţă, în raporturile consultantului cu terţii, cât şi de folosire a informaţiilor în propriul său avantaj, sau în avantajul terţilor, timp de cinci ani după încetarea prestaţiilor în baza respectivului contract.
Obiectul acţiunii îl constituie tocmai pretinsa încălcare a clauzei de confidenţialitate şi de neconcurenţă de către consultant, al cărui asociat şi administrator este pârâtul-recurent C.
Pe de altă parte, în acţiunea în concurenţă neloială, cu privire la calitatea procesuală pasivă, în principiu, sunt aplicabile regulile generale, fiind chemat să răspundă autorul comportamentului neloial, de regulă un comerciant. Alături de acesta, pot fi traşi la răspundere coautorii, complicii, instigatorii, indiferent de calitatea lor. Autorul actului ilicit va răspunde solidar, în calitate de comitent, cu prepusul său, pentru acoperirea prejudiciului produs printr-o faptă concurenţială neloială săvârşită de acesta, în exerciţiul atribuţiunilor ce i-au fost conferite. În acest sens sunt dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 11/1991, în forma aflată în vigoare la momentul naşterii raportului juridic litigios.
În mod corect a reţinut Curtea de Apel faptul că, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi, împrejurarea că în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului chiar dacă într-o situaţie dată nu sunt întrunite cerinţele răspunderii civile contractuale. Aşa fiind, a fost în mod corect înlăturată critica potrivit căreia instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. raportat la art. 969 C. civ.
Aşadar, critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. este neîntemeiată.
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către toţi recurenţii.
Aceasta este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991 privind termenul de 1 an, prevăzut în art. 12, potrivit căruia: „Dreptul la acţiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de 1 an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei”.
Actele de concurenţă neloială săvârşite de către pârâţi denotă o activitate anticoncurenţială în formă continuată, ultima societate fiind înfiinţată la 31 octombrie 2008.
Termenul de prescripţiei prevăzut de art. 7 din Decretul nr. 167/1958 este de 3 ani. În speţă, termenul la care încetează interdicţia stabilită prin clauza contractuală este octombrie 2010. Aşadar, acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani şi acesta se împlineşte în octombrie 2013. Faţă de faptul că acţiunea a fost formulată la 1 iulie 2010, în mod corect a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Pe de altă parte, clauza de neconcurenţă poate fi detaliată prin termeni cuprinşi în legislaţia privind concurenţa neloială, însă aceasta nu schimbă obiectul cauzei.
Faptele care se încadrează în categoria actelor de concurenţă denotă o activitate anticoncurenţială în formă continuată, ceea ce duce la concluzia că termenul de prescripţie nu s-a împlinit.
Aşa fiind, critica privind prescripţia dreptului material la acţiune este nefondată.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. invocată de aceste recurente şi de recurenţii C. şi B.
Prin contractul de consultanţă B. şi C. şi-au asumat o obligaţie negativă de a nu transmite date ce fac obiectul contractului în raport cu terţii şi a nu folosi informaţiile în propriul avantaj sau în avantajul terţilor, timp de 5 ani după încetarea contractului. Această obligaţie a fost încălcată direct de C. şi B., dar şi prin intermediul S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L.
Reţinând că în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, aceasta presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtă şi cel despre care se pretinde că este obligat în cadrul raportului juridic dedus judecăţii, în mod corect a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., iar critica privind soluţionarea acestei excepţii este nefondată.
Excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie a S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. invocată de toţi recurenţii.
Se invocă inexistenţa unui raport de conexitate între cererea principală şi cea incidentală a obiectului dedus judecăţii.
Critica privind inadmisibilitatea cererii este nefondată, astfel cum s-a reţinut în considerentele ce preced, în realitate, s-a formulat o cerere de chemare în judecată în calitate de pârâte a altor persoane. Dacă cererea ar fi fost o cerere de chemare în garanţie, petitul ar fi trebuit să aibă o altă formulare.
Deşi instanţa a numit-o cerere de chemare în garanţie, aceasta a tratat cererea ca fiind o precizare prin care s-a solicitat obligarea la plata prejudiciului şi a celorlalte două pârâte răspunzătoare de prejudiciul creat societăţii reclamante prin faptele ilicite.
În acelaşi sens, în mod corect a fost respinsă şi excepţia prematurităţii cererii de chemare în garanţie, dispoziţiile art. 720^1 C. proc. civ. fiind aplicabile în soluţionarea litigiului anterior cererii de chemare în judecată. Aceste dispoziţii nu se aplică cererilor ulterioare formulate pe parcursul derulării litigiului, cu privire la care nu se mai cere procedura concilierii prealabile prevăzută de art. 720^1 C. proc. civ.
