Congresul Avocaților 2016. Mircea Duţu – Avocaţii şi Academia Română

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Aniversarea a 150 de ani de la formarea, prin înalt decret al Locotenenţei Domneşti, la 1 aprilie 1866 a Societăţii Literare Române, devenită în 1867 Societatea Academică Română  şi transformată prin legea din 24 martie 1879 în „institut naţional” cu denumirea de Academia Română, constituind de atunci instituţia academică naţională, reprezintă şi pentru Baroul român un prilej de evocare a contribuţiei membrilor săi la promovarea misiunii, obiectivelor şi activităţilor supremului for academic al ţării. Desigur, percepută şi afirmată iniţial ca o „meserie”, şi mai apoi ca o profesie, e adevărat, dintre cele mai vechi şi mai nobile, iar membrii săi preocupaţi de tehnica interpretării şi aplicării legii şi exercitând arta verbului la bară, avocatura şi avocaţii au prezentat conexiuni importante cu reflecţia şi manifestările spiritului, dar nu până într-atât să reclame abstractizări şi dezvoltări creatoare  care să presupună per se instituţionalizări academice. De altfel, pătrunderea Dreptului ca ştiinţă şi formă de cultură între preocupările supremului for academic şi prezenţa juriştilor printre „nemuritori”, în semn de consacrare profesională au avut loc relativ târziu, respectiv prin modificarea Statutului Academiei din martie 1935 şi primirea ca membru titular, în mai, acelaşi an, a diplomatului şi avocatului Nicolae Titulescu (1882-1941). Totodată, subreprezentarea academică a ştiinţelor juridice şi a reprezentanţilor lor a fost şi constituie o realitate regretabilă, imputată de multe ori propriei culpe, în ciuda faptului că absolvenţii facultăţilor de drept, sau şi ai acestora reprezintă aproape 20 la sută din totalul de peste 850 al membrilor dintotdeauna ai Academiei Române. Nu se cuvine să căutăm şi să găsim aici cauzele şi să identificăm căile de eradicare a fenomenului, dar el constituie o problemă stânjenitoare deopotrivă pentru tagma juriştilor şi lumea academică românească.

Revenind şi limitându-ne, aşadar, la prezenţa avocaţilor în Academia Română să începem prin a aduce omagiul nostru, aici în forul avocaţilor şi acum la ceas academic aniversar, fondatorilor de acum un veac şi jumătate. Dintre cei 21 membrii fondatori  numiţi prin decrete în răstimpul 1866-67, majoritatea (de 11) o constituie jurişti ca formaţie, chiar dacă se afirmaseră creator în alte domenii ale spiritului; printre ei s-au aflat şi avocaţii pledanţi Iosif Hodoş (1829-1880), absolvent al facultăţilor de drept din Viena şi Padova, Alexandru Haşdeu (1811-1872), militant pentru respectarea drepturilor românilor basarabeni, Dimitrovici Ambrosiu (1838-1866), licenţiat şi doctor în drept al facultăţii de profil din Lvov, Alexandru Hurmuzaki (1823-1866), cu studii juridice la Lemberg şi Viena, Vicenţiu Babeş (1821-1907), Andrei Mocioni (1812-1880), acesta din urmă singurul dintre fondatori care, în prezentările de rigoare, i se reţine exclusiv calitatea de jurist.

Dintre personalităţile marcante ale Academiei Române din a doua jumătate a veacului al 19-lea care au avut şi calitatea de avocat şi au practicat şi avocatura se cuvine să evocăm cel puţin pe Mihail Kogălniceanu, A.D.Xenopol, Titu Maiorescu sau Barbu Ştefănescu-Delavrancea. În fuga condeiului şi sub presiunea timpului să invocăm câteva aspecte ale existenţei lor ca slujitori ai barei româneşti. Astfel, cunoscut îndeobşte ca istoric şi om politic, Kogălniceanu e considerat „primul mare avocat român”, promotorul practicării avocaturii organizate, cu birouri la Bucureşti şi Iaşi, dar şi în alte oraşe ale ţării, care a pledat în mai toate procesele mari ale timpului. Fondatorul ştiinţei istorice româneşti, A.D. Xenopol, absolvent şi doctor în drept al Universităţii din Berlin, şi căruia iniţial Baroul din Iaşi i-a refuzat înscrierea ca membru, fiind obligat la aceasta pe cale judecătorească, în urma echivalării studiilor juridice în ţară, a paracticat şi el, în primii ani de carieră profesională, avocatura.

