Ce urmează după ce se constată caracterul abuziv al clauzei penale? Hotărârea din 27 ianuarie 2021, Dexia Nederland BV, cauzele conexate C-229/19 și C-289/19 – un posibil răspuns

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Întrebarea

Evaluarea convenţională a daunelor-interese moratorii reprezintă un mecanism juridic la care se recurge frecvent în cadrul contractelor încheiate între profesionişti şi consumatori, întrucât stabilirea anticipată a cuantumului acestora satisface, într-un mod eficient, necesitatea de reparare a prejudiciului produs prin neexecutarea sau neexecutarea neconformă^[1] a obligaţiei principale [art. 1538 alin. (1) şi art. 1539 C. civ.] şi, în acelaşi timp, asigură, garantează executarea obligaţiei, prin aceea că debitorul cunoaşte, încă de la data încheierii contractului, sarcina pecuniară efectivă pe care o va suporta în situaţia neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate.

De cele mai multe ori, clauza penală face parte din blocul clauzelor standard, în sensul actualului art. 1202 alin (2) C. civ., potrivit căruia „sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte”.

Astfel, în cazul contractelor de credit (încheiate cu furnizori de produse financiare), al contractelor de furnizare, precum şi al altor tipuri de contracte, în ipoteza în care împrumutatul, respectiv beneficiarul sau cel care se obligă în general sunt persoane fizice care acţionează în afara preocupării lor profesionale, aceste clauze standard deschid problematica a protecţiei consumatorului.

În arhitectura acestui domeniu complex şi specializat, rolul de cheie de boltă apreciem că revine mecanismului clauzelor abuzive, instituit prin Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi ale cărui repere sunt sintetizate cel mai bine în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene:

„Sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Ordonanţa din 16 iulie 2015, Sânchez Morcillo şi Abril Garcia (C-539/14, EU:C:2015:508, punctul 24). Având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 este o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi (Hotărârea din 26 aprilie 2012, Invitel, C-472/10, EU:C:2012:242, punctul 34). Astfel, Curtea a statuat în mod repetat că instanţa naţională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al directivei menţionate şi, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator şi profesionist (Ordonanţa din 16 iulie 2015, Sânchez Morcillo şi Abril Garcia, C-539/14, EU:C:2015:508, punctul 27). Pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, situaţia de inegalitate care există între consumator şi profesionist nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Espanol de Credito, cauza C-618/10, EU:C:2012:349, punctul 41)”^[2].

Clauza penală (referitoare la penalităţile de întârziere) este inclusă în mod expres în domeniul de aplicare a legislaţiei specifice protecţiei consumatorului, având în vedere că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între profesionişti şi consumatori, legea internă de transpunere a directivei menţionate, reglementează atât definiţia generală a clauzei abuzive, dar şi tipuri de clauze prezumate absolut ca având caracter abuziv potrivit art. 4 alin. (4) din acest act normativ; astfel, în cuprinsul aşa-numitei „liste negre” se regăseşte prevederea de la art. 1 lit. i) – sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.

Această interpretare este reţinută şi de jurisprudenţa CJUE: Ţinând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, şi anume de a servi ca o „listă gri” a clauzelor care pot fi considerate ca fiind abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la bun început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. Acest lucru este valabil şi în privinţa legislaţiei româneşti aplicabile şi în special în privinţa articolului 4 alineatul (4) din Legea nr. 193/2000, care urmăreşte să transpună articolul 3 alineatul (3) din Directiva 93/13 şi anexa vizată de această dispoziţie pe calea unui mecanism care constă în redactarea unei „liste negre” a unor clauze care trebuie considerate ca fiind abuzive (Hotărârea din 26 februarie 2015, cauza Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctele 60 şi 61).

Aprecierea caracterului eventual abuziv al clauzelor penale a suscitat, la rândul său, multe probleme de interpretare, fiind dificil a se identifica acele criterii relevante pentru a stabili că sumele sunt disproporţionat de mari în raport cu pagubele suferite de profesionist.