Critica privind încălcarea principiului disponibilităţii părţilor prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. este nefondată.
Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, în acelaşi sens statuând şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ.: „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”. Prin principiul disponibilităţii se înţelege şi faptul că reclamantul trasează iniţial cadrul procesual, acesta este cel care trebuie să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.
Instanţa de apel nu a încălcat principiul disponibilităţii şi a analizat corect obiectul dedus judecăţii, care este răspunderea civilă contractuală, respectiv încălcarea clauzei de neconcurenţă şi confidenţialitate prevăzută la art. 1 şi art. 3 din Contractul nr. x/A/2020. Au fost analizate condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii civile şi naşterea obligaţiei de despăgubiri, respectiv: existenţa faptei ilicite, vinovăţia, prejudiciul şi raportul de cauzalitate şi prejudiciu. Toate acestea au fost analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 969, art. 1073 şi art. 1003 C. civ.
În cauză nu au fost încălcate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., decizia instanţei de apel cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Astfel, motivarea deciziei recurate este clară şi precisă şi nu se rezumă la o însuşire de fapte şi argumente, se referă la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.
Chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, este suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice, astfel încât se poate aprecia că au fost respectate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.. În speţă, hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii, motivele invocate în hotărâre nu sunt dubitative şi oferă părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.
Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii” – nu este aplicabil în cauză.
Recurentele invocă încălcarea dispoziţiilor art. 969, art. 973 şi art. 1073 C. civ.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că în cauză, contractul intervenit între părţi are putere de lege, iar clauza de neconcurenţă şi confidenţialitate prevăzută la art. 1 şi art. 3 nu poate fi interpretată în sensul că produce doar parţial efecte sau ar viza doar o parte din faptele prejudiciabile ale pârâtelor, pentru intimată. Fiind vorba despre o răspundere civile contractuală, fundamentată pe dispoziţiile C. civ., delictul civil izvorând din contractul de consultanţă se extinde în temeiul răspunderii civile delictuale generale şi asupra S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L.
B. şi C. şi-au asumat o obligaţie negativă de a nu transmite date ce fac obiectul contractului în raport cu terţii şi a nu folosi informaţiile în propriul avantaj sau în avantajul terţilor, timp de 5 ani după încetarea contractului. Această obligaţie a fost încălcată direct de C. şi B. dar şi prin intermediul societăţilor recurente S.C. E. şi D. S.R.L.
Aşadar, suntem în prezenţa unui fapt ilicit culpabil, săvârşit printr-o pluralitate de autori, între care există o strânsă legătură, reprezentată de persoana recurentului C., care este asociat şi administrator în toate societăţile recurente.
Instanţa de apel nu a extins răspunderea contractuală la entităţi care nu erau parte în contract, pentru recurentele pârâte S.C. E. S.R.L. şi D. S.R.L. reţinându-se atragerea răspunderii civile delictuale.
Se invocă aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 11/1991, respectiv dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. g) şi h) din această lege.
Aceste dispoziţii legale stabilesc că reprezintă contravenţie „deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant”, precum şi „concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale”.
Această critică este nefondată. Reclamanta-intimată nu a solicitat sancţionarea contravenţională a pârâţilor pentru săvârşirea faptelor de concurenţă neloială, ci sancţionarea încălcării obligaţiei contractuale de confidenţialitate şi neconcurenţă.
În accepţiunea Legii nr. 11/1991, art. 2, noţiunea de „concurenţă” nu este definită în mod explicit sub aspectul ariei sale de incidenţă şi prin urmare, legea lasă deschisă calea sancţionării tuturor actelor neoneste săvârşite în activitatea comercială sau industrială, chiar şi în absenţa unui raport de concurenţă între autor şi victimă.
Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. – „instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia” – nu este aplicabil în cauză.
Pârâta-recurentă B., în calitate de consultant şi pârâtul-recurent C., în calitate de asociat şi administrator al acestei societăţi şi, în acelaşi timp, manager în cadrul societăţii reclamante au încălcat clauza de confidenţialitate şi de neconcurenţă prevăzute în Contractul de consultanţă nr. 154 A din 3 ianuarie 2002. Astfel, art. 2 din acest contract prevede: „Prezentul contract are caracter confidenţial. Prin caracter confidenţial părţile înţeleg că un număr de persoane au acces la informaţiile cuprinse în prezentul document şi în documentele ce urmează a fi elaborate (…). Art. 3: Consultantului i se interzice transmiterea datelor ce fac obiectul prezentului contract, în raporturile sale cu terţii, cât şi folosirea informaţiilor în propriul avantaj, sau în avantajul terţilor. Prezenta prevedere este valabilă 5 (cinci) ani după încetarea prestaţiei în baza prezentului contract”. Această obligaţie a fost asumată de pârâtul-recurent C. în baza contractului de management încheiat cu societatea reclamantă, în care pârâtul a avut calitatea de director executiv.
