Decizie ÎCCJ nr. 3479/2021 privind anularea Hotărârii CNSU nr. 9/2021

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

(…)

Reclamanta R.E. a învestit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de anulare a Hotărârii CNSU nr. 9/2021.

Prin ordinul contestat s-a aprobat lista ţărilor/zonelor/teritoriilor cu risc epidemiologic ridicat pentru care se instituie măsura carantinei asupra persoanelor care sosesc în România din acestea, stabilirea regulilor de aplicare a măsurii carantinei asupra persoanelor care sosesc din ţările/zonele/teritoriile de risc epidemiologic ridicat şi abrogarea unor prevederi ale hotărârilor comitetului.

Instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiată şi, totodată, a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul DSU, iar recurenta a atacat această soluţie prin prisma cazurilor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 din Codul de procedură civilă, fiind criticată atât soluţia de admitere a cererii de intervenţie accesorie, cât şi soluţia pe fond.

Referitor la cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul CNSU, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond, de admitere în principiu a acesteia, este nelegală.

Potrivit art. 61 din Codul de procedură civilă, „(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare.

(2) Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

(3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.”

Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă nu a justificat un interes propriu în susţinerea poziţiei procesuale a emitentului actului atacat, astfel încât cererea de intervenţie trebuia respinsă ca inadmisibilă.

Faptul că, potrivit art. 8¹ din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, DSU asigură secretariatul tehnic permanent al CNSU nu constituie o justificare pentru participarea, în nume propriu, în calitatea de intervenient, a acestei instituţii într-un litigiu în care se discută legalitatea unui act administrativ emis de CNSU, întrucât DSU nu poate obţine, personal, niciun folos practic ca urmare a derulării prezentului litigiu.

De altfel, art. 8¹ din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 prevede că DSU asigură secretariatul tehnic permanent al Comitetului Naţional „prin Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă”, astfel încât, nici din acest punct de vedere, participarea, în nume personal, a DSU la prezentul litigiu nu este justificată.

Prin întâmpinare, intimatul-intervenient a invocat şi calitatea şefului DSU de vicepreşedinte al CNSU, dar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că un astfel de cumul de funcţii nu poate constitui, în sine, un argument în sprijinul existenţei unui interes al instituţiei, în ansamblu, pentru participarea la prezentul litigiu.

În fine, referitor la faptul că prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 13/22.01.2021 directorul general al Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă efectuează operaţiuni aferente acţiunilor în instanţă care implică plata taxelor de timbru şi a cheltuielilor de judecată la care ar putea fi obligat CNSU, Înalta Curte constată că aceste prevederi confirmă faptul că acţiunile DSU nu pot fi realizate în nume propriu, ci doar în numele şi pentru emitentul actului atacat. Or, intervenţia accesorie nu se confundă cu reprezentarea unei instituţii de către o altă instituţie publică, în cazul intervenţiei actele intervenientului fiind realizate în nume propriu, în temeiul unui interes personal pentru participarea la litigiu.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, o primă problemă care se pune în speţă se referă la obligaţia publicării ordinului atacat.

Instanţa de fond a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, întrucât CNSU nu este un organ al administraţiei publice centrale de specialitate, ci un organism interinstituţional.

Aceste susţineri nu sunt împărtăşite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 24/2000, „(1) În vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile prim-ministrului, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(2) Nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României:

a) deciziile prim-ministrului clasificate, potrivit legii;

b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual, emise de autorităţile administrative autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate.”

Referitor la administraţia publică, în Constituţia României sunt reglementate două categorii, respectiv administraţia publică centrală de specialitate (cap. V secţiunea I din Constituţia României) şi administraţia publică locală (cap. V secţiunea II). Dacă am accepta interpretarea instanţei de fond, consecinţa ar fi aceea că autoritatea publică pârâtă nu s-ar încadra la niciuna dintre categoriile reglementate de Constituţie, ci ar fi vorba de o entitate înfiinţată în afara cadrului constituţional. O astfel de consecinţă este, în mod vădit, inacceptabilă.

Faptul că, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, CNSU este un organ interinstituţional nu poate conduce la concluzia că acesta ar avea un alt statut juridic decât instituţiile care au concurat la formarea lui, mai ales în condiţiile în care, aşa cum am arătat mai sus, potrivit Constituţiei României, o astfel de categorie de autorităţi publice centrale care să nu aparţină administraţiei publice centrale de specialitate nu este reglementată de legea fundamentală.

