160 views
EDITORIAL
CRISTIAN IONESCU: Din nou despre legea privind răspunderea magistraților
Rezumat: Dezvăluirile publice făcute pe mai multe canale de televiziune și alte mijloace mass-media privind erori judiciare grave în care sunt implicați magistrați procurori sau judecători, readuc în atenția societății civile o problemă pe care unii analiști, ziariști o abordează periodic, dar fără a propune și soluții de rezolvare. Mă refer la răspunderea procurorilor și judecătorilor care și-au exercitat funcția de magistrat cu rea-credință sau gravă neglijență. În astfel de situații, Constituția prevede în art. 52 alin. (3) că statul este responsabil din punct de vedere patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Același text face referire și la răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau cu o gravă neglijență. În timp ce legiuitorul constituant a calificat răspunderea statului ca fiind una patrimonială, deci aparținând dreptului civil, în privința răspunderii procurorilor și judecătorilor, textul constituțional nu oferă niciun indiciu din care s-ar putea deduce caracterul răspunderii magistraților. În schimb, legiuitorul ordinar din 2004 (a se vedea Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurilor), ca și cel din 2022 (a se vedea Legea nr. 303 privind statutul judecătorilor și procurorilor) au stabilit că în asemenea situații, răspunderea magistraților este una disciplinară, fapta în sine, de exercitare a funcției de magistrat cu rea-credință sau gravă neglijență fiind considerată abatere disciplinară.
Eroarea judiciară nu a fost definită ca atare de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor ci, indirect, legea prevede în art. 96 alin.(1) că răspunderea patrimonială a statului nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor „care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență”. Rezultă, prin urmare, că erorile judiciare s-ar datora fie relei-credințe a unui magistrat, ceea ce implică o serie de acțiuni ori omisiuni ale magistratului respectiv, care neținând seama de actele, probele aflate la dosar, încalcă cu intenție, cu bună știință, norme legale relevante în cauza pe care o cercetează, respectiv, în cauza pe care o judecă, fie gravei neglijențe a acestuia și produce astfel unei persoane prejudicii materiale și morale, ori o lipsește în mod nelegal de libertate.
Dicționarele definesc, în general, erorile judiciare ca fiind „încălcarea inconștientă sau involuntară a unui principiu, a unei norme, a unui adevăr”. Black’s Law Dictionary definește eroarea judiciară (Judicial error) ca fiind situația în care o instanță judecătorească eșuează în misiunea sa de a face dreptate într-un dosar pe care l-a soluționat. În limbajul comun, termenul de rea-credință are semnificația de atitudine sau acțiune voit incorectă, necinstită.
Dacă acceptăm această definiție și o raportăm la conținutul art. 272 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, observăm că, de fapt, legiuitorul nu se referă la termenul de rea-credință ca element constitutiv erorii judiciare, întrucât aceasta are semnificația unei încălcări involuntare, din greșeală, din necunoaștere a unei reguli de drept, or reaua-credință a unui procuror, respectiv, a unui judecător, înseamnă exercitarea incorectă, necinstită a serviciului public de înfăptuire a justiției de către un magistrat, înseamnă că magistratul respectiv a încălcat cu știință (în limbajul obișnuit „cu bună știință”) normele de drept material sau procesual, ce țin de înfăptuirea unui act de justiție, într-un dosar în care acesta desfășoară activități cu conținut judiciar, ce țin de competența sa, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. Cu alte cuvinte, reaua-credință presupune încălcarea cu intenție a unor norme legale de către un magistrat sau, după caz, din culpa acestuia, or, în înțelesul obișnuit al termenului, comiterea unei erori judiciare este rezultatul încălcării inconștiente sau involuntare a unui principiu de drept ori a unei norme juridice. Să ne înțelegem. Întocmirea unui rechizitoriu cu rea-credință, adică cu încălcarea normelor legale, nu este o eroare judiciară! La fel, condamnarea unei persoane pe baza unui rechizitoriu fals, întocmit cu rea-credință nu este o eroare judiciară! Astfel de situații sunt bine cunoscute opiniei publice. În opinia mea, ambele fapte au vocația unei infracțiuni!
