Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
60 views
Examinând decizia recurată, prin gruparea criticilor formulate de părţile litigante şi de recurenta Ministerul Public-Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul teritorial Constanţa, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Partea reclamantă, A., invocă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi critică hotărârea recurată prin prisma încălcării principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticii, partea susţine că instanţa de apel a respins, greşit, solicitarea de reaudiere a martorului ascultat în primă instanţă, ce putea relata dimensiunea suferinţelor încercate de familie prin arestarea sa în anul 2011, respectiv, că judecătorii cauzei, dacă apreciau că nu sunt pe deplin lămuriţi, aveau obligaţia de a dispune, din oficiu, completarea probatoriilor în vederea stabilirii întinderii prejudiciului moral produs de acuzaţiile penale publice (spre exemplu, prin prezentarea articolelor apărute în presa vremii).
Astfel formulată, critica pune în discuţie pretinse greşeli de ordin procedural ce ar fi fost săvârşite, în opinia părţii, de instanţa de apel în privinţa probatoriilor necesar a fi administrate, la cerere ori din oficiu, pentru stabilirea întinderii prejudiciului a cărui reparaţie o cere, urmând a fi examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit art. 258 C. proc. civ., probele propuse de părţi sunt supuse aprobării instanţei de judecată, ocazie cu care sunt examinate atât din perspectiva admisibilităţii, cât şi din perspectiva aptitudinii acestora de a conduce la soluţionarea cauzei.
Dacă admisibilitatea probelor se examinează din perspectiva art. 255 C. proc. civ., aptitudinea probelor de a fi utile soluţionării procesului este o chestiune de evaluare a potenţialului fiecărei probe de a dovedi faptele propuse, ce ar contura situaţia de fapt necesar a fi stabilită în vederea aplicării normelor de drept învederate ca temei juridic al pretenţiei deduse judecăţii.
Atare aptitudine a probelor, de a conduce la soluţionarea cauzei, este lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorilor fondului, cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situaţia de fapt a cauzei, chestiune ce nu face obiect al controlului instanţei de recurs, care este unul limitat, potrivit art. 483 alin. (3), doar la aspecte vizând legalitatea hotărârii.
Aşa fiind, aprecierea instanţei de apel potrivit căreia nu se impune readministrarea probei testimoniale, de altminteri, argumentată în acord cu normele de procedură specifice acestei căi de atac, în sensul că, în baza efectului devolutiv al apelului, este îndreptăţită să reevalueze şi probele administrate la judecata în primă instanţă, nu semnifică o critică de nelegalitate a hotărârii în sensul art. 488 C. proc. civ., cât timp atare prerogativă este permisă judecătorilor apelului şi nu pune în discuţie încălcarea vreunei norme de procedură civilă.
Totodată, pretinzând încălcarea la judecata în fond a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, din perspectiva omisiunii de a ordona administrarea de probe suplimentare, partea omite, la rându-i, împrejurarea că această critică a fost invocată şi ca motiv de apel şi că a primit, prin hotărâre recurată, o dezlegare jurisdicţională în privinţa modului de acţiune a acestui principiu.
Anume, instanţa de apel a reţinut că nu poate primi critica, în raport de dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, cu menţiunea că aplicarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului este limitată de principiul disponibilităţii.
De altminteri, în formularea criticii, partea ignoră că, potrivit art. 22 coroborat cu art. 254 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul este în drept să ordone administrarea de probe suplimentare în vederea stabilirii situaţiei de fapt a cauzei, altele decât cele propuse de părţii, dacă consideră necesar acest lucru, prerogativă ce implică aprecierea asupra utilităţii unor astfel de probe, apreciere care nu este supusă controlului instanţei de recurs.
Aşa fiind, partea nu poate reproşa instanţei de apel omisiunea de a nu fi găsit necesar să administreze, din oficiu, probe suplimentare privind prejudiciul constând în afectările soţiei, privite din perspectiva statutului avut de aceasta la momentul arestării şi mediatizării cauzei penale în care a fost cercetat (relativ la care s-a reţinut că nu a fost dovedit), cât timp în privinţa acestui prejudiciu nu a înţeles să propună nicio probă, deşi sarcina îi revenea, în considerarea cunoaşterii consecinţelor faptele prejudiciabile.
