Observaţii privind minimizarea prejudiciului în materie contractuală

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Aspecte introductive. Unul dintre remediile aflate la dispoziţia creditorului atunci când partenerul contractual nu-şi îndeplineşte obligaţiile este reprezentat de dreptul acestuia de a solicita daune-interese pentru acoperirea prejudiciului suferit^[1]. În asigurarea funcţiilor răspunderii contractuale – stabilirea unui raport de încredere între părţi, stimularea debitorului să execute, facilitarea realizării drepturilor şi intereselor creditorului – soluţiile de principiu consacrate de legiuitor în materie sunt similare celor existente sub imperiul Codului civil de la 1864 (repararea integrală a prejudiciului, cu despăgubiri pentru paguba efectiv suferită şi pentru beneficiul nerealizat, repararea prejudiciului cert şi previzibil, repararea prejudiciului material şi a celui moral, repararea prejudiciului cauzat de neexecutarea culpabilă sau fără justificare din partea debitorului, dar cu limitări în cazul culpei eventuale a creditorului în producerea acestuia). Un element de noutate în reglementarea noului Cod civil în materia răspunderii contractuale este reprezentat de obligaţia creditorului de a-şi minimiza prejudiciul, textul legal – art. 1.534 alin. (2) C. civ. – prevăzând că „Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă”.

2. Drept comparat. Optând pentru această soluţie, legiuitorul român nu a făcut decât să se alinieze unui trend urmat cu claritate în sistemele de drept moderne. Pentru dreptul continental, sunt reprezentative, de exemplu, art. 1227 alin. (2) din Codul civil italian, ce a inspirat fără urmă de dubiu soluţia reţinută de legiuitorul român, art. 254 alin. (2) BGB german^[2], art. 44 alin. (1) şi art. 99 alin. (3) din Codul elveţian al obligaţiilor^[3], art. 6:101 BW în Olanda^[4]. Şi în Ungaria, Portugalia, Grecia, Rusia, Finlanda sau Belgia există soluţii similare^[5]. În reforma din 2016, legiuitorul francez păstrează tăcerea cu privire la această obligaţie a creditorului de minimizare a prejudiciului, deşi atât proiectul Catala^[6], cât şi Proiectul Terré^[7] se arătau favorabile consacrării ei^[8].

3. În dreptul britanic, unde hotărârea reper este British Westinghouse Electric Co Ltd v Underground Electric Rys (1912)^[9], minimizarea prejudiciului are la bază trei idei: partea prejudiciată nu poate cere compensarea pentru prejudiciul ocazionat de fapta debitorului, dar care ar fi putut fi evitat cu acţiune rezonabilă (avoidable loss rule); victima este îndreptăţită la despăgubiri inclusiv în ceea ce priveşte pierderile sau cheltuielile ocazionate de eforturile de reducere a prejudiciului (reasonable expenses rule); dacă victima îşi reduce prejudiciul, partea responsabilă va răspunde doar pentru prejudiciul rămas neacoperit (avoided loss rule)^[10].

4. În afara continentului european, principiul minimizării este consacrat în Codul civil din Louisiana^[11] sau în Codul civil Quebec^[12], dar şi în § 350 din US Second Restatement of Contracts^[13].

5. Drept internaţional. Şi în dreptul supranaţional se regăsesc soluţii similare. Principiul minimizării este consacrat expres în art. 77 din Convenţia de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri^[14], dar şi în art. 85 şi 86, care privesc conservarea bunurilor de către partea care le are în posesie sau care are controlul asupra lor. De asemenea, principiul minimizării este considerat a fi o parte componentă a lex mercatoria^[15], arbitrii dând efect ideii că victima unei neexecutări contractuale trebuie să ia măsuri rezonabile pentru limitarea consecinţelor negative ale acesteia^[16]. În fine, principiul minimizării prejudiciului se regăseşte şi în art. 9:505 din Principiile dreptului european al contractelor, art. 163 alin. (1) CESL, art. III. – 3:705 DCFR sau în art. 7.4.8 (Mitigation of harm) din Principiile UNIDROIT^[17].

