3.095 views
| Decizia ÎCCJ | Complet ÎCCJ | Actul normativ | Articol | Sumar |
| Decizia nr. 1/2016 | Complet RIL | Codul de procedură penală | Art. 86 | În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală, în cazul asigurării de răspundere civilă pentru prejudicii produse de accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă. |
În M. Of. nr. 258 din 6 aprilie 2016, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 1/2016. Înalta Curte s-a reunit pentru a judeca recursul în interesul legii privind următoarea problemă de drept: „stabilirea calităţii procesuale a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, prin prisma dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, precum şi limitele răspunderii în procesul penal”.
Obiectul recursului în interesul legiiArt. 86 („Partea responsabilă civilmente”) din Codul de procedură penală
„Persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente”.
Examen jurisprudențialÎntr-o primă orientare, instanţele au apreciat că societatea de asigurare are consacrată expres calitatea de parte responsabilă civilmente, prin dispoziţiile art. 86 din Codul de procedură penală. S-a reţinut că intenţia legiuitorului a fost aceea de a include în cadrul acestei noţiuni şi acele persoane care, în temeiul unui contract, au obligaţia de a repara prejudiciul creat de inculpat prin săvârşirea. infracţiunii, cum sunt societăţile de asigurare care, conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule (anexa I nr. 1-37 la Sesizarea formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară – Serviciul judiciar penal).
Prin urmare, întrucât prin noua reglementare s-a extins sfera răspunderii civile şi sub aspect contractual, s-a apreciat că Decizia nr. 1/2005 pronunţată în interesul legii nu îşi mai produce efectele.
Într-o a doua abordare, instanțele au considerat că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, rămânând valabile cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite prin Decizia nr. 1/2005 (anexa II nr. 38-76).
Adepţii acestei orientări au susţinut că asigurătorul va răspunde în cadrul procesului penal în virtutea contractului de asigurare, în timp ce inculpatul răspunde în calitate de autor al faptei ilicite, în temeiul principiilor răspunderii civile delictuale.
Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, atât faţă de inculpat, cât şi faţă de asigurător, este de natură a asigura soluţionarea tuturor raporturilor juridice rezultate din săvârşirea faptei care face obiectul cauzei, fiind justificată prin posibilitatea ca societatea de asigurare să aibă o calitate procesuală distinctă, respectiv aceea de asigurător, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 1/2005, pronunțată în recurs în interesul legii.
În cadrul acestei orientări au fost identificate hotărâri în sensul:
a) obligării la plata despăgubirilor civile numai a asigurătorului în mod direct şi în limita obligaţiei sale contractuale (anexa II nr. 38-50);
Susţinătorii acestui punct de vedere au motivat că solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie prevăzută expres, iar dispoziţiile Legii nr. 136/1995 reglementează preluarea integrală de către asigurător a riscului producerii evenimentului rutier până la concurenţa sumei maxime pentru care acesta răspunde;
b) obligării la plata despăgubirilor civile a inculpatului împreună cu asigurătorul (anexa II nr. 51-71 ).
Instanţele au precizat că dispoziţiile Legii nr. 136/1995 instituie doar o răspundere prioritară a asigurătorului, fără a elimina răspunderea civilă delictuală aplicabilă autorului faptei ilicite în temeiul legii generale, ce intervine în cazul în care asigurătorul nu îşi poate îndeplini obligaţia derivată din contractul de asigurare;
c) obligării la plata despăgubirilor civile a inculpatului în solidar cu asigurătorul (anexa II nr. 72-76).
Hotărârile judecătoreşti care reflectă această orientare nu cuprind o motivare sub acest aspect.
Prin modificările legislative din 1 februarie 2014, părţile procesului penal au fost stabilite prin dispoziţiile art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, acestea fiind: inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Potrivit art. 86 din acelaşi cod, partea responsabilă civilmente este persoana (fizică sau juridică) care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces.
Prin noua definiţie a părţii responsabile civilmente, intenţia legiuitorului a fost aceea „de a rezolva deplin şi complet conflictul de drept intervenit, atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub cel al reparării pagubelor cauzate, prin infracţiune, în limitele impuse de desfăşurarea într-un termen rezonabil a procesului penal”, fiind „extinsă sfera persoanelor care fac parte din noţiunea de parte responsabilă civilmente prin includerea persoanelor care, potrivit legii civile, au obligaţia convenţională de a repara prejudiciul cauzat prin infracţiune”.
Alegând să arate expres că obligaţia de reparare a pagubei, care incumbă părţii responsabile civilmente, poate avea atât natură legală, cât şi convenţională, se poate conchide că legiuitorul a dorit să nu lase loc de interpretări în ipoteza unor raporturi juridice precum cele care se nasc între asigurătorul de răspundere civilă, asigurat şi persoana păgubită.
Conform art. 87 alin. (2) din Codul de procedură penală, drepturile părţii responsabile civilmente se exercită în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile.
Împrejurarea că răspunderea părţii responsabile civilmente poate fi de natură convenţională implică faptul ca între inculpat şi partea responsabilă civilmente să se fi încheiat un contract prin care acesta din urmă să fi preluat răspunderea civilă pentru prejudicii produse prin infracţiuni comise de inculpat.
Specificul acestor raporturi juridice este generat de împrejurarea că producerea riscului asigurat echivalează cu constatarea şi existenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care declanşează răspunderea civilă delictuală a autorului faptei.
Astfel, răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată, în materia asigurării de răspundere civilă auto, este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, directă, asigurătorul răspunzând pentru fapta sa de a-și asuma conduita asiguratului, așadar temeiul răspunderii asigurătorului este convențional, iar al răspunderii asiguratului este delictual.
Judecătorii-raportori, prin raportul întocmit în cauză, au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil. În plus, judecătorii-raportori au subliniat şi faptul că, deşi recursul în interesul legii vizează expres doar problemele calităţii procesuale a asigurătorului de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule în procesul penal şi ale limitelor răspunderii acestui asigurător, din dezvoltarea argumentelor pe care cererea de recurs se întemeiază, precum şi din observarea propunerilor de soluţie formulate se impune concluzia că recursul în interesul legii vizează şi tipul de răspundere ce îi incumbă asigurătorului, respectiv dacă acesta are a răspunde singur sau în solidar cu inculpatul pentru prejudiciile produse prin accidente de circulaţie.
Rezumând problema de drept care a primit soluţii diferite de la instanţele judecătoreşti, prin hotărâri judecătoreşti definitive, judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.
Prin Decizia nr. 1/2016, ÎCCJ (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, Înalta Curte a decis: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură penală, în cazul asigurării de răspundere civilă pentru prejudicii produse de accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă”.