Recurentul Ministerul Public-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Constanţa invocă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub motivul greşitei soluţionări la judecata în fond a cauzei a excepţiei perimării cererii de chemare în judecată.
Susţine că instanţa de apel a ignorat menţiunile contradictorii din cuprinsul încheierii de suspendare a judecăţii din 17.06.2020, potrivit cărora temeiul de drept este art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (suspendare la cererea părţilor), deşi motivul suspendării l-ar fi constituit nemotivarea şi necomunicarea deciziei penale nr. 177/2020 a ICCJ, motiv ce ar fi impus suspendarea judecăţii pe temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
În considerarea acestui fapt, partea pretinde că, greşit şi neargumentat, a fost respinsă critica prin care a susţinut că prima instanţă a înlăturat, eronat, sancţiunea perimării, deşi cererea a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni de la data suspendării, sancţiune ce se impunea a fi examinată doar în raport de temeiul de drept reţinut în încheierea menţionată.
Critica, astfel formulată, ignoră împrejurarea că instanţa de apel nu a fost învestită să soluţioneze un recurs împotriva încheierii din 17.06.2020 pronunţate de prima instanţă, pentru motive de nelegalitate din perspectiva temeiul de drept reţinut, şi deopotrivă, că împrejurarea că perimarea este o sancţiune procedurală care nu poate fi aplicată în absenţa vinovăţiei părţii ce este, astfel, pedepsită.
Or, examinând considerentele hotărârii recurate, se constată că instanţa de apel, contrar susţinerilor din recurs, a analizat aspectele critice învederate în privinţa acestei chestiuni litigioase, consemnând că, într-adevăr, în cuprinsul încheierii de suspendare din 17.06.2020 s-a indicat ca temei de drept norma prevăzută de art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv, că, prin considerente, s-a reţinut că măsura s-a impus în vederea depunerii la dosarul cauzei a motivării deciziei nr. 177/15.07.2020, prin care s-a statuat, definitiv, soluţia de achitare a părţii reclamante, motivare necesar a fi examinată în procesul pendinte.
Instanţa de apel a apreciat, însă, corect, că lăsarea cauzei în nelucrare până la termenul de judecată din 12.05.2021 nu a fost din vina părţii reclamante, irelevant temeiul de drept reţinut în privinţa suspendării, cât timp a fost determinată de necesitatea prezentării motivării deciziei penale menţionate, motivare comunicată părţii reclamante în cursul lunii aprilie 2021, înlăturând, astfel, susţinerile părţii pârâte, greşite, reiterate şi prin recurs, potrivit cărora perimarea cererii de chemare în judecată operează indiferent de culpa părţii, la momentul împlinirii termenului de perimare, de 6 luni.
În acest context al analizei, este de menţionat că legalitatea măsurii suspendării judecăţii se verifică, în urma exercitării de către partea interesată a căi de atac a recursului, conform art. 414 C. proc. civ., de către instanţa învestită în acest sens şi nu la momentul examinării excepţiei perimării, când incidenţa prezumţiei de desistare se analizează în raport de cauzele ce au dus, în concret, la lăsarea pricinii în nelucrare.
Invocând incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., partea reclamantă, partea pârâtă şi recurentul Ministerul Public pretind încălcarea de către instanţa de apel a art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 540 alin. (1) C. proc. pen., susţinând greşita cuantificarea a sumei de bani acordate cu titlu de daune morale, fie ca o consecinţă a evaluării eronate a probatoriilor administrate în scopul determinării întinderii prejudiciului, fie prin raportarea, greşită, la un prejudiciu material, anume la contravaloarea veniturilor neîncasate pe perioada suspendării raporturilor de muncă.