Astfel, s-a arătat că, „în concordanţă cu legislaţia şi jurisprudenţa specifice, instanţele trebuie să identifice normele naţionale aplicabile în diferite domenii similare cazului concret şi să încerce să stabilească nivelul daunelor moratorii care ar putea fi acceptat în mod rezonabil de un consumator „tratat în mod loial şi echitabil în urma unei negocieri individuale, asigurând totodată, printre altele, prezervarea funcţiei acestor dobânzi, care ar fi în special de a descuraja întârzierile la plată şi de a compensa în mod proporţional creditorul în cazul unor asemenea întârzieri”^[3].

În jurisprudenţa CJUE relativ recentă, dintr-o altă perspectivă, s-au clarificat noi aspecte, în sensul că „Pentru a aprecia eventualul caracter disproporţionat de mare al cuantumului compensaţiei impuse consumatorului în sensul punctului 1 litera (e) din anexa la directiva menţionată^[4], trebuie acordată o importanţă semnificativă acelor clauze care privesc aceeași neîndeplinire a obligaţiilor”.

În considerentele hotărârii s-a reţinut că, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, caracterul abuziv al clauzelor se apreciază de la caz la caz, iar obligaţia de a ţine seama de toate celelalte clauze ale contractului se explică prin faptul că examinarea clauzei atacate trebuie să ţină seama de toate elementele care pot fi pertinente pentru a înţelege această clauză în contextul său, în măsura în care, în funcţie de conţinutul acestui contract, poate fi necesar, în vederea aprecierii caracterului abuziv al clauzei menţionate, să se evalueze efectul cumulativ al tuturor clauzelor contractului respective. Astfel, nu toate clauzele unui contract au aceeaşi importanţă, iar gradul de interacţiune al unei stipulaţii date cu alte prevederi depinde în mod necesar de domeniul lor de aplicare respectiv, precum şi de măsura în care fiecare dintre ele contribuie la un eventual dezechilibru semnificativ al drepturilor şi al obligaţiilor părţilor care decurg din contractul în cauză, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13. De asemenea, trebuie să se aibă în vedere natura obligaţiei în cadrul raportului contractual în cauză, în special caracterul eventual esenţial al acestei obligaţii (Hotărârea din 10 septembrie 2020, A., cauza C-738/19, EU:C:2020:687, punctele 26 şi 32).

Fără a ne propune analiza caracterului potenţial abuziv al clauzei penale, este firesc să parcurgem raţionamentul care conduce la constatarea unei clauze abuzive în materia daunelor interese moratorii stabilite pe cale convenţională, aceasta constituind premisa întrebării la care încercăm a găsi un răspuns:

Ce urmează după ce constatăm că o clauză penală este abuzivă?

În dreptul intern, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului.

Aceasta nu înseamnă că avem o sancţiune sui generis; noţiunile de principiu folosite în actul normativ european nu susţin o instituţie juridică particulară, aceea a lipsirii de efecte, ci formularea aleasă a avut drept scop versatilitatea reglementării comune a Uniunii Europene în raport cu fiecare dintre sistemele de drept naţional, astfel încât, cu ocazia aplicării, judecătorul să stabilească sancţiunea specifică ce constă în lipsirea de efecte şi care, în dreptul intern, este nulitatea.

Ne referim la nulitatea absolută, iar nu relativă, având în vedere că, pe de o parte, în privinţa interesului ocrotit, dispoziţiile Legii nr. 193/2000 cuprind norme imperative, ce ocrotesc un interes general, acela de a proteja consumatorii, persoane fizice sau grupuri de persoane fizice ce acţionează în scopuri personale, împotriva clauzelor abuzive inserate în contracte de comercianţi, profesionişti care acţionează în cadrul activităţii lor comerciale, industriale sau de producţie, iar, pe de altă parte, în privinţa cauzelor de nulitate, acestea sunt cele prevăzute în legea specială, care urmăreşte protejarea consumatorilor împotriva abuzului profesioniştilor, fără ca nulitatea să fie asociată consimţământului viciat (potrivit art. 12 alineat 4 din Legea 193/2000, consumatorul căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive are dreptul de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii).

Aşadar, este prevăzut dreptul persoanelor prejudiciate prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii 193/2000, să se adreseze organelor judecătoreşti cu o acţiune întemeiată pe prevederile Codului civil şi a Codului de procedură civilă, prin raportare expresă la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 (art. 14).

