Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
509 views
Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1056/2020
NCPC: art. 488 pct. 8, art. 497
Recursul recurentei-pârâte s-a întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., conţinând critici explicite prin raportare la textele de lege pe care s-au fundamentat atât cererea de chemare în judecată, sentinţa tribunalului, cât şi decizia instanţei de apel, în lumina particularităţilor speţei şi a corectei aplicări şi interpretări a normelor de drept material incidente în cauză.
Cu întâietate, Înalta Curte reţine că pretenţiile reclamantei S.C. A. S.R.L. deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, respectiv de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună suspendarea obligaţiei de plată a ratelor lunare, aferente contractului de leasing financiar nr. x/21.08.2015 încheiat de reclamanta utilizator, C., în calitate de finanţator şi pârâta B. S.R.L., în calitate de furnizor, rezoluţiunea contractului de leasing şi restituirea de către pârâta C., către reclamantă, a tuturor sumelor plătite până la data introducerii acţiunii, avans şi rate de leasing, împreună cu dobânda legală aferentă de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti şi până la plata efectivă a despăgubirilor, s-au întemeiat pe faptul neasigurării de către pârâta finanţator a transmiterii şi garantării către reclamantă a dreptului de folosinţă a bunului finanţat şi pe imposibilitatea de transmitere a dreptului de proprietate, la finalul contractului de leasing financiar, către reclamantă.
A susţinut reclamanta, că pârâta B. S.R.L. nu este de fapt proprietara autovehiculului de mare tonaj, marca x, în considerarea căruia părţile au încheiat contractul de leasing contestat şi că, în atare situaţie, bunul nici nu i-a mai fost predat de către furnizor, după încheierea convenţiei tripartite.
Consecinţa nepredării bunului desemnează, în opinia reclamantei, şi faptul că pârâta finanţator nu i-a transmis niciun moment utilizatorului dreptul de folosinţă asupra bunului, aşa încât şi obligaţia ce îi incumbă reclamantei, de plată a ratelor de leasing, este complet lipsită de cauză juridică. De asemenea, s-a mai susţinut prin acţiune, că o altă consecinţă a nepredării bunului de către furnizor, lipseşte reclamanta de posibilitatea de a obţine dreptul de proprietate asupra acestuia la finalul contractului de leasing financiar.
Cu alte cuvinte, întreaga construcţie juridică prezentată de către reclamantă instanţelor judecătoreşti, menită să justifice pretenţiile sale, îşi are originea în faptul nepredării bunului de către furnizor, pe care îl şi acuză că nu a deţinut dintru început dreptul de proprietate asupra bunului, obiect al convenţiei de leasing financiar contestată.
Prin decizia recurată, instanţa de apel îşi însuşeşte raţionamentul primei instanţe care a dispus rezoluţiunea contractului de leasing financiar şi a obligat pârâta finanţator să restituie reclamantei sumele încasate în baza convenţiei, cu dobânda aferentă debitului, cu motivarea că furnizorul B. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a transfera către finanţator dreptul de proprietate asupra autovehiculului de mare tonaj, că nici nu putea face acest lucru, nefiind proprietar, că prin urmare C. S.A. nu a devenit nici el proprietar asupra bunului şi că nu şi-a îndeplinit obligaţia de a transmite folosinţa asupra bunului către reclamantă.
A mai reţinut instanţa de apel că o acţiune directă a reclamantei utilizator împotriva furnizorului bunului, în vederea livrării bunului, ar fi putut să se promoveze numai în situaţia premisă a transferului dreptului de proprietate asupra bunului către societatea de leasing, caz în care s-ar fi înlăturat şi răspunderea finanţatorului pentru neîndeplinirea obligaţiei de livrare.
Continuând raţionamentul de mai sus, instanţa de apel a reţinut culpa gravă a finanţatorului, raportată la neexecutarea obligaţiei de a transmite mai departe folosinţa bunului către utilizator, grefată pe lipsa efectuării unui minim demers în scopul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului, demers care să justifice plata ratelor de leasing încasate de la utilizator.