6. Plan. În cele ce urmează, ne propunem o analiză a art. 1.534 alin. (2) C. civ., urmând o perspectivă comparativă. Ne vom opri pe rând asupra fundamentului regulii nou instituite, asupra condiţiilor ei de punere în aplicare şi, în fine, asupra sancţiunii pe care o atrage, în încercarea de a clarifica conţinutul şi modul ei de operare în materie contractuală. Analiza prevederilor legale autohtone şi prin prisma interpretărilor oferite de doctrinarii sau de instanţele din alte sisteme de drept pentru reglementări similare este de natură să scoată în evidenţă aspectele ce pot suscita dificultăţi, dar şi să aducă un plus de certitudine şi de previzibilitate cu privire la soluţiile posibile pentru acestea.

7. Natura obligaţiei de minimizare. În raport cu art. 77 din Convenţia de la Viena, al cărui text este formulat mult mai strict („.. trebuie să ia măsuri rezonabile…”) decât art. 1.534 alin. (2) C. civ., s-a discutat dacă creditorului îi revine sau nu o obligaţie propriu-zisă^[18]. Răspunsul oferit a fost unul negativ^[19]: „obligaţia” pe care o are creditorul conform art. 77 CVIM nu are ca şi corelativ un drept al debitorului de a cere executarea ei şi nici nu antrenează răspunderea celui care nu o execută. Funcţia acestei obligaţii este aceea de a împiedica creditorul să obţină o reparaţie integrală de la debitor, atunci când, la rândul lui, nu a acţionat corespunzător^[20].

8. Aceeaşi soluţie poate fi reţinută şi în ceea ce priveşte art. 1.534 alin. (2) C. civ.: obligaţia de minimizare a prejudiciului nu este o obligaţie propriu-zisă^[21], ci o „datorie” în sens de „incombance”^[22] sau „Obliegenheit”^[23]; aceasta justifică şi formularea negativă utilizată de textul legal, care menţionează doar consecinţa neluării unor măsuri diligente^[24]. Încălcarea „obligaţiei” prevăzute de legiuitor la art. 1.534 alin. (2) C. civ. nu este susceptibilă de executare silită, nu poate fi înţeleasă ca un temei pentru încetarea contractului şi nu este sancţionată prin angajarea răspunderii creditorului în sensul propriu al termenului; acesta doar îşi va vedea limitat dreptul la reparare integrală, în măsura prejudiciului evitabil (despăgubirea fiind redusă cu partea din prejudiciu ce ar fi putut fi evitată)^[25].

9. De fapt, regula minimizării nu este prospectivă, ci doar atributivă: ea nu obligă creditorul la un comportament determinat, dar transferă acestuia răspunderea pentru prejudiciul ce ar fi putut fi înlăturat sau prevenit printr-un comportament adecvat. Ea pune în sarcina creditorului prejudiciul ce ar fi putut fi evitat cu o serie de demersuri rezonabile, fără să-i impună o obligaţie corelativă, propriu-zisă, de a acţiona într-un anume sens.

10. Legiuitorul recunoaşte faptul că este nejustificat să se obţină despăgubiri pentru un prejudiciu a cărui concretizare creditorul a aşteptat-o în mod pasiv, deşi acesta ar fi putut fi prevenit sau evitat^[26]. Repararea integrală chiar şi în aceste cazuri ar descuraja contractarea şi ar determina creşterea preţurilor, astfel încât acestea să acopere şi riscurile legate de pasivitatea cocontractantului care cu bună ştiinţă permite agravarea prejudiciului; corelativ, şi costul asigurărilor de răspundere ar creşte în mod semnificativ^[27]. Astfel, regula minimizării este de natură să susţină eficienţa economică, evitând pierderea unor resurse şi susţinând bunăstarea^[28].

11. Deşi a fost exprimată şi opinia contrară^[29], nu credem că fundamentul acestei reguli a minimizării este reprezentat de culpă; în opinia noastră, aceasta poate opera independent de culpa creditorului. De exemplu, creditorul nu are o obligaţie să meargă în călătoria planificată atunci când maşina rezervată nu este disponibilă la data stabilită, ci doar ulterior (poate că acea călătorie nu are niciun sens două zile mai târziu); dar, dacă alege să renunţe la aceasta, în loc să caute, eventual, o soluţie substitut, de minimizare, el nu va fi îndreptăţit la repararea integrală a prejudiciului. Creditorul este liber să decidă dacă acţionează sau nu, dar va suporta consecinţele opţiunii; pentru că nu va avea dreptul la repararea prejudiciului integral în lipsa eforturilor de limitare a acestuia, el este ţinut să folosească o diligenţă ordinară mai degrabă pentru apărarea propriilor interese, iar nu pentru apărarea intereselor altuia (aşa cum pare la prima vedere).