În aceste condiţii, se pune problema incidenţei art. 1255 alin. (2) C. civ., potrivit căruia, în cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile (aşadar, cu norma supletivă).

Fiind în discuţie o obligaţie bănească (situaţia cel mai des întâlnită în ipoteza inserării unei clauze penale), norma supletivă este reprezentată de dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din acest act normativ, dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare, iar potrivit art. 2, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

Prin urmare, apare necesitatea de a stabili dacă se produce efectul înlocuirii de drept a clauzei abuzive cu dispoziţiile legale supletive sau există un impediment legal în această situaţie.

După cum reiese din prevederile O.G. nr. 13/2011, decăderea creditorului din dreptul de a percepe dobânda legală este reglementat numai în cazul raporturilor juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil republicată (aşadar, încheiate între neprofesionişti), în situaţia în care dobânda penalizatoare convenită depăşeşte dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.

Ordonanţa la care ne referim nu dispune cu privire la situaţia raporturilor care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ între profesionişti şi consumatori, în cazul în care dobânda penalizatoare (penalităţile de întârziere) este (sunt) disproporţionat de mare (mari) în raport cu paguba suferită de creditor, astfel încât ar părea că această sancţiune energică, a decăderii din dreptul de a percepe dobânda legală, nu poate fi aplicată în acest caz, fiind necesară o reglementare expresă.

Trebuie însă observat că tocmai aceste raporturi juridice sunt guvernate deopotrivă de dispoziţiile legale şi de jurisprudenţa obligatorie din materia protecţiei consumatorului, situaţie în care, în considerarea regulii de interpretare deduse din raportul lege generală – lege specială, precum şi având în vedere principiul aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene, răspunsul cu privire la posibilitatea înlocuirii clauzei nule cu o dispoziţie supletivă trebuie căutat în continuare pe tărâmul clauzelor abuzive.

2. Scurtă incursiune în jurisprudenţa fundamentală a CJUE în materia efectelor constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale

Principiile care guvernează consecinţele juridice ale declarării caracterului abuziv al unei clauze inserate într-un contract încheiat între profesionişti şi consumatori au fost enunţate şi dezvoltate pe cale jurisprudenţială, fiind important a evoca hotărârile din care putem extrage etapele de analiză pentru stabilirea efectelor juridice:

− articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze. Curtea a interpretat articolul 6 alineatul (1) prima parte a tezei din Directiva 93/13, potrivit căreia o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator, în sensul că acea clauză declarată abuzivă trebuie eliminată din convenţie, arătând că, „astfel cum a subliniat avocatul general la punctele 86-88 din concluzii, în cazul în care instanţa naţională ar avea posibilitatea să modifice conţinutul clauzelor abuzive care figurează în astfel de contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Astfel, această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur şi simplu aplicate în ceea ce priveşte consumatorul (a se vedea în acest sens Ordonanţa Pohotovost, citată anterior, punctul 41 şi jurisprudenţa citată), în măsura în care aceştia ar fi în continuare tentaţi să utilizeze clauzele menţionate, ştiind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuşi completat de instanţa naţională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor vânzători sau furnizori”. (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Espanol de Credito SA, cauza C – 618/10, EU:C:2012:349, punctul 69);

− declararea caracterului abuziv al unei clauze prevăzute în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori obligă instanţa sesizată „pe de o parte, fără a aştepta ca consumatorul să prezinte o cerere în acest sens, să stabilească toate consecinţele care decurg, potrivit dreptului naţional, din această constatare pentru a se asigura că această clauză nu creează obligaţii pentru consumator şi, pe de altă parte, să aprecieze, în principiu pe baza unor criterii obiective, dacă respectivul contract poate continua să existe fără acea clauză” (CJUE, Hotărârea din 30 mai 2013, Erika Joros C-397/11, EU:C:2013:340)^[5];