Partea reclamantă pretinde caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii, sub motiv că ar fi subordonate minimalizării consecinţelor negative pe care măsura arestării le-a produs în privinţa sa şi a familiei sale, cu precizarea că referirea la consecinţele negative iremediabile asupra vieţii de familie, datorită propagandei mediatice din acea perioada, a fost interpretată în mod eronat de către instanţa de apel, reţinându-se în sensul că este evident că datoram întreţinere familie mele în virtutea legii, fiind astfel adusa atingere vieţii de familie, cu precizarea că în procesul pendinte nu a solicitat acordarea de daune materiale. Partea solicită instanţei de recurs ca, printr-o evaluare corectă a probatoriilor, să constate că suma de 50000 RON acordată cu titlu de daune morale nu este o justă despăgubire.
Partea pârâtă pretinde că instanţa de apel, deşi a reţinut, corect, că în procesul pendinte nu s-a cerut plata de despăgubiri materiale, contrar art. 9 alin. (2) C. proc. civ., a statuat, greşit, cu privire la existenţa unui prejudiciu dedus din lipsirea de veniturile salariale a părţii reclamante pe perioada suspendării contractului de muncă, contrar statuărilor primei instanţe, care a reţinut că plata acestor drepturi, după achitarea în procesul penal, a fost de natură să asigure părţii un minim de reparaţie şi în plan psihic, atât în raporturile cu instituţia angajatoare, cât şi cu colegii de serviciu. Ca atare, solicită instanţei de recurs să constate că suma stabilită cu titlu de daune morale, raportat la întregul material probatoriu administrat în cauză, este nejustificat de mare şi de natură să ducă la îmbogăţirea fără justă cauză a acesteia.
Recurentul, Ministerul Public, susţine că majorarea la suma de 50.000 RON a cuantumului daunelor morale s-a făcut de către instanţa de apel cu încălcarea art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 540 alin. (1) C. proc. pen., întrucât diferenţa acordată peste suma de 35000 RON stabilită de prima instanţă reprezintă, în realitate, daune materiale de vreme ce vizează contravaloarea unor drepturi salariale, nedovedite, ce nu ar fi fost încasate de partea reclamantă.
Totodată, susţine că prin cererea de chemare în judecată au fost fixate limitele judecăţii la repararea prejudiciului moral produs doar în intervalul de şase luni de arestare, nu şi a prejudiciilor ce s-au produs în afara acestei perioade de timp, fiind indiferente măsurile dispuse de instanţa penală după punerea părţii în libertate a părţii, situaţie în care examinarea celor din urmă prejudicii nu era permisă judecătorilor fondului.
Examinând considerentele criticate sub motiv că ar releva depăşirea obiectului şi a limitelor învestirii, Înalta Curte constată că nu sunt contradictorii, ci răspund criticilor formulate prin apel de partea reclamantă, prin analizarea argumentelor, confuz redactate de aceasta, în legătură cu întinderea prejudiciilor suferite prin măsura privativă de libertate dispusă în procesul penal.
Considerentele analizate sunt, dimpotrivă, lămuritoare, explicând faptul că instanţa de apel a reţinut că se impune evaluarea prejudiciului moral şi din perspectiva disconfortului şi frustrării cauzate părţii reclamante şi familiei de pierderea veniturilor pe care partea le obţinea anterior arestării, evaluare ce se subsumează obiectului şi limitelor procesului.
Potrivit acestor considerente, instanţa de apel a luat act că, după pronunţarea soluţiei de achitare de către instanţa penală, drepturile salariale cuvenite părţii pe durata suspendării raporturilor de muncă în calitate de lucrător vamal (12.04.2012 – 30.07.2019) au fost recalculate, însă, a apreciat că acest fapt nu l-a scutit pe reclamant de disconfortul creat de necesitatea onorării la timp a angajamentelor sale pecuniare pentru respectiva perioadă de timp, în care a fost nevoit să se angajeze un post inferior pregătirii profesionale, cu un salariu mai mic decât cel avut în plată la data arestării, pentru obţinerea de venituri necesare întreţinerii familiei.
