Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
346 views
Dec. ÎCCJ (SP) nr. 636/2021
NCPP: art. 275 alin. (2) și (6), art. 433, art. 438 alin. (1) pct. 7, art. 440, art. 447; NCP: art. 297 alin. (1)
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi C. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.
Se constată, aşadar, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu – zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Prin încheierea de admitere în principiu din data de 3 iunie 2021, prin raportare la cazurile de casare invocate şi motivele de recurs în casaţie, astfel cum au fost dezvoltate de recurenţii inculpaţi, judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curţi a apreciat că numai susţinerile inculpaţilor A. şi C., circumscrise cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se impun a fi examinate într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin art. 440 din C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării „dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.
În esenţă, inculpaţii au susţinut că faptele pentru care au fost condamnaţi, respectiv infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice inculpata A. şi complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice inculpatul C. nu întrunesc elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, apreciind că se impune achitarea lor. Totodată, inculpata A. a mai invocat lipsa raportului de cauzalitate între fapta reţinută, în concret, în sarcina inculpatei şi cauzarea prejudiciului.
Curtea Constituţională a României a stabilit prin Decizia nr. 405/05.06.2016 că prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul art. 297 alin. (1) din C. pen. se înţelege „îndeplinirea prin încălcarea legii”. Curtea a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu, reglementate expres prin legislaţie primară -legi şi ordonanţe ale Guvernului. Se constată că neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reţinută ca element material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu atunci când se raportează la menţiuni sau obligaţii regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice ori fişa postului, în esenţă, orice acte normative subsecvente legii sau documente interne ale angajatorului.
Astfel, în raport cu Decizia nr. 405/05.06.2016, în recursul în casaţie, Înalta Curte verifică dacă faptele săvârşite de inculpaţi prin neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu când a fost încălcată legislaţia primară.
Aşadar, în prezenta cauză, faptele de abuz în serviciu contra intereselor publice pentru inculpata A. şi complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice pentru inculpatul C., pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată şi condamnaţi de instanţa de fond (soluţie menţinută în apel), vizează încălcări ale legislaţiei primare, acestea fiind menţionate, atât în hotărârea atacată, dar şi în sentinţă, inculpaţii încălcând dispoziţiile legii fondului funciar.
Aşa fiind, în condiţiile în care condamnarea celor doi inculpaţi a avut în vedere săvârşirea infracţiunilor în forma încălcării legislaţiei primare, nu pot fi primite aspectele invocate de aceştia prin cererile de recurs în casaţie, faptele comise, astfel cum au fost reţinute în mod definitiv de instanţa de apel, întrunind elementele de tipicitate ale infracţiunii reţinute în sarcina lor.
Pe de altă parte, Curtea de Apel Cluj a analizat elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, prin prisma Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 405/2016 şi nr. 397/2017, precum şi a principiului „ultima ratio”. Prin urmare, interpretarea dată de instanţa de fond şi de apel legislaţiei incidente este corectă, fiind întrunit conţinutul laturii obiective a infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice pentru inculpata A. şi complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice pentru inculpatul C..
Or, restul criticilor sunt invocate formal, în realitate criticile inculpaţilor vizând netemeinicia raţionamentului instanţei de fond şi de apel, care au răspuns în considerentele hotărârii asupra aspectelor legate de tipicitatea infracţiunii de abuz în serviciu şi în consecinţă excedează examinării în recursul în casaţie.
Înalta Curte observă că, în realitate, motivele invocate vizează analizarea circumstanţelor comiterii faptei, adică o reinterpretare a probelor administrate şi, pe cale de consecinţă, a stabilirii vinovăţiei, ceea ce, de asemenea, excedează procedurii recursului în casaţie, în care se realizează o examinare a cauzei numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., verificându-se exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Înalta Curte constată, în raport, cu argumentele ce susţin recursurile în casaţie invocate că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor din perspectiva încadrării juridice a faptei, cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare. Or, potrivit C. proc. pen. în vigoare, această prerogativă este atributul exclusiv al instanţelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt şi în drept, respectiv, instanţa de fond şi instanţa de apel.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 1380/A/2020 din data de 02 decembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată A. în sumă de 627 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Sursa informației: www.scj.ro.