− la aprecierea aspectului dacă un contract încheiat cu un consumator de către un comerciant şi care conţine una sau mai multe clauze abuzive poate continua să existe fără clauzele menţionate, instanţa sesizată nu poate să se întemeieze numai pe caracterul posibil avantajos pentru una dintre părţi, în speţă consumatorul, al anulării respectivului contract în întregime. Cu toate acestea, directiva menţionată nu se opune ca un stat membru să prevadă, cu respectarea dreptului Uniunii, că un contract încheiat cu un consumator de către un comerciant şi care conţine una sau mai multe clauze abuzive este nul în întregime atunci când se dovedeşte că aceasta asigură o protecţie mai bună a consumatorului. (Hotărârea din 15 martie 2012, Perenicovâ, cauza C-453/10, EU:C:2012:144)7;

− într-o situaţie în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Ârpâd Kâsler, cauza C-26/13, EU:C:2014:282); s-a reţinut că, în cazul în care nu ar fi permisă înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziţie cu caracter supletiv, instanţa fiind obligată să anuleze contractul în ansamblul său, consumatorul ar putea fi expus unor consecinţe deosebit de prejudiciabile, astfel încât caracterul descurajator care rezultă din anularea contractului ar risca să fie compromise (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Ârpâd Kasler, cauza C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 83).

În esenţă, stabilirea efectelor declarării caracterului abuziv al unei clauze reprezintă o obligaţie pentru instanţa sesizată, chiar fără a exista o cerere expresă formulată de consumator în acest sens.

Acest proces impune, într-o primă etapă, ca instanţa să analizeze dacă acel contract, încheiat între un profesionist şi un consumator, nu poate continua să existe din punct de vedere juridic după eliminarea unei clauze abuzive; într-o a doua etapă, trebuie să se verifice dacă există posibilitatea înlocuirii clauzei cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, în situaţii în care eliminarea clauzei abuzive ar obliga instanţa să anuleze contractul în ansamblul său, „expunându-l prin aceasta pe consumator unor consecinţe deosebit de prejudiciabile, astfel încât acesta din urmă ar fi în acest fel penalizat”.

Putem reţine, ca o concluzie preliminară, că eventuala înlocuire a clauzei eliminate cu dispoziţia legală supletivă intervine într-un plan subsecvent, mai exact numai în ipoteza în care contractual nu ar mai putea avea o existenţă juridică ulterioară şi numai în situaţia în care anularea totală a contractului ar crea prejudicii însemnate consumatorului.

3. Un posibil răspuns – Hotărârea din 27 ianuarie 2021, Dexia Nederland BV, cauzele conexate C-229/19 și C-289/19^[6]

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin hotărârea din 27 ianuarie 2021, Dexia Nederland BV, cauzele conexate C-229/19 şi C-289/19, a statuat următoarele:

„Dispoziţiile Directivei 93/13 trebuie interpretate în sensul că un profesionist care, în calitate de vânzător, a impus unui consumator o clauză considerată abuzivă şi, în consecinţă, nulă de către instanţa naţională, atunci când contractul poate continua să existe fără această clauză, nu poate pretinde despăgubirea legală prevăzută de o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv care ar fi fost aplicabilă în lipsa clauzei menţionate”.

Litigiul a privit raporturi juridice generate de încheierea unor contracte de leasing, în cadrul cărora Dexia Nederland BV avea calitatea de finanţator.

Aceasta a reziliat contractele de leasing în mod anticipat, din cauza întârzierilor în efectuarea plăţilor, în conformitate cu condiţiile speciale ale contractelor în discuţie în litigiile principale.

Potrivit articolului 6 din condiţiile speciale ale contractelor în discuţie în litigiile principale, în caz de încetare anticipată a acestor contracte, Dexia are dreptul, de la data rezilierii, la dobânzi neachitate până la data încetării anticipate a contractului în cauză, precum şi la principal şi la dobânzile care ar fi fost datorate în perioada cuprinsă între această încetare anticipată şi încetarea convenită iniţial a acestui contract. Articolul 15 din respectivele condiţii speciale prevede o actualizare de 5 % pe an aferentă acestui principal şi acestor dobânzi, stabilind în consecinţă în avans avantajul de care beneficiază Dexia în caz de reziliere anticipată, în măsura în care aceasta recuperează mai rapid principalul menţionat şi dobânzile menţionate şi le poate reinvesti. (CJUE, Hotărârea din 27 ianuarie 2021, Dexia Nederland bV, C- 229/19 şi C 289/19, EU:C:2021:68, punctul 42)

Apreciem că, din perspectiva raţionamentului juridic privitor la posibilitatea înlocuirii clauzei abuzive cu norma supletivă naţională, nu prezintă relevanţă împrejurarea că inserarea clauzei penale priveşte neexecutarea obligaţiei (are caracter compensatoriu) sau executarea cu întârziere a obligaţiei (are caracter moratoriu), hotărârea analizată fiind pertinentă pentru prezenta analiză.