12. Regula minimizării decurge din principiul bunei-credinţe, care inspiră dreptul contractelor, şi din obligaţia părţilor de loialitate şi cooperare în executarea contractului^[30]. Această referire la buna-credinţă se regăseşte direct în jurisprudenţa italiană mai recentă. De exemplu, în decizia nr. 19218/2018, Casaţia italiană a distins, din perspectiva raportului de cauzalitate, între cele două ipoteze reglementate în cuprinsul art. 1227 C. civ.^[31], oprindu-se asupra consecinţelor lor. În primul caz, instanţa trebuie să verifice din oficiu, pe baza tuturor elementelor de fapt, culpa concurentă reţinută în sarcina părţii vătămate. În schimb, al doilea caz formează obiectul unei excepţii în sens strict de la regula rambursării integrale a prejudiciului: comportamentul de minimizare este aşteptat de la creditor în mod autonom, ca expresie a obligaţiei acestuia de a se comporta în conformitate cu regulile bunei-credinţe^[32].

* Este extras din Revista română de drept privat nr. 2/2020.

^[1] Referitor la discuţia existentă în doctrină cu privire la problema de a şti dacă daunele-interese reprezintă doar o formă de executare prin echivalent a obligaţiilor contractuale sau dacă ele se datorează ca efect al angajării răspunderii contractuale a debitorului culpabil, a se vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, pp. 545-546. Legiuitorul român, deşi include regulile speciale în capitolul dedicat executării silite a obligaţiilor, tranşează disputa în favoarea celei de-a doua alternative, precizând clar în art. 1.350 alin. (2) C. civ. că, atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile pe care le-a contractat, acesta este răspunzător de prejudiciul cauzat creditorului şi este obligat să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

^[2] Art. 254 BGB: „1. Atunci când cel care a suferit prejudiciul a contribuit prin culpa sa la survenirea acestuia, obligaţia de reparare şi întinderea despăgubirii depind de circumstanţe şi, în special, de problema de a şti în ce măsură prejudiciul a fost cauzat în mod preponderent de una sau alta dintre părţi. 2. La fel stau lucrurile atunci când culpa victimei se limitează la faptul de a nu avertiza debitorul cu privire la pericolul unui prejudiciu extrem de ridicat, pericol care nu era sau nu trebuia în mod necesar să fie cunoscut de către debitor, sau la faptul de a nu înlătura sau diminua prejudiciul”.

^[3] Art. 44 alin. (1) din Codul elveţian al obligaţiilor prevede că instanţele pot reduce cuantumul despăgubirilor (sau pot chiar să nu le acorde) atunci când victima a consimţit la producerea prejudiciului sau atunci când faptele de care este responsabilă au contribuit la producerea sau la agravarea prejudiciului sau au agravat situaţia debitorului. Art. 99 alin. (3) C.O. dispune că regulile privind răspunderea pentru fapte ilicite [prevăzute la art. 44 alin. (1) C.O.] se aplică prin analogie efectelor ilicitului contractual.

^[4] Art. 6:101 BW: „Dacă prejudiciul este datorat în parte unei circumstanţe care poate fi atribuită victimei, obligaţia de reparare se reduce sau încetează, în măsura rezonabilului”.

^[5] A se vedea O. Lando, H. Beale, Principles of European Contract Law, Part. 1 and Part II, Kluwer Law International, 2000, p. 447. În Belgia, în privinţa răspunderii contractuale, a se vedea Cass. 17.05.2001, Pas. 2001, 889 („[…] articolul 1134 alin. (3) C. civ. obligă la executarea cu bună-credinţă a convenţiilor […]; dacă această regulă nu-i impune creditorului să-şi limiteze prejudiciul în toată măsura posibilului, ea îi impune totuşi să ia, cu loialitate, măsuri rezonabile care permit moderarea sau limitarea prejudiciului”. Hotărâri mai vechi consacrau însă regula pentru răspundere în general: Cass. 08.05.1952, Pas. 1952, I, (570) p. 577 („evaluarea judiciară a întinderii reparaţiei poate fi influenţată de circumstanţa că victima, în urma carenţei autorului responsabil, a procedat ea însăşi, anterior hotărârii, la înlocuirea bunului de care a fost privată sau că s-a comportat neglijent, nerealizând această înlocuire”).

