Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
110 views
1. O scurtă introducere
Capacitatea de a încheia acte juridice civile constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile[1]. Parte a capacităţii civile, capacitatea de a contracta, condiţie de fond esenţială pentru perfectarea validă a oricărui contract, reuneşte în structura sa atât o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, cât şi capacitatea de exerciţiu a acesteia. „Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte” (art. 1.180 C. civ.). Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor, fizice ori juridice, iar potrivit art. 29 alin. (1), „[n]imeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege”. Capacitatea de a face actul juridic civil constituie regula ori principiul, pe când incapacitatea este excepţia[2]. Incapacităţile de a contracta sunt îngrădiri aduse de lege capacităţii civile a persoanei, fie capacităţii de folosinţă, fie capacităţii de exerciţiu. Când persoana fizică este oprită să încheie un anumit contract, atât personal, cât şi prin reprezentant legal, aceasta suferă o limitare a capacităţii sale de folosinţă; incapacitatea de folosinţă nu poate fi niciodată totală ori generală, căci aceasta ar conduce la inexistenţa personalităţii juridice, ceea ce este de neconceput, personalitatea juridică fiind inerentă omului, de la naşterea sa şi până la moarte. Îngrădirea capacităţii de folosinţă este, aşadar, întotdeauna limitată la sfera unor acte determinate. Incapacităţile de exerciţiu privesc persoane care, din cauza vârstei ori a deteriorării facultăţilor mintale, nu se pot îngriji singure de propriile interese, întrucât nu au discernământul necesar pentru a înţelege, a aprecia consecinţele juridice ale propriei manifestări de voinţă; uneori, voinţa lor nu este deloc necesară pentru formarea contractului, întrucât un altul, înzestrat cu puterea de reprezentare a intereselor lor, decide pe seama şi în numele lor, alteori, voinţa lor este necesară, dar nu suficientă pentru a produce efecte juridice. Incapacităţile de exerciţiu sunt incapacităţi de protecţie, pentru că legiuitorul le‑a instituit pentru a proteja persoana „împotriva ei înseşi”[3]. Dacă incapacitatea de folosinţă este, de regulă, specială (exceptând incapacităţile reglementate de Legea nr. 312/2005[4])[5], raportată la anumite contracte, şi este, după caz, relativă ori absolută, incapacitatea de exerciţiu are, de regulă, un caracter general şi absolut, incapabilul neputând încheia singur actul juridic cu orice altă persoană. Incapacităţile de folosinţă nu se confundă cu interdicţiile de înstrăinare – cazuri de „inalienabilitate propter rem” ce constituie îngrădiri ale dreptului de dispoziţie juridică asupra bunului[6]. Întrucât normele speciale care instituie incapacităţi de a contracta vizează persoana fizică, atenţia cade asupra capacităţii acesteia de a încheia contracte civile numite de Codul civil. De asemenea, studiul nu ţinteşte capacitatea de a încheia o donaţie în considerarea caracterului liberal al acestui contract, care justifică şi totodată impune o analiză comună a capacităţii civile în materie de liberalităţi.
2. Capacitatea de a încheia un contract de vânzare
2.1. Capacitatea de folosinţă la perfectarea unui contract de vânzare. Potrivit art. 1.652 C. civ., „[p]ot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege”. De la regula capacităţii de a încheia o vânzare, Codul civil instituie, în art. 1.653‑1.656, o serie de excepţii, limitând în mod expres capacitatea de a cumpăra şi/sau capacitatea de a vinde a anumitor persoane.
2.1.1. Incapacităţi de a cumpăra. Incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase. Potrivit art. 1.653 alin. (1) C. civ., „(…) judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea”[7]. Vechea reglementare cuprindea, în art. 1309, o interdicţie asemănătoare: judecătorii, procurorii, avocaţii nu puteau deveni cesionari de drepturi litigioase care erau de competenţa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercitau profesia, sub „pedeapsa de nulitate, speze şi daune‑interese”. Ocrotirea şi asigurarea prestigiului justiţiei a constituit mereu şi constituie şi în prezent o temă de interes general, înmulţindu‑se şi diversificându‑se instrumentele juridice prin care legiuitorul actual urmăreşte atingerea acestui obiectiv[8]. Nevoia de a reglementa o astfel de interdicţie în actualul Cod civil şi de a extinde incapacitatea şi la alte categorii de profesionişti ai dreptului nu a fost dată de prezumţia de complicitate în fraudă prin acte de corupţie între magistraţi şi celelalte profesii juridice enumerate de art. 1.653 C. civ., ci de „dorinţa de a preîntâmpina orice astfel de posibile fapte de natură să slăbească prestigiul justiţiei, fie şi numai prin presiunile sporite la care ar fi supuşi magistraţii în astfel de cauze”[9]. Astfel, incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase, având menirea de a apăra prestigiul şi independenţa justiţiei, vizează în actuala reglementare nu numai judecătorii, procurorii ori avocaţii, dar şi alte categorii de profesii juridice implicate în înfăptuirea justiţiei, precum cele de grefier, executor judecătoresc, notar public, consilier juridic şi practician în insolvenţă[10]. Enumerarea acestor profesii este limitativă, având în vedere caracterul excepţional al incapacităţii. Din interpretarea dispoziţiei care o instituie rezultă că incapacitatea subzistă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: cumpărătorul este judecător, procuror, avocat, grefier, notar, executor judecătoresc, consilier juridic ori practician în insolvenţă; dreptul ce se vinde face obiectul unui proces început şi neterminat; litigiul priveşte existenţa sau întinderea dreptului; cel care exercită una dintre profesiile enumerate îşi desfăşoară activitatea în circumscripţia teritorială a instanţei competente material şi teritorial să soluţioneze litigiul.