Nici argumentul instanţei de fond, potrivit căruia art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020 ar statua, implicit, în sensul lipsei obligaţiei de publicare a actului atacat în Monitorul Oficial al Românei, nu poate fi primit, articolul menţionat făcând, într-adevăr, vorbire de acte care se publică şi acte care nu se publică în Monitorul Oficial al României, fără însă să reglementeze un regim de publicare a actelor derogatoriu de la normele generale şi fără să se poată concluziona în sensul că o hotărâre a CNSU emisă în temeiul art. 11 din acelaşi act normativ ar face parte din categoria actelor care nu trebuie publicate.

În ceea ce priveşte posibilitatea aplicării normei derogatorii cuprinse în art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 referitoare la inaplicabilitatea prevederilor art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 în cazul pandemiei de COVID-19, Înalta Curte constată că, dincolo de vădita necorelare a acestui articol cu forma în vigoare, la data publicării legii, a ordonanţei de urgenţă la care se face trimitere (fiind evident, din faptul că, prin acest articol, se derogă de la prevederi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 care, la data publicării legii, erau abrogate, că forma ordonanţei avută în vedere la momentul redactării articolului menţionat era forma anterioară modificării intervenite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2020), articolul menţionat şi Legea nr. 55/2020, în ansamblu, nu sunt aplicabile în speţă, Hotărârea nr. 9/2021 a CNSU fiind emisă, în esenţă, în temeiul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 136/2020 coroborat cu art. 4 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004.

Astfel, art. 4 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 prevede că „Pe durata situaţiilor de urgenţă sau a stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă se întreprind, în condiţiile legii, după caz, acţiuni şi măsuri pentru: (…)

c) punerea în aplicare a măsurilor de prevenire şi de protecţie specifice tipurilor de risc şi, după caz, hotărârea evacuării din zona afectată sau parţial afectată;”.

Articolul 11 alin. (1) din Legea nr. 136/2020 prevede următoarele: „Carantina pentru persoanele care sosesc în România din zone cu risc epidemiologic ridicat sau pentru persoanele care au intrat în contact direct cu persoanele infectate, în situaţiile de risc epidemiologic prevăzute la art. 6, se dispune prin hotărâre a Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, la propunerea Grupului de suport tehnico-ştiinţific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României şi se pune în aplicare prin ordine ale ministrului sănătăţii şi ale unităţilor din subordine.”

Aşadar, în speţă, este vorba de o măsură dispusă în considerarea unui risc epidemiologic distinct de situaţia epidemiologică de la noi din ţară care a condus la declararea stării de alertă. Este avută în vedere situaţia epidemiologică existentă în alte state, măsura în discuţie putând fi luată independent de existenţa sau inexistenţa stării de alertă emise în condiţiile Legii nr. 55/2020. Simpla coexistenţă a măsurilor dispuse prin hotărârea atacată cu starea de alertă COVID-19 nu face ca măsura contestată să poată fi calificată ca măsură dispusă pentru starea de alertă instituită pentru prevenirea şi combaterea unei pandemii de COVID-19, în sensul art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020. De altfel, acesta este şi motivul pentru care, în cadrul preambulului Hotărârii nr. 9/11.02.2011 a CNSU, nu este menţionată, ca temei de drept, Legea nr. 55/2020.

În concluzie, pentru ca hotărârea atacată să intre în vigoare şi să producă în mod legal efecte juridice era necesară publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României. Întrucât, în speţă, nu s-a procedat la o astfel de publicare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să constate că acţiunea este întemeiată, impunându-se anularea actului atacat.

Având în vedere cele arătate mai sus, nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe este afectată de nelegalitate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din Codul de procedură civilă, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul DSU din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, va admite cererea formulată de reclamanta R.E., în contradictoriu cu pârâtul CNSU, şi va anula Hotărârea CNSU nr. 9/2021.

Decizia ÎCCJ nr. 3479/2021

Prin Decizia nr. 3479/2021, ÎCCJ a admis recursul declarat de R.E. împotriva Sentinţei civile nr. 814 din 25 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel B. – Secţia a -a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi, în rejudecare, a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul DSU din cadrul MAI, a admis cererea formulată de reclamanta R.E., în contradictoriu cu pârâtul CNSU, și a anulat Hotărârea CNSU nr. 9/2021.