^[6] Proiectul Catala, art. 1373: „Atunci când victima avea posibilitatea, prin mijloace sigure, rezonabile şi proporţionate, să reducă întinderea prejudiciului sau să evite agravarea acestuia, se va ţine cont de abţinerea acesteia, printr-o reducere a despăgubirii, mai puţin atunci când măsurile respective ar fi fost de natură să aducă atingere integrităţii ei fizice”.

^[7] Proiectul Terré, art. 121 alin. (2): „Se va proceda la fel dacă creditorul nu a luat măsurile sigure şi rezonabile, apte să evite, să limiteze sau suprime prejudiciul. Creditorului îi vor fi rambursate toate cheltuielile rezonabile făcute în acest scop”.

^[8] Deşi autori renumiţi din secolele trecute – Domat şi Pothier – susţineau existenţa acestei obligaţii a creditorului de moderare a prejudiciului cauzat de neexecutarea contractului de către partener, jurisprudenţa modernă a fost reticentă în consacrarea acestei soluţii – a se vedea S. Le Pautremat, Mitigation of damage: a french perspective, în ICLQ, 2006, vol. 55, pp. 205-218.

^[9] British Westinghouse Electric Co Ltd v Underground Electric Rys [1912] AC 673, 689: „The fundamental basis is thus compensation for pecuniary loss naturally flowing from the breach; but this first principle is qualified by a second, which imposes on a plaintiff the duty of taking all reasonable steps to mitigate the loss consequent on the breach, and debars him from claiming in respect of any part of the damage which is due to his neglect to take such steps”. A se vedea şi Sale of Goods Act, 1979.

^[10] G.H. Treitel, Remedies for Breach of Contract. A Comparative Account, OUP, 1988, p. 179, no. 145.

^[11] Art. 2002 C. civ. Louisiana: „Creditorul trebuie să facă eforturi rezonabile de minimizare a prejudiciului cauzat de neexecutarea imputabilă debitorului. Când creditorul nu face asemenea eforturi, debitorul poate solicita reducerea corespunzătoare a despăgubirilor”.

^[12] Art. 1479 C. civ. Q.: „Persoana ţinută să repare un prejudiciu nu răspunde de agravarea pe care victima ar fi putut-o evita”. Cu privire la acest text, a se vedea, de exemplu, B. Lehaire, Analyse tridimensionnelle de l’obligation de minimiser son dommage en droit civil québécois, în Bulletin de droit économique, 2013, pp. 1-6 (http://www.droit-economique.org/wp-content/uploads/2013/12/Benjamin_Lehaire_2013_2.pdf).

^[13] § 350 US Second Restatement of Contracts: „Nu se datorează despăgubiri pentru prejudiciul pe care partea prejudiciată l-ar fi putut evita fără riscuri, costuri sau umilinţe/oprobriu”.

^[14] Art. 77 CVIM: „Partea care invocă contravenţia la contract trebuie să ia măsuri rezonabile, ţinând seama de împrejurări, pentru a limita pierderea, inclusiv câştigul nerealizat, rezultat al contravenţiei. Dacă ea neglijează să o facă, partea în culpă poate cere o reducere a daunelor-interese egală cu mărimea pierderii care ar fi trebuit evitată”. V. Knapp, în C.M. Bianca, M.J. Bonell, Commentary on the International Sales Law, Giuffrè, Milan, 1987, pp. 559-567, în special p. 559, consideră că art. 77 CVIM este o expresie a principiului prevenţiei consacrat în diferite sisteme de drept.