Aceasta, pentru că, reţine instanţa de apel, dincolo de dreptul material la despăgubire la care putea da naştere dacă reclamantul ar fi acţionat în acest sens (în cauză nu s-au solicitat despăgubiri materiale), faptul analizat relevă o situaţie generatoare de disconfort şi frustrare căreia a fost supus pe o perioadă întinsă în timp, situaţie în care, contrar statuării primei instanţe, plata ulterioară a drepturilor salariale nu este suficientă reclamantului pentru a-i satisface nevoia de recunoaştere a nedreptăţii şi de reparare a prejudiciului moral suferit.
Atare considerente, explicative, nu susţin criticile prin care se pretinde că instanţa de apel, prin schimbarea obiectului cauzei, a acordat părţii reclamante, daune morale pentru un prejudiciu material, respectiv, se afirmă că a acordat „sume” reprezentând contravaloarea veniturilor salariale cuvenite părţii reclamante pe durata suspendării contractului de muncă, redactată, prin extragerea, nepermis, a unora dintre considerente din contextul în care au fost reţinute în cuprinsul hotărârii recurate.
De altminteri, referitor la obiectul şi limitele procesului, se constată că instanţa de apel a statuat, explicit, reţinând, prin considerente, următoarele: Reclamantul a investit instanţa numai cu solicitarea de acoperire a prejudiciului moral suferit ca urmare a privării sale de libertate în cursului procesului penal finalizat cu achitarea acestuia, indicând în acest sens suma de 2.350.000 RON.
Cât priveşte cuantumul daunelor morale, acesta se stabileşte de judecătorii fondului prin apreciere, în raport de circumstanţele de fapt particulare ale cauzei, dovedite prin probatoriile administrate, cu luarea în considerare a criteriilor de cuantificare legale şi jurisprudenţiale.
Acest aspect a fost expus şi în cuprinsul hotărârii recurate, instanţa de apel explicând că daunele morale nu se cuantifică asemănător daunelor materiale, printr-un simplu calcul aritmetic al sumelor reprezentând valoarea prejudiciilor materiale dovedite prin probele administrate, ci prin apreciere, în considerarea criteriilor jurisprudenţiale, pe care le-a enunţat: consecinţele negative resimţite în plan fizic şi psihic de persoana prejudiciată (ce nu palpabile şi nici identice, cu cele resimţite de persoane aflate în aceeaşi situaţie), importanţa valorilor ce au fost lezate, intensitatea cu care a perceput consecinţele vătămării, inclusiv, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, prin raportare la situaţia de fapt a cauzei, cu privire la care a reţinut că este pe deplin stabilită.
Ca atare, în absenţa unor critici care să releve ignorarea de către judecătorii fondului a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situaţia de fapt reţinută, aprecierea dată în privinţa sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs, întrucât nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 488 C. proc. civ.
Aşa fiind, solicitările prin care partea reclamantă pretinde instanţei de recurs să constate că suma de 50.000 RON nu ar semnifica o justă despăgubire morală, precum şi acelea prin care partea pârâtă şi recurentul Ministerul Public pretind că suma ar fi nejustificat de mare, în raport de circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte, şi ar conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a părţii reclamante, nu pot fi primite spre examinare, ştiut fiind că instanţa de recurs controlează modul în care judecătorii fondului au aplicat legea, nu modul în care au stabilit şi apreciat faptele.
Cât priveşte felul şi întinderea reparaţiei, contrar susţinerilor recurentului, art. 540 alin. (1) C. proc. pen. nu le limitează la prejudiciul suferit doar în intervalul de timp în care partea a fost privată, efectiv, de libertate.
Dimpotrivă, norma obligă instanţa să ţină seama de durata privării nelegale de libertate, în care se prezumă existenţa prejudiciului moral încercat de persoana ce suportă o astfel de privaţiune şi, deopotrivă, de consecinţele produse asupra acestei persoane şi a familiei sale, fără a le condiţiona de momentul producerii, caz în care, examinarea şi consecinţelor negative ce s-au produs după momentul încetării privării nedrepte de libertate nu pune în discuţie depăşirea limitelor învestirii stabilite prin cererea de chemare.
