655 views
Hotărârea CEDO din 18 aprilie 2023 în Cauza C. împotriva României (Cererea nr. 65.128/19)
În M. Of. nr. 503 din 30 mai 2024 s-a publicat Hotărârea CEDO din 18 aprilie 2023 în Cauza C. împotriva României (Cererea nr. 65.128/19).
Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.
1. Problema (ridicată) în cauză este dacă, prin refuzul de a recunoaşte juridic identitatea de gen a reclamantei, au fost încălcate art. 8 şi art. 14 din Convenţie.
2. Reclamanta este o femeie transgen, care s-a născut în 1982. Deşi, la naştere, i s-a atribuit sexul masculin, aceasta s-a identificat drept fată de la o vârstă fragedă şi a preferat să se comporte şi să se prezinte în societate aşa cum societatea se aşteaptă de la fete. Odată cu apariţia caracteristicilor sexuale secundare în perioada adolescenţei, aceasta a experimentat o reacţie adversă puternică faţă de sexul care i-a fost atribuit la naştere. În 2013 şi 2014, ea a fost diagnosticată cu „tulburare de identitate sexuală” şi a început un proces psihoterapeutic de integrare şi o terapie de substituţie hormonală. De atunci, reclamanta trăieşte ca femeie şi este recunoscută ca atare la locul său de muncă actual.
3. La 10 octombrie 2016, aceasta a depus o cerere la Judecătoria Timişoara pentru a obţine încuviinţarea de a suferi o operaţie de schimbare de sex şi de a modifica indicatorul (său) legal de gen, prenumele şi codul numeric personal în actele sale de stare civilă. Ulterior, ea şi-a retras cererea privind operaţia, deoarece nu mai dorea să fie supusă la aceasta. Un raport de expertiză medico-legală psihiatrică, emis în septembrie 2017 de Institutul de Medicină Legală Timişoara, la cererea instanţei, a constatat că reclamanta îndeplinea „criteriile de diagnostic pentru tulburarea de identitate sexuală – transsexualism” şi că avea „capacitatea mintală de a înţelege consecinţele identificării cu un alt gen decât cel din documentele sale legale”.
4. La 19 octombrie 2017, Judecătoria Timişoara a admis, în parte, cererea reclamantei şi a încuviinţat modificarea indicatorului său legal de gen din masculin în feminin. Aceasta s-a întemeiat pe dispoziţiile legislaţiei interne şi ale art. 8 din Convenţie, precum şi pe jurisprudenţa Curţii. Instanţa a respins celelalte capete de cerere ale reclamantei, constatând că încuviinţarea pentru modificarea prenumelui şi a codului numeric personal trebuia să fie obţinută printr-o procedură administrativă separată.
5. Atât reclamanta, cât şi autorităţile pârâte au atacat această hotărâre la Tribunalul Timiş, care a anulat-o printr-o hotărâre definitivă din 23 mai 2019; tribunalul a respins cererea în totalitate pentru motivul că reclamanta nu a suferit şi nu intenţiona să sufere o operaţie de schimbare de sex. Tribunalul a motivat că obiectivul reclamantei era acela de a înscrie o stare de natură predominant psihologică, ce corespunde identităţii sale de gen, în actele sale de stare civilă care privesc caracteristicile sexuale atribuite la naştere. Această „afişare publică a unei tulburări interioare” ar determina terţii să creadă că interacţionează cu o femeie, în vreme ce „persoana (în cauză) este, în realitate, bărbat din punct de vedere biologic”. Cele mai grave consecinţe ar putea să apară în caz de căsătorie sau de deces; reclamanta ar putea ajunge să se căsătorească cu un bărbat, încălcând astfel legislaţia internă, care interzice căsătoria între persoane de acelaşi sex. În plus, dacă ar fi necesară identificarea acesteia ulterior decesului, genul său ar putea fi stabilit greşit, din cauza „caracteristicilor sale biologice”; prin urmare, drepturile potenţialilor moştenitori şi activele acestora ar rămâne incerte. Decizia tribunalului a fost redactată la 21 iunie 2019.
6. Reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 8 şi art. 14 din Convenţie, că nu a putut obţine recunoaşterea juridică a genului său din cauză că nu a suferit şi nu intenţiona să sufere o operaţie de schimbare de sex. În plus, aceasta a susţinut, pe baza aceloraşi fapte, că a fost discriminată.
(…)
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din Convenţie
22. Reclamanta a invocat, pe baza aceloraşi fapte, încălcarea art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenţie.
23. Curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, trebuie să fie declarat admisibil. Cu toate acestea, având în vedere constatarea sa referitoare la art. 8 (a se vedea supra, pct. 13-21), Curtea apreciază că nu este necesar să examineze dacă, în speţă, a existat o încălcare a dispoziţiei invocate (a se vedea X şi Y împotriva României, citată anterior, pct. 171).
CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
24. Reclamanta a solicitat 10.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral şi 4.000 de lei româneşti (RON – echivalentul a 810 EUR) pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.
25. Guvernul contestă pretenţia reclamantei cu titlu de prejudiciu moral, susţinând că eventuala constatare de către Curte a unei încălcări în cauză ar constitui, în sine, o reparaţie suficientă şi că, în orice caz, suma solicitată este excesivă.
26. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Guvernul a argumentat că facturile prezentate de reclamantă nu au furnizat suficiente informaţii pentru a se stabili dacă respectivele cheltuieli efectuate au fost necesare şi justificate în mod corespunzător.
27. Curtea consideră că reclamanta a suferit cu siguranţă un prejudiciu moral, care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Având în vedere natura încălcării constatate şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei 7.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
28. Ţinând seama de documentele de care dispune, Curtea consideră că este rezonabil să acorde 810 EUR pentru toate cheltuielile de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată de reclamantă cu titlu de impozit.
Hotărârea Curții:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
3. hotărăşte că nu este necesar să examineze pe fond capătul de cerere întemeiat pe art. 14 din Convenţie;
4. hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 7.500 EUR (şapte mii cinci sute de euro), cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
(ii) 810 EUR (opt sute zece euro), pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă cu titlu de impozit;
(b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată anuală egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