^[15] B. Goldman, La Lex mercatoria dans les contrats et l’arbitrage international: réalités et perspectives, în JDI, 1979, p. 480 şi urm.; Y. Derains, L’obligation de minimiser le dommage dans la jurisprudence arbitrale, în RDAI, 1987, p. 375 şi urm. (https://www.trans-lex.org/120100/_/derains-yves-l-obligation-de-minimiser-le-dommage-dans-la-jurisprudence-arbitrale-rdai-1987-at-375-et-seq/); a se vedea şi K.P. Berger, Principiile TransLex, ce consideră că minimizarea prejudiciului este unul dintre principiile ferm stabilite în dreptul comerţului internaţional (Principiul VII.4, Duty to mitigate: „A party who relies on a breach of contract by the other party must take such measures as are reasonable in the circumstances to mitigate its loss, including loss of profit, resulting from the breach. If it fails to take such measures, the party in breach may claim a reduction in the damages in the amount at which the loss should have been mitigated” (https://www.trans-lex.org/949000/_/duty-to-mitigate/).

^[16] L. Thibierge, L’obligation de minimiser son préjudice, în Revue de droit des affaires internationales/International Business Law Journal, Sweet & Maxwell, 2016, no. 4, pp. 365-390.

^[17] Art. 7.4.8: „(1) The non-performing party is not liable for harm suffered by the aggrieved party to the extent that the harm could have been reduced by the latter party’s taking reasonable steps. (2) The aggrieved party is entitled to recover any expenses reasonably incurred in attempting to reduce the harm”.

^[18] D. Saidov, Methods of Limiting Damages under the Vienna Convention on Contracts for the International Sale of Goods, în 14 Pace Int’l L. Rev., 2002, p. 307 şi urm., în special p. 352.

^[19] Cl. Witz, L’obligation de minimiser son propre dommage dans les conventions internationales: l’exemple de la Convention de Vienne sur la vente internationale, în „Faut-il moraliser le droit français de la réparation du dommage? (À propos des dommages et intérêts punitifs et de l’obligation de minimiser son propre dommage), Actes du Colloque du 21 mars 2002 – Centre de droit des affaires et de gestion (CEDAG) Paris, LPA”, no. 232 (noiembrie 2002), pp. 50-54: „conform opiniei dominante, obligaţia minimizării prejudiciului nu este o obligaţie în sensul strict al termenului”.

^[20] D. Saidov, op. cit., p. 353.

^[21] În consecinţă, discuţia cu privire la natura specifică a obligaţiei (de rezultat sau de mijloace) nu ar fi una adecvată. Ea se regăseşte totuşi în doctrină – L. Thibierge, op. cit., p. 368; J. Goicovici, Obligaţia creditorului de limitare a prejudiciului în reglementarea art. 1534 din Noul Cod civil, în C. Jud. nr. 3/2010, p. 141 şi urm., în special p. 145.

^[22] Ass. H. Capitant, (dir.) G. Cornu, Vocabulaire juridique, 10^e éd., 2014, Incombance: „sarcină, datorie a cărei nerespectare expune autorul nu unei condamnări, ci pierderii avantajelor asociate îndeplinirii ei”. Pentru Belgia, a se vedea M. Fontaine, Obliegenheit, incombance?, în „Liber amicorum Hubert Claassens”, Anvers Louvain-La Neuve, Maklu-Academia Bruylant, 1998, p. 151 şi urm., conform căruia a se conforma unei/unor Obliegenheiten nu înseamnă a executa obligaţii, ci a acţiona în interes propriu, inclusiv în vederea evitării pierderii unui drept.

^[23] Cl. Witz, Droit privé allemand, 1. Actes juridiques, droits subjectifs, Litec, Paris, 1992, n° 579: „Dreptul german cunoaşte o formă edulcorată de obligaţii, Obliegenheiten, ce pot fi definite drept obligaţii (Pflichten) cu o mai mică intensitate. În timp ce dreptul francez cunoaşte o singură noţiune, aceea de obligaţie, dreptul german recurge la două concepte – Pflichten şi Obliegenheiten”.

^[24] Formularea negativă presupune că art. 1.534 alin. (2) C. civ. operează atunci când comportamentul creditorului a fost nerezonabil; într-un asemenea caz, el va recupera mai puţin decât ar fi fost îndreptăţit în baza principiului reparării integrale.

^[25] A se vedea, mutatis mutandis, R. Zimmermann, Limitation of Liability for Damages in European Contract Law, în Edinburgh Law Review, 2014, pp. 193-224, în special p. 219.