Avocatul-filosof Titu Maiorescu a rămas în istoria barei româneşti nu numai prin procesele în care a fost implicat, ci mai ales prin răsunetul celor în care a pledat şi prin faptul că a făcut din avocatură principala sursă a subzistenţei sale materiala, model pe care i l-a recomandat şi lui Mihai Eminescu. „Caracterul lui de avocat era din caracterul lui de om de ştiinţă, de om de voinţă şi de filosof… La Maiorescu avocatura era o artă ştiinţifică care se folosea de datele ştiinţei psihologice pentru a  lucra asupra spiritului judecătorului; se servea de logică pentru a dovedi eroarea şi adevărul; se servea de sociologie pentru ca să arate consecinţele soluţiunei judecătorului; se servea de filozofie pentru ca să arate înţelesul înalt al legii în sistemul filosofic al naturii”, conchidea „decanul decanilor” Dem I. Dobrescu în necrologul consacrat maestrului şi publicat în „Curierul judiciar” din 21 martie 1920.

În fine, elocinţa şi mânuirea legii la bară ca artă vecină şi care se confundă cu literatura l-au făcut binecunoscut generaţiilor pe maestrul Delavrancea, „avocat mare în înţelesul curent al termenului” (M. Mora) aşa că adăugirile devin de prisos. În acelaşi context temporal se cuvine evocată şi contribuţia majoră a primului decan al Baroului de Dolj-Jiu (1865-1872), Gheorghe Chiţu, la elaborarea şi promovarea proiectului Legii pentru Academia Română din 1879, prin care s-a acordat personalitate morală instituţiei academice naţionale. Astfel, în graba evenimentelor şi în condiţiile în care la puţin timp după abdicarea forţată a lui Alexandru I. Cuza, în februarie 1866, Adunarea Deputaţilor a fost dizolvată, Societatea Literară Română a fost formată la 1 aprilie 1866, prin jurnal (hotărâre) a Consiliului de Miniştri, confirmat prin înalt decret al Locotenenţei Domneşti, care îndeplinea, interimar, funcţiile de şef al Statului. Numai că, în situaţia inexistenţei unui text de lege expres, după model francez, jurisprudenţa a statuat că acordarea  personalităţii morale, exprimând o consideraţie publică majoră, se poate realiza numai prin lege. Ori dobândirea acestei calităţii, de subiect de drepturi şi obligaţii era esenţială pentru Societatea Academică Română, deopotrivă pentru prestigiul său social şi capacitatea juridică de a primi donaţii şi legate, indispensabile pentru funcţionarea şi desfăşurarea activităţii sale, subvenţia publică fiind insuficientă pentru acestea. Spre acoperirea acestei deficienţe majore de „statul juridic civil”, ministrul liberal al cultelor şi instrucţiunii publice, avocatul Gh. Chiţu a iniţiat şi prezentat Camerei Deputaţilor în calitate de raportor şi susţinut în şedinţa din 27 februarie 1879 proiectul de act normativ care avea să guverneze activitatea supremului for academic până în iunie 1948. „Sunt sigur – îşi încheia raportul de prezentare  a proiectului de lege în faţa deputaţilor ministrul liberal – că fiecare dintre Dumneavoastră, fără distincţiune de partidă sau de nuanţă politică, a văzut deja în proiect licurind o pură idee patriotică şi naţională, o idee de progres şi de cultură pe câmpul vast al limbei, al ştiinţei şi al literaturii române”.

Pentru prima jumătate a secolului al XX-lea bara românească a fost onorată de prezenţa altor doi academicieni: Nicolae Titulescu şi, respectiv, Vintilă Dongoroz (1893-1976). În privinţa perioadei 1947-1989 am fi, poate, nedrepţi, dacă nu am menţiona cu precauțiunile și delimitările necesare numele lui Ion Gheorghe Maurer (1902-2000), ales membru al Academiei RPR în 1955, fost avocat pledant în perioada interbelică.

În fine, din efemera, dar semnificativa Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice care a funcţionat în răstimpul 1939-1944, au făcut parte avocaţi de prestigiu precum: Istrate N. Micescu, I. Gr. Periețeanu sau Emil Ottulescu.

În privinţa situaţiei de astăzi, no comment !

Şi credem că nu putem încheia mai bine decât cu cuvintele rostite în 1934 de acad. Andrei Rădulescu, în comunicarea sa Academia şi Dreptul: „Juriştii să se îndrepte cu toată încrederea spre Academia Română. Chiar acei care au avut mici insuccese ori nemulţumiri să nu uite că  este întrupătoarea cea mai înaltă a culturii noastre şi care – independent de persoane – păstrează nestinsă flacăra idealului înălţării noastre în toate domeniile”.

Prof. univ. dr., dr. h.c. Mircea Duţu

Directorul Institutului de Cercetări Juridice

„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

Avocat