Despre devenirea familiei în dreptul român şi perspectivele legislative ale parteneriatului civil

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Trebuie să facem distincţie între statutul de „părinte” şi cel de „soţ”? Trebuie să creăm două sisteme de reguli paralele – adică un regim parental imperativ distinct de regimul conjugal, astfel cum propun majoritatea membrilor Comitetului – sau trebuie să favorizăm poziţia disidentă şi să supunem cuplurile de fapt la regulile căsătoriei atunci când au copii? Se poate concluziona deci că soluţia rezidă în distincţia dintre cuplurile cu copii şi cele fără copii? Este o pistă cel puţin interesantă, căci revizuirea dreptului familiei nu ar trebui să se limiteze la revederea cadrului juridic al cuplurilor trăind în uniune de fapt, ci ar trebui să permită reevaluarea regulilor aplicabile persoanelor căsătorite, cu scopul de a le uşura cadrul, cel puţin cu privire la raporturile patrimoniale. Profilul cuplurilor s‑a schimbat considerabil în ultimele decenii, iar cadrul juridic oferit actualmente este depăşit.

Legiuitorul nu a materializat până acum propunerile Comitetului consultativ asupra dreptului familiei, ceea ce lasă să se prevadă că nu este sedus de ideea de a restructura dreptul familiei disociind regulile privind părinţii de cele ale conjugalităţii.

Dacă decide mai degrabă să extindă la soţii de fapt anumite reguli care sunt aplicabile persoanelor căsătorite, nu va putea omite să aibă în vedere problema sub unghiul dreptului succesoral. Într‑adevăr, starea matrimonială creează vocaţia succeso­rală. Dacă se înlocuieşte starea matrimonială cu recunoaşterea stării conjugale în prezenţa copilului, cum se va putea justifica diferenţa dintre soţi din punct de vedere succesoral? Chestiunea se va pune, în egală măsură, dacă legislatorul ar alege mai degrabă se extindă drepturile soţilor în fapt după câţiva ani de convieţuire.

Impactul acestei modificări asupra dreptului din Québec ar fi cu siguranţă mult mai redus dacă încetarea convieţuirii ar surveni cu ocazia decesului. Neexistând rezervă succesorală, regulile succesiunii legale pot fi îndepărtate prin testament, ceea ce permite conjugarea egalităţii cu autonomia voinţei.

Totuşi, dacă regulile devoluţiunii legale sunt puse în funcţiune, influenţa modificării legii riscă să fie mult mai importantă din punct de vedere succesoral decât într‑un context de despărţire, în care sunt exercitate numai drepturile matrimoniale. Într‑adevăr, durata uniunii poate avea o incidenţă asupra determinării obligaţiei alimentare, în ceea ce priveşte conţinutul bunurilor care fac parte din patrimoniul familial şi asupra maselor de bunuri comune partajabile. Bunurile proprii sunt excluse de la partaj, iar valoarea netă a bunurilor dobândite înainte de uniune şi plusvaloarea aferentă nu sunt incluse la partaj.

Creanţele rezultând din partajul patrimoniului familial şi al comunităţii de bunuri sunt reduse în aceleaşi proporţii. Or, într‑un context succesoral, datele se schimbă complet. Soţul în fapt va putea moşteni o parte sau întreg patrimoniul defunctului, fără ca durata uniunii să influenţeze cota‑parte care i s‑ar cuveni. Importantă va fi numai calitatea sa de soţ supravieţuitor la momentul decesului^[77]. Va fi deci imperativ ca legiui­torul să se aplece serios asupra definiţiei calităţii de soţ în fapt, cu scopul de a determina cine se va putea prevala de aceasta. O altă dificultate care riscă să apară atunci ar fi aceea de a determina data debutului uniunii în fapt şi data încetării convieţuirii. În timp ce vocaţia succesorală a persoanei căsătorite încetează la data decesului, aceea a soţului în fapt va lua sfârşit la finalul convieţuirii în comun, dată care poate fi uneori greu de determinat. Se va pune, de asemenea, chestiunea de a şti dacă o separare în fapt reflectă un climat de criză al cuplului, caz în care viaţa în comun este pur şi simplu întreruptă tem­porar, sau mai degrabă relevă o ruptură definitivă, care va stinge vocaţia succesorală.

Schimbările modurilor de conjugalitate interpelează deci dreptul şi în Québec se pot întrevedea modificări în dreptul patrimonial al familiei. Se vor referi ele numai la extinderea anumitor drepturi matrimoniale? Se vor întinde şi la drepturile succesorale? Viitorul va spune dacă soţul în fapt supravieţuitor va fi un creditor, un moştenitor sau va rămâne un străin la succesiune.