^[26] Gh. Piperea, Obligaţia de minime diligenţe în evitarea sau diminuarea prejudiciului sau De ce frica nu este mereu cel mai bun paznic al bostănăriei…, 18 iunie 2017, nr. 1, disponibil la adresa: https://www.juridice.ro/essentials/1240/obligatia-de-minime-diligente-in-evitarea-sau-diminuarea-prejudiciului-sau-de-ce-frica-nu-este-mereu-cel-mai-bun-paznic-al-bostanariei.

^[27] L. Thibierge, op. cit., p. 373.

^[28] H. Muir-Watt, La modération des dommages en droit anglo-américain, în LPA, 2002, n° 232, p. 45, ce afirmă că un contract nu are valoare decât prin prisma interesului pe care îl reprezintă pentru piaţă, iar moderarea prejudiciului (în common law) exprimă singură o alegere ideologică sau de politică juridică, referitoare la locul ce trebuie recunoscut căutării eficienţei economice sau nevoilor pieţei, în regimul juridic al schimburilor.

^[29] J. Goicovici, op. cit., pp. 142-143.

^[30] P. Vasilescu, op. cit., p. 560; I.F. Popa, în L. Pop. I.F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 241; L. Pop, Executarea contractului sub autoritatea principiului solidarismului contractual, în Dreptul nr. 7/2011, p. 72 şi urm., în special p. 99 şi urm.; Gh. Piperea, op. cit.; L. Thibierge, op. cit., p. 372 şi referinţele suplimentare citate. A se vedea şi Ph. Khan, Les principes généraux du droit devant les arbitres, în JDI, 1989, p. 305, p. 307 şi urm.

^[31] Deşi art. 1227 C. civ. it. are o formulare extrem de apropiată de aceea a art. 1.534 C. civ. român, între cele două texte există o deosebire fundamentală din perspectiva sferei lor de aplicare: art. 1227 C. civ. it. este aplicabil atât în materie de răspundere contractuală, cât şi în materie de răspundere extracontractuală, în timp ce art. 1534 alin. (2) C. civ. român vizează exclusiv răspunderea contractuală. Cu toate că şi în dreptul romanesc a fost exprimată şi o opinie diferită – aplicarea art. 1.534 alin. (2) C. civ. atât în materie contractuală, cât şi extracontractuală (J. Goicovici, Executarea coactivă, buna-credinţă versus culpa creditorului în materia obligaţiei de moderare a prejudiciului, în RRDP nr. 3/2019, p. 189) –, apreciem că această soluţie nu poate fi reţinută. Art. 1.534 C. civ. este inclus într-un set de reguli speciale care privesc în mod particular răspunderea contractuală (P. Vasilescu, op. cit., p. 547), iar voinţa legiuitorului ar trebui respectată. Pentru răspunderea extracontractuală interesează art. 1.371 C. civ., ce nu face obiectul analizei aici.

^[32] Cass. civ., hot. nr. 19218 din 19 iulie 2018: „In tema di risarcimento del danno, l’ipotesi del fatto colposo del creditore che abbia concorso al verificarsi dell’evento dannoso (di cui al primo comma dell’art. 1227 c.c.) va distinta da quella (disciplinata dal secondo comma della medesima norma) riferibile ad un contegno dello stesso danneggiato che abbia prodotto il solo aggravamento del danno senza contribuire alla sua causazione, giacché – mentre nel primo caso il giudice deve procedere d’ufficio all’indagine in ordine al concorso di colpa del danneggiato, sempre che risultino prospettati gli elementi di fatto dai quali sia ricavabile la colpa concorrente, sul piano causale, dello stesso – la seconda di tali situazioni forma oggetto di un’eccezione in senso stretto, in quanto il dedotto comportamento del creditore costituisce un autonomo dovere giuridico, posto a suo carico dalla legge quale espressione dell’obbligo di comportarsi secondo buona fede”. A se vedea, în acelaşi sens, în Italia, şi: Cass. civ. it., sez. III, hot. nr. 12714 din 25 mai 2010; Cass. civ. it., sez. III, hot. nr. 1213 din 23 ianuarie 2006. Toate aceste hotărâri, la fel ca şi cele ce vor fi citate subsecvent în prezentul articol, sunt disponibile la adresa https://www.brocardi.it/codice-civile/libro-quarto/titolo-i/capo-iii/art1227.html.