STUDII-DISCUȚII-COMENTARII
IOAN ADAM: Obligațiile indivizibile
Rezumat: Obligația este indivizibilă atunci când părțile au convenit expres (indivizibilitate voluntară) sau atunci când obiectul, prin natura sa, nu este susceptibil de divizare materială sau intelectuală.
Obiectul unei asemenea obligații este sursa izvoarelor indivizibilității, pentru că acesta nu poate fi divizat, iar îndeplinirea obligației este posibilă numai în integralitatea acesteia, materială sau intelectuală, indivizibilitatea îndeplinind și funcția de garanție a executării obligației.
Indivizibilitatea se înfățișează ca o regulă a raporturilor obligaționale cu pluralitate de subiecte, în ipoteza în care obiectul lor constă în predarea unui bun cert ce este indivizibil prin natura sa.
Indivizibil este dreptul și nu neapărat obiectul material la care se raportează acesta, astfel că dacă dreptul asupra unui bun este indivizibil cu necesitate obligația transmiterii acelui drept este și ea indivizibilă.
Natura prestației care formează obiectul obligației rezidă în accea că obiectul este indivizibil prin natură, atât din punct de vedere fizic, cât și intelectual, caz în care indivizibilitatea este, deci, naturală și are caracter obiectiv.
Voința părților este izvor al indivizibilitătii, caz în care aceasta este convențională sau voluntară, deci cu caracter subiectiv și, deși obiectul obligației este divizibil, executarea ei nu se poate face decât în întregime, deoarece așa au convenit neândoielnic părțile contractante.
Indivizibilitate există numai în situația în care obligația are mai mulți creditori sau debitori, deoarece în situația în care există un singur creditor și debitor, problema indivizibilității nu prezintă interes practic, pentru că obligația divizibilă va trebui executată ca și cum ar fi indivizibilă, debitorul neputând face o plată fracționată.
Părțile pot „securiza” clauzele unui contract prin stipularea indivizibilității clauzelor acelui contract, deci ridicarea clauzelor la standardul de clauze esențiale, determinante, pentru consimțământul lor, astfel că acest contract nu poate ființa decât în integralitatea clauzelor sale.
Efectul principal al indivizibilității obligației constă în faptul că orice creditor poate pretinde de la oricare dintre debitori executarea în întregime a prestației și oricare debitor poate fi constrâns la executarea prestației la care are drept creditorul.
CRISTIAN JORA: Considerații referitoare la ocupațiune și la accesiunea naturală asupra animalelor. Moduri de dobândire a dreptului de proprietate
Rezumat: Prezentul studiu urmărește evidențierea unor situații speciale care pun în discuție anumite aspecte privind aplicarea ocupațiunii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, cu discutarea unor texte ale actualului Cod civil și lămurirea unor situații pe care legea le prevede. Discuția, în materia ocupațiunii, se interferează și cu anumite aspecte care au în vedere aplicarea accesiunii naturale asupra animalelor, așa cum aceasta este reglementată în Codul civil. Studiul urmărește lămurirea unor aspecte care, în opinia autorului, ridică unele probleme în ce privește punerea în aplicare a dispozițiilor legale referitoare la procedura care trebuie urmată de către găsitorul bunului mobil, până când se ajunge, fie la restituirea bunului găsit proprietarului acestuia, fie la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului găsit, pe calea ocupațiunii. Se încearcă explicarea unor soluții la care s-a oprit legiuitorul și efectuarea unei critici constructive în scopul îmbunătățirii, în viitor, a actualului cadru legal.
