Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
748 views
Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 129/2018
NCPC: art. 5 alin. (2) și (3), art. 96 pct. 3, art. 97 alin. (1), art. 122, art. 132 alin. (3), art. 483 alin. (3) și (4); Constituția României: art. 126 alin. (3)
Prin sentința civilă nr. 1329 din 23 noiembrie 2016 pronunțată în Dosar nr. x/218/2016, Judecătoria Carei a admis, în parte, acțiunea civilă intentată de reclamanta A. împotriva pârâților B. și Primăria Municipiului Carei și, prin urmare: a dispus ieșirea din devălmășie a părților cu privire la bunurile dobândite de către reclamantă și pârâtul de ordin 1 în timpul căsătoriei, așa cum au fost stabilite prin încheierea din 02.11.2016, care face parte din prezenta sentință, atribuind reclamantei: mașină de spălat de 1.200 lei, aragaz de 400 lei, bunuri în valoare totală de 1.600 lei, obligând pe pârât să i le predea în natură sau contravaloarea lor și a atribuit pârâtului: pat de 1.000 lei, mobilă de bucătărie de 500 lei și TV color de 200 lei, bunuri în valoare totală de 1.700 lei; a constatat că valoarea totală a bunurilor mobile comune este de 3.300 lei; a obligat pe pârâtul de ordin 1 să plătească reclamantei o sultă de 50 lei la împărțirea bunurilor comune; a obligat pe pârâtul de ordin 1 să predea reclamantei bunurile sale proprii, respectiv mobilă de cameră – pat, masă pliantă, măsuță și masă de birou – de 1.000 lei, frigider de 100 lei și alt TV color de 200 lei; a respins cererea reclamantei cu privire la atribuirea beneficiului contractului de închiriere pentru apartamentul situat în Carei, jud. Satu Mare, și anume dreptul de abitație pentru ca reclamanta și fiica părților să revină în acest imobil, precum și la evacuarea pârâtului de ordin 1 din imobil, respectiv reintegrarea reclamantei și fiicei părților în imobil, constatând că imobilul este deținut în prezent numai de către pârât, contractul de închiriere fiind prelungit doar pe numele acestuia conform actului adițional nr. 5/02.03.2015; a anulat, ca netimbrată, acțiunea reconvențională a pârâtului-reclamant de ordin I împotriva reclamantei-pârâte; a obligat pe pârâtul de ordin 1 să plătească reclamantei suma de 175 lei cheltuieli de judecată, reprezentând 1/2 parte din taxa judiciară de timbru și a compensat cheltuielile de judecată privind onorariul de avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A.
Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, prin decizia nr. 205/Ap din 27 aprilie 2017, a admis apelul declarat de către reclamanta A. împotriva sentinței sus-menționate. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a atribuit contractul de închiriere nr. 556 din 27 martie 2006 privind imobilul situat în Carei, jud. Satu Mare, în favoarea apelantei. A dispus evacuarea intimatului din imobilul mai sus-arătat. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost obligat intimatul să plătească apelantei suma de 175 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantul B. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Satu Mare, îa data de 17 iunie 2017.
Prin decizia nr. 167/R din 31.10.2017 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, a fost admisă excepția de necompetență materială a Curții de Apel Oradea, invocată din oficiu. A fost declinată competența de soluționare a recursului declarat de către recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 205/Ap din 27 aprilie 2017, pronunțată de către Tribunalul Satu Mare, în Dosar nr. x/218/2016, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța reținând, în esența, că, potrivit art. 96 pct. 3 coroborat cu art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., nu exista o prevedere expresă prin care instanța ierarhic superioară (Curtea de Apel Oradea) să fi fost desemnată ca instanță competentă.
Prin adresa nr. x/218/2016, Curtea de Apel Oradea a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 13 noiembrie 2017 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 7.
Prin rezoluția completului din data de 14 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 19 ianuarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ., excepție pe care o va admite, pentru următoarele considerente:
Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect, în principal, partaj judiciar și, în subsidiar, atribuirea beneficiului contractului de închiriere și evacuare.
În ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa”.
Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului, în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”.
Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.
Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, cu toate că aceasta s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.
Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale”.
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.
Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege”.
Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”, astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.
În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității”.
După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.
În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauza „în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare”.
Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată”.
Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre „situații asemănătoare”.
În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Satu Mare revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Oradea, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
Sursa informației: www.scj.ro.