În acest context al analizei, este de menţionat că suma de 50.000 RON a fost stabilită de instanţa de apel tot prin apreciere, în urma reevaluării circumstanţelor particulare ale cauzei expuse în cuprinsul hotărârii (durata de 189 de zile de restrângere a libertăţii părţii reclamante, deteriorarea stării psihice a acesteia pe perioada arestului, suferinţele personale şi ale familiei, inclusiv ale celor doi copii minori care au fost privaţi o perioadă mare de timp de sprijinul real al tatălui, în condiţiile în care procedura penală s-a finaliza cu soluţia de achitare după cca. 8 ani etc.).
În acest sens sunt considerentele finale ale hotărârii recurate prin care instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că ingerinţele în viaţa reclamantului prin arestarea nedreaptă, expuse anterior, rezultate din materialul probator din cauză, ingerinţe care au provocat ruperea echilibrului care trebuie să existe între respectarea valorilor sociale apărate pe calea normelor penale şi mijloacele prin care această respectare trebuie să fie realizată, Curtea, reevaluând situaţia pe baza probelor administrate, inclusiv în apel, va schimba soluţia instanţei de fond în sensul acordării unui cuantum majorat al despăgubirilor de la 35.000lei la 50.000lei.
Rezultă din cele ce preced, că susţinerea recurentului, Ministerul Public, potrivit căreia suma de bani ar fi fost majorată de instanţa de apel, greşit, exclusiv în considerarea prejudiciului moral constând în disconfortul şi frustrarea cauzate de pierderea veniturilor pe care partea reclamantă le aloca întreţinerii familiei, nu se fundamentează pe considerentele hotărârii recurate, cerinţă necesar a fi îndeplinită pentru a putea fi examinată din perspectiva art. 488 C. proc. civ.
Invocând incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., partea pârâtă şi recurentul Ministerul Public pretind că instanţele de fond au recunoscut părţii reclamante, greşit, dreptul la repararea pagubei pentru privare de libertate pe temeiul art. 539 alin. (1) C. proc. pen., deşi nelegalitatea măsurii arestării preventive dispuse în procesul penal nu a fost stabilită în conformitate cu art. 539 alin. (2) C. proc. pen., respectiv, au reţinut, de asemenea, greşit, că decizia CCR nr. 136/2021 produce efecte în litigiul pendinte.
Partea pârâtă, Statul român, susţine că decizia CCR nr. 136/2021 produce efecte doar în privinţa normei de drept prevăzute de art. 539 C. proc. pen. (normă specială), nu şi în privinţa art. 9 alin. (5) din acelaşi cod, care este norma generală din materia reparării pagubelor suferite prin dispunerea unor măsuri privative de libertate în mod nelegal, ce corespunde art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca atare, apreciază că atâta timp cât nu s-a stabilit că părţii reclamante i-ar fi fost încălcate, în procesul penal, garanţiile procesuale prevăzute de paragr. 2-4 ale art. 5 din Convenţie, astfel cum sunt relevate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv, nu s-a stabilit nelegalitatea privării de libertate pe temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., instanţele de fond aveau a statua că privarea de libertate a fost legală.
Recurentul, Ministerul Public, susţine că decizia CCR nr. 136/2021 nu este aplicabilă raportului de despăgubire dedus judecăţii în procesul pendinte, în considerarea art. 15 alin. (2) şi art. 147 din Constituţia României, prin care se prevede că legea şi, respectiv, deciziile Curţii Constituţionale, au putere numai pentru viitor, caz în care, în absenţa statuării asupra caracterului nelegal al privării de libertate, pe temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., cererea în despăgubire nu putea fi primită.
Criticile formulate de ambele părţi se impun a fi înlăturate, pe de o parte, pentru că nu se fundamentează, ci ignoră dezlegările date de instanţa de apel prin considerentele hotărârii recurate şi, pe de altă parte, pentru că argumentele dezvoltate în privinţa sferei de aplicare a normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen. au fost dezlegate de Curtea Constituţională în cuprinsul deciziei nr. 136/2021, iar instanţele judecătoreşti au a le respecta, nu a le reevalua cum, nepermis, pretind recurenţii.