Reţinem astfel, dintre argumentele Curţii de Justiţie, pe acelea potrivit cărora instanţelor naţionale le revine obligaţia de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepţia cazului în care consumatorul se opune. Totuşi, contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele de drept intern, o asemenea menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În speţă, din dosarul de care dispune Curtea reiese că contractele de leasing de acţiuni în discuţie în litigiile principale pot continua să existe fără clauza abuzivă.

În această privinţă, trebuie arătat că rezultă din jurisprudenţa citată la punctele 62-64 din prezenta hotărâre că, într-un caz precum cel din cauza C-289/19, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, instanţa naţională nu are posibilitatea de a înlocui clauza abuzivă cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, din moment ce invalidarea acestei clauze nu ar obliga instanţa să anuleze contractul în ansamblul său, expunând astfel consumatorul unor consecinţe deosebit de prejudiciabile, astfel încât consumatorul ar fi în acest fel penalizat (CJUE, Hotărârea din 27 ianuarie 2021, Dexia Nederland BV, C- 229/19 şi C-289/19, EU:C:2021:68, punctele 62, 65 şi 66)^[7]

Transpunând acest raţionament în ceea ce priveşte posibilitatea înlocuirii clauzei privind penalităţile de întârziere cu dobânda legală penalizatoare, având în vedere şi etapele de analiză mai sus reţinute, se observă că eliminarea dispoziţiilor contractuale referitoare la daunele-interese moratorii (penalităţile de întârziere) nu pune în discuţie existenţa contractului.

Pe cale de consecinţă, câtă vreme nu există posibilitatea intervenirii unor consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator, nu există premise pentru a se recurge la măsurile de excepţie care vizează înlocuirea clauzei nule cu o dispoziţie supletivă din dreptul intern.

4. Concluzii

Observăm că legislaţia naţională a transpus în mod corect şi coerent dispoziţiile Directivei 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa evocată; astfel, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

În cazul eliminării clauzelor referitoare la daunele interese moratorii, nu este pusă în discuţie existenţa juridică a contractului întrucât convenţia nu rămâne fără obiect (nu se modifică natura juridică a contractului) sau fără cauză (nu este modificată într-un mod esenţial sau anihilată contraprestaţia).

Singurul aspect particular este reprezentat de caracterul abuziv prezumat absolut pentru clauze de tipul celei prevăzute la art. 1 lit. i) din anexa la Legea nr. 193/2000, iar aşa cum se reţine şi în cauza Matei, C-143/13, mai sus citată, „un astfel de mecanism intră sub incidenţa dispoziţiilor mai stricte pe care statele membre pot, cu respectarea dreptului Uniunii, să le adopte sau să le menţină, în domeniul reglementat de Directiva 93/13, pentru a asigura consumatorului un nivel de protecţie mai ridicat, în temeiul articolului 8 din aceasta” Hotărârea din 26 februarie 2015, cauza Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 61).

Aşadar, statele membre pot adopta sau menţine cele mai stricte dispoziţii compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecţie.

Avem în vedere că standardul directivei este standardul minim de protecţie, astfel cum reiese din cel de-al şaptesprezecelea considerent^[8] şi din art. 8 din Directiva 93/13, ceea ce ar putea însemna că statele membre pot adopta sau păstra numai normele care oferă consumatorului o protecţie sporită faţă de cea deja acordată potrivit directivei.

Or, în acest caz, nu s-ar putea imagina o protecţie în mai mare măsură decât eliminarea clauzei, aşadar pierderea completă a dreptului creditorului de a obţine daune moratorii.