9. Vedem deci cum familia monoparentală este o realitate extrem de frecventă în Canada (ca, de altfel, în toată America de Nord şi în Occidentul european), la fel sunt şi cuplurile necăsătorite şi copiii din afara mariajului. Problematizările legislative apărute în primele două decenii ale mileniului al treilea în zonele geografice sus‑menţionate sunt elocvente în sensul conştientizării acestor realităţi.

„În Paris, ca şi în Londra, majoritatea gospodăriilor sunt formate dintr‑un singur adult. O asemenea diminuare aduce cu sine amplificarea cererii de locuinţe şi modifică radical teoriile asupra familiei în capitalism. În locul familiei nucleare restrânse şi izolate, avem de‑a face cu o familie şi mai mică, dispersată şi fragmentată, care nici măcar nu reprezintă o familie, dacă prin acest termen înţelegem un cuplu care locuieşte cu copiii în aceeaşi casă. Familia de pe cutia cu fulgi de porumb se dovedeşte a fi nu punctul final al modernizării, ci o etapă depăşită în evoluţia familiei.”^[78]

Trebuie să observăm^[79] că, înaintea reformelor succesorale din 2001 şi 2006, legiui­torul francez a împământenit evoluţia moravurilor prin legea sa din 15 noiembrie 1999, consacrând, pe de o parte, existenţa concubinajului prin definirea sa pentru prima dată în Codul civil, ca uniune în fapt, şi instituind, pe de altă parte, PACS (pactele civile de solidaritate): „contractul încheiat între două persoane fizice majore, de sex diferit sau de acelaşi sex, pentru a‑şi organiza viaţa în comun”. Aceste două uniuni fără căsătorire nu au totuşi decât efecte civile limitate: absenţa oricărui statut legal al concubinului nu‑i oferă niciun drept succesoral celui care supravieţuieşte.

În ceea ce priveşte PACS, numeroase reglementări au fost puse în aplicare pentru a apropia acest contract de căsătorie. Cu toate acestea, în plan civil, partenerul supravie­ţuitor nu are vocaţie succesorală – cu excepţia unui regim de protecţie în ceea ce priveşte locuinţa (are dreptul de a se bucura de folosinţa locuinţei cuplului timp de un an). Această lipsă a vocaţiei succesorale a partenerului a fost, fără nicio îndoială, una dintre motivaţiile reformei din 2013 numită „căsătoria pentru toţi”, care a făcut din soţul, chiar şi de acelaşi sex, un soţ ca oricare altul, cu aceleaşi drepturi cu cele ale unui soţ dintr‑un cuplu de heterosexuali căsătoriţi. Dar, ca şi pentru cuplurile căsătorite, există un puternic stimulent fiscal pentru a întocmi dispoziţii de ultimă voinţă în bene­ficiul partenerului supravieţuitor, dreptul de moştenire între parteneri beneficiind de exonerare totală de impozitare. Aceasta este una dintre explicaţiile succesului PACS, iniţiat la început mai ales pentru cuplurile de homosexuali, dar utilizat astăzi de mai bine de 90% dintre cuplurile de heterosexuali.

Cu titlu de informare, câteva date statistice pot fi interesante: un copil din doi se naşte în afara căsătoriei (faţă de numai 6% în 1960); 40% dintre căsătorii se finalizează printr‑un divorţ; ar exista, pare‑se, şaisprezece milioane de cupluri, dintre care 72% căsătorite şi 700.000 de cupluri PACS – ceea ce înseamnă aproape patru milioane de cupluri în uniune liberă. 200.000 de francezi declarau că trăiesc într‑un cuplu de homo­sexuali; 80% dintre succesiuni sunt reglementate ab intestat^[80]. Un studiu trăgea, de aceea, în Franţa concluzia^[81] că modelul familiei naturale l‑a înlocuit pe cel al familiei fondate pe căsătorie. Astăzi, căsătoria nu mai fondează familia, ci – alături de PACS şi de concubinaj – este o altă modalitate de a trăi în cuplu: cetăţeanul francez alege dintre acestea pe cea mai avantajoasă financiar şi social. Admiterea în 2013 a căsătoriei homo­sexuale a detaşat definitiv căsătoria de filiaţie. Familia apare odată cu copilul, fapt ce o fondează.