Astfel, răspunzând criticii formulate de partea pârâtă, instanţa de apel a reţinut, corect, că nu poate fi primit argumentul potrivit căruia norma de drept prevăzută de art. 539 alin. (2) C. proc. pen. are conţinut identic cu aceea prevăzută la art. 9 alin. (5) C. proc. pen., a cărei aplicare, în considerarea deciziei CCR nr. 132/2021, de altminteri, nu era permisă în litigiul pendinte.
Nici împrejurarea că art. 9 alin. (5) C. proc. pen. are conţinut identic cu art. 5 paragr. 5 din Convenţie şi nici aceea potrivit căreia părţii reclamante i-au fost respectate, în procesul penal, garanţiile procesuale prevăzute în paragr. 2-4 ale art. 5 menţionat nu erau de natură, pentru acelaşi motiv, să impună concluzia potrivit căreia raportul de despăgubire dedus judecăţii se supune normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen., în intepretarea dată prin decizia în interesul legii nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De fapt, prin argumentele invocate, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, recurenţii ignoră că decizia CCR nr. 136/2021 a intrat în ordinea juridică normativă şi, deopotrivă, considerentele acestei decizii, prin care Curtea Constituţională a statuat că norma de drept prevăzută de art. 539 din C. proc. pen. nu poate fi interpretată restrictiv, în sensul că ar condiţiona, în toate situaţiile, indiferent de soluţia pronunţată la finalul procesului penal, dreptul la despăgubire de constatarea nelegalităţii privării de libertate.
Astfel, în paragraful 31 al deciziei, Curtea Constituţională reţine că dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din C. proc. pen., constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie, al cărui standard de protecţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17).
Ulterior, în paragraful 38, precizează următoarele: Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat.
În acelaşi paragraf, instanţa de contencios constituţional a reţinut şi următoarele: Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei).
În considerarea celor arătate, rezultă că instanţele judecătoreşti, în aplicarea art. 539 C. proc. pen. în interpretarea dată prin decizia CCR nr. 136/2021, au a face distincţia între măsurile privative de libertate nelegale şi cele injuste/nedrepte, în cazul acestora din urmă soluţia de achitare fiind suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate (în acest sens şi decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă).
Aşa fiind, recurenţii pretind, nepermis, instanţei de recurs să constate că dreptul la despăgubire al părţii reclamante pentru privarea de libertate în procesul penal finalizat cu soluţia de achitare, ce confirmă netemeinicia acuzaţiei penale ce a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, se impunea a fi fost examinat, la judecata în fond a cauzei, din perspectiva art. 539 C. proc. pen. în interpretarea dată prin decizia în interesul legii nr. 15/2017 a instanţei supreme (prin care s-a statuat că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate) şi, respectiv, din perspectiva art. 539 alin. (2) C. proc. pen., ce impune constatarea de către organele/instanţelor penale a nelegalităţii privării de libertate, cu ignorarea decizia CCR nr. 136/2021.
Astfel de statuări nu erau necesare cauzei pendinte, pentru că existenţa dreptului la compensaţie întemeiat pe caracterul nedrept/injust al privării de libertate, potrivit instanţei de contencios constituţional, nu poate fi condiţionat de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, întrucât, atare condiţionare este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate. (paragraful 44).
Nici critica prin care se pretinde că decizia CCR nr. 136/2021 nu este aplicabilă cauzei pendinte, în raport de art. 15 alin. (2) şi art. 147 din Constituţia României, formulată în termeni generali, nu se fundamentează pe considerentele expuse în cuprinsul hotărârii recurate.
Rezultă că instanţa de apel, examinând această chestiune litigioasă, a reţinut că decizia CCR nr. 136/2021 se aplică în cauza pendinte în baza argumentelor relevate în jurisprudenţa instanţei de control constituţional, pe care le detaliază, prin care aceasta a statuat cu privire la efectele propriilor decizii de admitere a neconstituţionalităţii (Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017 şi Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017 şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 836 din 01 octombrie 2018).