IOAN POPA: Vânzarea bunului altuia în Codul civil român
Rezumat: Vânzarea bunului altuia este reglementată în mod expres de către actualul Cod civil prin art. 1.683, ca varietate de vânzare considerată, în principiu, valabilă într-un anumit regim juridic precizat de legiuitor. Tema „vânzării bunului altuia” este analizată în premieră de actualul Cod civil. Vechiul Cod civil, fără a reglementa expres acest tip de vânzare după modelul art. 1599 C. civ. fr., prin doctrina și jurisprudența aferente, adoptate pe baza principiilor generale de drept desprinse evident din acest Cod, a constituit o sursă de inspirație pentru teoreticienii și practicienii dreptului, tema respectivă fiind analizată pe larg, iar soluțiile adoptate în perioada anterioară actualei reglementări au fost foarte asemănătoare cu soluțiile propuse în prezent.
Prin studiul de față ne propunem să analizăm în ce măsură reglementarea actuală a vânzării bunului altuia urmează sau nu linia de gândire a vechiului Cod civil, dacă un asemenea tip de vânzare este pe deplin aplicabil în prezent sau aplicarea lui este influențată de anumite elemente ale sistemului juridic românesc și aici avem în vedere, printre altele, sistemul românesc al cărților funciare, sistemul financiar fiscal aplicabil tipului de vânzare respectiv, precum și forma autentică cerută de lege la vânzarea drepturilor reale imobiliare supuse înregistrării în cartea funciară.
Vom observa că vânzarea bunului altuia, cel puțin în privința bunurilor imobile (a drepturilor reale imobiliare) este strict influențată de sistemul constitutiv de drept al înscrierii în cartea funciară (sistem existent în țările care au preluat principiile publicității reale imobiliare de tip germanic), de forma actului juridic prin care se realizează vânzarea – forma autentică și de sistemul financiar- fiscal al vânzării care presupune în dreptul românesc necesitatea obținerii de către vânzător a certificatului de atestare fiscală anterior vânzării, sub sancțiunea nulității absolute a actului (sancțiune unică din câte cunoaștem în întregul sistem european de drept). Aceste elemente pe care le vom analiza în continuare, micșorează drastic sfera în care ar putea fi posibilă vânzarea bunului altuia în dreptul actual românesc.
CRISTINA CARATA, ANA LUISA CHELARU: Moștenirea digitală în evoluție: transferul monedelor digitale de tip bitcoin prin succesiune. Aspecte legale, tehnice și practice
Rezumat: În contextul unei popularități crescute a criptomonedelor în ultima perioadă, este important a înțelege modul cum se pot transmite aceste active digitale, în mod legal și eficient, în cazul decesului proprietarului lor. Prezentul studiu analizează modul de funcționare al criptomonedelor, parcurgând aspecte tehnice legate de tehnologia blockchain, portofele și chei criptografice precum și tranzacții și confirmări ale operațiunilor. De asemenea, studiul examinează aspectele legale legate de criptomonede, cu accent pe diversitatea statutului lor în jurisdicțiile globale, precum și impactul asupra planificării succesiunii. În plus, studiile de caz expuse prezintă exemple concrete legate de succesiuni având ca obiect criptomonedele, identificând provocările cheie cu care se confruntă indivizii și moștenitorii în procesul de transfer. Concluzionând, articolul oferă soluții și recomandări legate de planificarea succesiunii având ca obiect criptomonedele, inclusiv în ceea ce privește aspectele legale și fiscale pe care ar trebui să le ia în considerare cei interesați de o moștenire digitală în evoluție.
DANIEL CRISTEA: Studiul empiric cu privire la dreptul martorului la tăcere și împotriva autoincriminării
Rezumat: În acest studiu, autorul pornește de la necesitatea înțelegerii în procesul penal a cadrului normativ privind dreptul martorului la tăcere și împotriva autoincriminării. În acest sens, am considerat necesară o primă analiză a modului de audiere a martorilor, prin prezentarea categoriilor de martori, pentru a arăta importanța principiului și modul de reglementare în aplicarea acestuia în procesul penal.