În această calitate, pârâtul C. a avut acces la cel mai înalt nivel de informaţii. La data plecării din societate, acesta deţinea întreg Know-how-ul şi toate secretele comerciale ale societăţii A.
Societatea reclamantă nu doar că a solicitat pârâtului C. păstrarea secretelor societăţii, ci a inclus această obligaţie în contractul de prestări servicii de management, şi în plus, a remunerat în mod substanţial activitatea pârâtului C. şi a societăţii B. nu doar pentru serviciile prestate, ci şi suplimentar pentru menţinerea secretelor comerciale, timp de 5 ani după încetarea contractelor cu societatea.
Pârâtul-reclamant C. a întreprins acţiuni care contravin prevederilor Contractului de consultanţă nr. 154 A din 3 ianuarie 2002, art. 3 deoarece a înfiinţat în anul 2005 societatea E. S.R.L. care are ca obiect de activitate fabricarea de construcţii metalice şi părţi componente ale structurilor metalice, şi în anul 2006 Societatea D. S.R.L. cu activitate principală Cod CAEN 2811 fabricarea de construcţii metalice şi părţi componente ale structurilor metalice şi părţi componente ale structurilor metalice identic cu al A. S.A., societăţi în care C. este asociat şi administrator.
S-a reţinut în speţă îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii pentru concurenţă neloială, iar raportul de expertiză contabilă întocmit în faza procesuală a desfăşurării procesului la Tribunalul Bihor a stabilit cuantumul prejudiciului cauzat societăţii reclamante de către C. şi B., de către S.C. E. şi D. S.R.L.
S-a reţinut în mod corect faptul că întreaga activitate a S.C. E. şi S.C. D. S.R.L. a fost fondată şi dezvoltată pe secretul comercial divulgat şi exploatat de pârâtul-recurent C.
Acesta a atras salariaţi ai societăţilor A., a defăimat societatea A. prin comunicarea şi răspândirea în mod public de afirmaţii menite să inducă în eroare clientela. Odată cu decesul acţionarului majoritar al grupului de firme A. a creat grave prejudicii de imagine societăţii reclamante.
Clienţii au fost deturnaţi, au migrat spre nou înfiinţata firmă, C. propunând preţuri mai mici pentru a încuraja venirea clienţilor. Încălcarea clauzei de neconcurenţă şi confidenţialitate s-a făcut în interesul propriu al lui C. şi B., precum şi al terţilor, respectiv S.C. E. şi D. S.R.L.
Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. -„hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.” – nu este aplicabil în cauză.
Textul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. instituie regimul de drept comun în materia nulităţii actelor de procedură. Acesta are în vedere două ipoteze distincte de nulitate, una constând în nesocotirea formelor legale, adică, în sens generic, cu încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil, indiferent dacă aceste forme privesc elementele exterioare ale actului, extrinseci sau pe cele interioare, intrinseci, precum şi indiferent dacă respectivele norme sunt reglementate prin dispoziţii imperative sau dispozitive, prin norme onerative sau prohibitive. Cealaltă ipoteză constă în întocmirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent. În ambele situaţii, nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.
Se invocă acest motiv de recurs pe considerentul greşitei calificări a cererii de chemare în garanţie ca fiind o cerere de chemare în judecată a celor doi pârâţi S.C. E. S.R.L. şi D. S.R.L.
Potrivit dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ.: „Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită”.
Aşadar, în exercitarea rolului său activ, instanţa trebuie să califice cererea în funcţie de scopul urmărit, ea nefiind ţinută de denumirea pe care partea a dat-o cererii.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că, deşi a fost întemeiată în drept pe art. 61 C. proc. civ., judecătorul instanţei de fond a tratat cererea ca şi o precizare de acţiune.
Această abordare este corectă, deoarece din conţinutul cererii, dincolo de titulatura adăugată cu pixul şi temeiul juridic, rezultă că de fapt reclamanta solicită obligarea, pe lângă B. şi C. şi a celorlalţi pârâţi S.C. E. şi S.C. D. S.R.L. la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune pentru încălcarea obligaţiilor contractuale de către C.
Aşa fiind, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
Sursa informației: www.scj.ro.