Potrivit art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, locatarul/utilizatorul are următoarele drepturi: de acţiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie, locatorul/finanţatorul fiind exonerat de orice răspundere.
Din analiza textului legal citat rezultă tipurile de acţiuni judiciare pe care utilizatorul le poate exercita în contra furnizorului. Interpretarea instanţei de apel conform căreia textul nu i se mai poate aplica reclamantei utilizator, tocmai ca urmare a împrejurărilor specifice speţei, din care a reieşit că furnizorul nu era şi proprietar al bunului, aşa încât, grefată pe situaţia expres reglementată de legiuitor în norma precitată, utilizatorul are la îndemână o acţiune în rezoluţiunea contractului de leasing, transferând ideea culpei furnizorului asupra finanţatorului, este nelegală.
Reclamanta urmăreşte desfiinţarea contractului de leasing în temeiul art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997 care instituie în sarcina finanţatorului obligaţia de a garanta locatarului/utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale, ocazie cu care susţine că deşi a început să achite ratele de leasing din data de 16.09.2015 şi în prezent, totuşi, acest lucru apare ca fiind fără niciun beneficiu, din cauza lipsei asigurării folosinţei, şi în mod evident, fără niciun beneficiu în viitor, din cauza imposibilităţii de transfer de proprietate în privinţa bunului.
Instanţa judecătorească ar fi trebuit, în raport de pretenţiile reclamantei, să verifice întrunirea cumulativă a condiţiilor în care o parte contractantă solicită desfiinţarea pe calea rezoluţiunii a convenţiei de leasing financiar, conform principiului relativităţii efectelor contractului, dar şi în considerarea mecanismului tripartit instituit de legiuitor în cazul unui astfel de contract; raportul juridic procesual în speţă implicând cu necesitate analizarea comportamentului reclamantei utilizator (şi eventual a culpei sale) la data încheierii contractului, câtă vreme acesteia îi era recunoscut de lege dreptul de a alege furnizorul de bunuri, potrivit intereselor sale (art. 9 lit. a) din O.G. nr. 51/1997).
Instanţa de apel reţine în mod nefondat culpa gravă a recurentei finanţator, cu nesocotirea obligaţiilor ce-i reveneau utilizatorului şi a normelor legale care guvernează acţiunea în rezoluţiunea contractului de leasing.
Este necesar ca aceeaşi instanţă să reexamineze criticile formulate de apelanta finanţator, reluate pe calea recursului, şi să stabilească în ce măsură se poate dispune desfiinţarea convenţiei contestate, aşa cum a solicitat reclamanta-intimată, doar din culpa S.C. C. S.A., în condiţiile în care la baza contractului de leasing financiar s-au aflat antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.06.2015 încheiat de reclamantă cu furnizorul S.C. B. S.R.L., demersurile reclamantei de a obţine finanţare de la recurentă în vederea achiziţionării bunului, obiect al antecontractului amintit, cu indicarea S.C. B. S.R.L. ca furnizor şi proprietar al bunului, precum şi plata unui avans către furnizor, de către reclamanta utilizator. Nu în ultimul rând, urmează a se verifica în ce măsură situaţia de fapt descrisă de către intimata-reclamantă, în justificarea pretenţiilor sale, exista şi anterior încheierii contractului de leasing, pentru a se putea concluziona sub aspectul unei culpe grave numai în sarcina recurentei, aşa cum reţine instanţa de apel, pentru a da eficienţă principiului disponibilităţii părţilor, care guvernează procesul civil.
Pentru toate considerentele prezentate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul S.C. C. S.A., iar în temeiul art. 497 din C. proc. civ. va casa decizia atacată cu consecinţa rejudecării pricinii de către instanţa de apel.
Sursa informației: www.scj.ro.