Plecând de la necesitatea înțelegerii cadrului normativ privind respectarea principiului dreptului martorului la tăcere și împotriva autoincriminării, am considerat necesară o analiză corespunzătoare. Chiar dacă există publicații și analize cu privire la studiul principiului dreptului martorului la tăcere și împotriva autoincriminării în procesul penal, procedez prin trecerea în revistă a principalelor deziderate cu privire la astfel de date, expuneri din jurisprudența Curții Constituționale și a CtEDO, dar și de către autori consacrați domeniului dreptului procesual penal, în vederea obținerii de informații necesare a fi dezbătute și analizate în procesul penal, cu privire la dreptul martorului la tăcere și împotriva autoincriminării.
La nivel european, dreptul de a păstra tăcerea și dreptul împotriva autoincriminării a fost adoptată de Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, unde la art. 7 se specifică: „(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în legătură cu infracțiunea de săvârșirea căreia sunt suspectate sau acuzate. (2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a nu se autoincrimina.”
HUNOR KÁDÁR: Analiza infracțiunii de determinare sau înlesnire a întreținerii de acte sexuale sau de natură sexuală între minori creată prin Legea nr. 217/2023 și a infracțiunii de corupere sexuală a minorilor reconfigurată prin Legea nr. 217/2023 și Legea nr. 424/2023
Rezumat: Infracțiunea prevăzută de art. 2192 a fost introdusă în C.pen. prin Legea nr. 217/2023. Unele variante ale acestei infracțiuni nu erau prevăzute ca o infracțiune autonomă în C.pen. anterior adoptării Legii nr. 217/2023, dar puteau fi sancționate ca instigare la infracțiunea de act sexual cu un minor sau corupere sexuală a minorilor, după caz, alte variante au preluat forme ale infracțiunii de corupere sexuală a minorilor care au fost abrogate prin Legea nr. 424/2023. Autorul critică modalitatea prin care s-a stabilit sancțiunea pentru infracțiunea prevăzută de art. 2192 C.pen. Cu ocazia prezentării elementului material se distinge între varianta determinării minorului la acte sexuale care presupun penetrarea și varianta determinării minorului la acte sexuale fără penetrare. Se subliniază faptul că în cazul acestei infracțiuni determinarea minorului la întreținerea sau suportarea de acte sexuale nu se face prin constrângere.
Infracțiunea de corupere sexuală a minorilor a fost reconfigurată prin Legea nr. 217/2023 și Legea nr. 424/2023. Astfel, art. 221 alin. (1) și (2) C.pen. au fost abrogate prin Legea nr. 424/2023, iar art. 221 alin. (21) C.pen. a fost abrogat prin Legea nr. 217/2023. Prin Legea nr. 217/2023 a fost introdusă o nouă variantă a infracțiunii de corupere sexuală a minorilor și anume cea prevăzută de art. 221 alin. (41) C.pen. Autorul procedează la o analiză a infracțiunii de corupere sexuală a minorilor prevăzută de art. 221 alin. (3) și (4) C.pen., după care critică necesitatea reglementării variantei prevăzute de art. 221 alin. (41) C.pen.
Prin prezentul material se procedează la un studiu amplu a infracțiunilor prevăzute de art. 2192 C.pen. și art. 221 C.pen., bazându-se pe practica judiciară și doctrina preexistentă referitoare la infracțiunea de corupere sexuală a minorilor care este completat de observațiile personale ale autorului în privința aspectelor noi despre care nu s-a scris încă în literatura de specialitate.
PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ REZUMATĂ ȘI COMENTATĂ
Contract de prestări în servicii. Competența instanțelor române de soluționare a litigiului în raport cu locul de executare a obligației contractuale, cu notă de Viorel Terzea (fără referat)
Înscrierea sintagmei „nu” în dreptul clauzei compromisorii dintr-un contract de achiziție publică încheiat potrivit modelului stabilit în Hotărârea Guvernului nr. 1/2018. Valabilitate. Efecte, cu notă de Ramona Cîrlig (fără referat)
Clauză de mandat în contract de asociere în participațiune. Validitate. Revocare. Instituirea unei forme consultative de supraveghere, cu notă de Ramona Cîrlig (fără referat)