Ignorând considerentele hotărârii recurate, recurentul, Ministerul Public, susţine inaplicabilitatea deciziei CCR nr. 136/2021, în considerarea faptului că dispoziţiile speciale privind tragerea la răspundere a statului român erau prevăzute în art. 504 C. proc. pen. din 1968 (similar cu art. 539), care sunt atât norme procedurale cât şi norme substanţiale de drept eminamente civil.
Critica omite faptul că instanţele judecătoreşti nu au a interpreta efectele deciziilor Curţii Constituţionale, ci a le aplica, conform statuărilor privind efectele unor astfel de decizii relevate în jurisprudenţa acestei instanţe.
Or, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică, cum corect a reţinut instanţa de apel, şi în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat (paragraful 28 din decizia CCR nr. 404/2016)
În speţă, necontestat, raportul de despăgubire dedus judecăţii nu era consolidat, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior publicării deciziei de admitere nr. 136/2021, moment de la care, de altminteri, prezumţia de constituţionalitate a normei de drept examinate, în interpretarea dată anterior în practica judecătorească, a fost răsturnată, caz în care litigiului îi sunt aplicabile art. 538 C. proc. pen., în interpretarea dată prin decizia de admitere menţionată.
Totodată, aplicarea în litigiul pendinte a art. 538 C. proc. pen., cu luarea în considerare interpretării conforme normelor constituţionale, nu poate pune în discuţie, în acelaşi timp, încălcarea altor principii ori reguli constituţionale, cum sunt cele prevăzute de art. 15 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, cum eronat se susţine, întrucât acest fapt contravine unui raţionament logic.
Aşa fiind, rezultă că instanţele de fond, subsecvent statuării cu privire la aplicabilitate în cauza pendinte a deciziei CCR nr. 136/2021, astfel cum s-a arătat şi în precedent, au reţinut, corect, că nu se mai justifica examinarea apărărilor şi argumentelor invocate cu scopul demonstrării neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în interpretarea dată normei în jurisprudenţa anterioară publicării deciziei instanţei de contencios constituţional menţionate.
În atare condiţii, recurenţii invocă, nepermis, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., viciul nemotivării hotărârii recurate, argumentat de faptul că, prin considerente, instanţa de apel nu a răspuns tuturor motivelor şi argumentelor pe care le-au invocat.
De altminteri, contrar susţinerilor recurentului, Ministerul Public, motivarea hotărârii, în înţelesul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a temeiurilor de fapt şi de drept necesare şi suficiente şi a raţionamentului judiciar ce au determinat soluţia pronunţată, nu formularea de răspunsuri detaliate în privinţa fiecărui argument invocat de părţi ori de participanţi.
Incidenţa motivului de recurs bazat pe nemotivate nu poate fi reţinută, cu atât mai puţin, sub motiv că raţionamentul logico-judiciar pe care se sprijină soluţia, astfel cum este prezentat în considerentele hotărârii, ar fi greşit în raport de normele de drept ori de jurisprudenţa invocată de părţi în apărare, cu privire la care instanţele de fond au statuat, explicit, că nu le iau, ci le înlătură din examinare, ca nefiind utile cauzei.
În fine, este de menţionat şi că normele de procedură nu impun soluţionarea cauzei la primul termen de judecată, deschiderea dezbaterilor în fond fiind reglementată prin art. 392 C. proc. civ., iar acordarea unor termene de judecată nu pune în discuţie legalitatea hotărârii, ci tergiversarea judecăţii, părţile fiind în drept să apeleze, în caz de încălcare a dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, la procedura prevăzută de art. 52 C. proc. civ., astfel că nici aspecte critice învederate de recurentul Ministerul Public nu pot fi primite.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, ce fac inutilă examinarea altor argumente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursurile deduse judecăţii, ca nefondate.
Sursa informației: www.scj.ro.