Privind sintetic tot ceea am expus mai sus, putem translata o concluzie sociologică trasă cu privire la situaţia din Marea Britanie:

„Pentru majoritatea persoanelor din marea Britanie de astăzi, cuplul, căsătorit sau nu, stă la baza familiei. Cuplul începe să fie în centrul vieţii familiale pe măsură ce rolul economic al familiei intră în declin, iar iubirea sau iubirea şi atracţia sexuală devin baza formării legăturilor de căsătorie (deşi […] termenul „familie” nu ar trebui să desemneze, în niciun caz, doar cuplurile heterosexuale şi copiii lor).”^[82]

10. Studiile istorice şi sociologice efectuate pe teritoriul actual al României au demonstrat cum, încă din secolul al XIX‑lea şi în pofida eforturilor reprezentanţilor Bisericii, „ca şi celibatul şi văduvia, concubinajul a devenit cu timpul o alternativă nonma­ritală în cadrul căreia se închegau relaţii de tip familial între cei doi parteneri şi copiii rezultaţi din convieţuire”^[83].

Trebuie precizat aici că, aşa cum just a demonstrat un autor^[84], concubinajul nu poate fi plasat fără precizări clarificatoare în categoria formelor de erodare a familiei. Variate impedimente punctuale de ordin social, financiar, religios sau/şi contextual politic îi făceau pe oamenii epocii să intre în uniuni consensuale acceptate de comunitate ca fiind totuşi constitutive de familie^[85]. O cercetare minuţioasă a arătat că nu spiritul laic al modernităţii a fost factorul determinant în răspândirea concubinajului, ci situaţiile concrete fortuite în care s‑au găsit cei implicaţi^[86]:

„Secularizarea, care a făcut paşi consistenţi spre sfârşitul sec. al XIX‑lea şi începutul sec. XX, a impulsionat fenomenul de modernizare, însă determinante au fost evoluţiile social‑economice de după desfiinţarea relaţiilor feudale şi construirea unei societăţi bazate pe economia de piaţă şi pe industrialism, care au afectat masiv individul şi comu­nitatea. […] Ceea ce a rezultat a fost o vădită emancipare individuală şi o liberalizare a relaţiilor familiale şi matrimoniale la nivelul întregii populaţii.”^[87]

Indiferent de ipoteză însă, practicarea concubinajului a erodat formula promovată de biserică pentru familie.

„Derapaje” mai serioase ale familiei româneşti tradiţionale au început să apară încă de la finele celei de‑a doua conflagraţii mondiale, când rata destrămării familiilor a crescut spectaculos. Faptul s‑a datorat întoarcerii acasă a taţilor, care s‑au văzut confruntaţi cu soţiile obişnuite între timp să se descurce singure şi cu copiii care nu‑i mai (re)cunoşteau. Divorţurile numeroase au adus pentru prima dată serios în atenţie în România realitatea mamei singure şi a familiei monoparentale, deşi aceste noţiuni nu existau în propaganda oficială^[88]. Schimbarea ideologică brutală de după 6 martie 1945 a venit să accentueze perimarea apelului tradiţional la autoritatea moralizatoare a religiei, cu influenţă directă asupra comportamentului familial^[89]. Concluzia noastră nu trebuie să surprindă, căci se întemeiază pe comparaţia, de exemplu, cu situaţia raportată pentru nordul Olteniei la început de secol XIX, când morala creştină este identificată între factorii care au determinat o frecvenţă foarte redusă a divorţurilor^[90]. Lucrurile au intrat însă după 1950 pe un făgaş care a condus astăzi şi autorii noştri (pe urmele celor occidentali şi nord‑americani) să formuleze definiţii ce se doresc a atesta realitatea cotidiană:

„Familia este un grup social, care poate sau nu să includă adulţi de ambele sexe […], poate sau nu include pe unul sau mai mulţi copii […], care pot sau nu să fie născuţi din căsătoria lor […]. Relaţia dintre adulţi poate sau nu să aibă originea în căsătorie […], ei pot sau nu să împartă o locuinţă comună […]. Adulţii pot sau nu să coabiteze sexual, iar relaţia poate sau nu să implice sentimente valorizate social, cum sunt: dragostea, atracţia, respectul faţă de părinţi şi admiraţia.”^[91]

Realitatea descrisă vine şi din consecinţele celei de‑a doua şi celei de‑a treia revoluţii industriale (cele ale primei industrializări au fost deja abordate în capitolul referitor la vechiul cod civil)^[92].