Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
95 views
Argumente de drept şi de fapt relevante
Preliminar, Înalta Curte aminteşte că, potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
În acest caz, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia ridicată. În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
În cadrul examenului pe care-l face instanţa analizează doar îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru declanşarea contenciosului constituţional, ceea ce înseamnă că şi dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea acesteia, fără a se analiza susţinerile ce vizează fondul excepţiei de neconstituţionalitate.
Însă, verificând admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată,
„(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”.
Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ:
– starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător/arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului, adică excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
– activitatea legii, în sensul că excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
– prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale,
– dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că, pentru a fi admisibilă excepţia de neconstituţionalizate, este necesar ca toate condiţiile să fie îndeplinite cumulativ, ceea ce înseamnă că neîndeplinirea unei singure condiţii are drept consecinţă respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă.
Având în vedere aceste considerente teoretice, instanţa de control judiciar, trecând la analizarea criticilor formulate de recurentul – revizuent Ministerul Afacerilor Interne, constată că acesta a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, interpretarea greşită de către instanţa de judecată a condiţiilor legale privind sesizarea Curţii Constituţionale.
Înalta Curte nu poate reţine însă aceste critici, apreciind că instanţa a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa că nu este îndeplinită condiţia legăturii textelor de lege apreciate ca neconstituţionale, cu soluţionarea cauzei, ceea ce înseamnă că aceasta trebuie să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Din analiza aspectelor teoretice anterior menţionate, Înalta Curte apreciază că pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei.
Astfel, se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.
În cauză, recurentul – revizuent a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 430, art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., raportat la art. 21 alin. (3), art. 1 alin. (4) şi (5) şi art. 126 alin. (3) din Constituţia României, acesta susţinând în esenţă că norma legală ce reglementează pronunţarea unor hotărâri privind dezlegarea unor chestiuni de drept este lacunară, legiuitorul nestabilind în mod explicit şi neechivoc modalitatea prin care se va respecta şi impune dezlegarea instanţei supreme şi nici remediul la care părţile pot apela pentru înfăptuirea actului de justiţie în soluţionarea procedurală a situaţiei create.
Raportat la circumstanţele şi obiectul cauzei deduse judecăţii, constată instanţa de control judiciar că, în mod corect prima instanţă a apreciat că nu este îndeplinită cerinţa legăturii cu pricina ce se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale criticate, reţinând că susţinerile din motivarea cererii de sesizare nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate, ci mai degrabă, argumente pentru o eventuală propunere de lege ferenda, în vederea completării dispoziţiilor C. proc. civ. şi recunoaşterii efectelor pe care, în opinia revizuentului, o hotărâre pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ar trebui să le producă.
Înalta Curte îşi însuşeşte soluţia şi considerentele instanţei învestite cu analizarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate, reţinând că, în ceea ce priveşte vidul legislativ invocat de recurentul – revizuent în susţinerea excepţiei de neconstituţionalite, respectiv argumentul acestuia în sensul că norma legală este lacunară, chiar Curtea Constituţională a statuând în mod constant în jurisprudenţa sa (spre exemplu, Deciziile nr. 465 din 23 septembrie 2014, nr. 159 din 10 noiembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 4 februarie 1999) că nu îşi poate asuma rolul de a crea sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv şi nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, aceasta neavând competenţa de a cenzura o eventuală omisiune legislativă.
Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) al Legii nr. 47/1992, rezultă că legătura dintre prevederile legale a căror neconstituţionalitate se invocă şi modul de soluţionare a cauzei trebuie să fie evidentă şi de natură a produce consecinţe directe asupra soluţiei ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate.
„Legătura cu soluţionarea cauzei” priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul pendinte, adică a obiectului procesului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti. Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, ceea ce presupune, pe de o parte, existenţa unei legături directe între norma contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia Curţii în proces, aceasta trebuind să aibă efecte asupra conţinutului hotărârii judecătorului.
Reţine astfel Înalta Curte că legătura la care face trimitere textul de lege nu presupune doar simpla tangenţă cu obiectul cererii, ci este necesar ca aspectele de neconstituţionalitate, odată dezlegate de Curtea Constituţională, să aibă aptitudinea de a influenţa soluţia ce se va pronunţa în cauză.
Analizând dacă această legătură „cu soluţionarea cauzei” este îndeplinită, Înalta Curte reţine că raportat la stadiul dosarului în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, aflat în calea extraordinară de atac a revizuirii, încadrată în dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această condiţie privind legătura actelor normative a căror neconstituţionalitate a fost invocată cu „soluţionarea cauzei” nu este îndeplinită, o eventuală declarare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor invocate neavând nici o influentă asupra modului de soluţionare a acestei căi de atac, unde „dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază”, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor invocate neputând conduce la admiterea revizuirii.
Or, constată Înalta Curte că, raportat la stadiul litigiului şi la aspectele supuse examinării instanţei învestite cu judecarea cererii de revizuire formulate de petentul-revizuent Ministerul Afacerilor Interne, eventuala constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale sus-citate nu este aptă a aduce vreun folos procesual recurentului – revizuent, condiţia privind „legătura cu soluţionarea cauzei” nefiind îndeplinită, astfel cum în mod judicios a reţinut şi instanţa învestită cu analizarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate invocată de parte la momentul judecării căii extraordinare de atac a revizuirii.
Aşadar, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalite invocată de recurentul – revizuent s-a făcut cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, criticile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondate.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea încheierii recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt nefondate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 29 din Legea nr. 47/1992, urmează a respinge recursul formulat de recurentul Ministerul Afacerilor Interne, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a încheierii atacate pe calea prezentului demers judiciar.
Sursa informației: www.scj.ro.