Textul art. 1.653 nu oferă însă suficientă claritate pentru stabilirea sferei de aplicare a acestei incapacităţi, având în vedere particularităţile şi normele ce guvernează fiecare profesie în parte. În ceea ce îi priveşte pe magistraţi şi grefieri, incapacitatea vizează, sub rezerva îndeplinirii cumulative a condiţiilor mai sus enumerate, orice judecător, procuror ori grefier care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei instanţe judecătoreşti: judecătorie, tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi parchetele de pe lângă aceste instanţe. Prin urmare, atât judecătorii şi grefierii ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul judecătoriei, cât şi procurorii de la parchetul de pe lângă judecătorie sunt incapabili să cumpere drepturile litigioase care sunt de competenţa acelei judecătorii.
Judecătorii şi grefierii ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul tribunalului, precum şi procurorii de la parchetul de pe lângă tribunal sunt incapabili să cumpere drepturile litigioase care sunt de competenţa fie a tribunalului, fie a oricărei judecătorii aflate în circumscripţia teritorială a tribunalului respectiv. Pentru judecătorii şi grefierii de la curtea de apel, precum şi pentru procurorii de la parchetul de pe lângă curtea de apel, incapacitatea vizează drepturile litigioase date în competenţa curţii de apel, a tribunalelor şi a judecătoriilor aflate în circumscripţia teritorială a acelei curţi de apel. Pentru judecătorii şi grefierii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi pentru procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, interdicţia de cumpărare vizează orice litigiu aflat pe rolul oricărei instanţe de judecată, întrucât aceştia îşi desfăşoară activitatea în circumscripţia oricărei instanţe judecătoreşti de pe teritoriul ţării[11]. Potrivit art. 122 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, „[d]ispoziţiile legale privind obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor şi procurorilor se aplică şi asistenţilor judiciari”. Întrucât norma nu distinge între actele normative care reglementează incompatibilităţile şi interdicţiile judecătorilor şi procurorilor, orice incompatibilitate şi orice interdicţie care vizează persoana judecătorului, indiferent de locul de reglementare, vizează şi asistentul judiciar, inclusiv incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase prevăzută de art. 1.653 C. civ. În schimb, în privinţa magistraţilor asistenţi, soluţia nu mai pare a fi aceeaşi. Conform art. 235 alin. (2) din Legea nr. 303/2022 privind statutul magistraţilor, „[d]ispoziţiile prezentei legi privind cariera, drepturile şi îndatoririle judecătorilor şi procurorilor, incompatibilităţile şi interdicţiile acestora şi formarea profesională continuă se aplică în mod corespunzător şi magistraţilor‑asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”. Textul de lege mai sus citat limitează sfera interdicţiilor aplicabile şi magistraţilor asistenţi numai la cele reglementate de Legea nr. 303/2022, astfel că, în lipsa unei norme speciale de trimitere, incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase nu îi vizează şi pe magistraţii asistenţi, aceştia nefiind incluşi în enumerarea limitativă de la art. 1.653 C. civ., deşi raţiunile care au determinat necesitatea instituirii acestei interdicţii în rândul magistraţilor şi grefierilor sunt aceleaşi şi când vine vorba de magistraţii asistenţi. Incapacitatea nu vizează nici asistentul judecătorului, o nouă profesie reglementată prin Legea nr. 393/2023 privind statutul asistentului judecătorului, chiar dacă acesta îşi exercită profesia în cadrul instanţei competente să soluţioneze litigiul privind existenţa sau întinderea unui drept[12]. Cu excepţia grefierilor, persoanele care îşi desfăşoară activitatea în compartimentele auxiliare de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor nu sunt vizate de incapacitate[13].
La rândul lor, avocaţii sunt şi ei incapabili să cumpere un drept litigios care este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea, ori de câte ori litigiul priveşte existenţa ori întinderea dreptului. Însă, potrivit art. 22 din Legea
nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, avocatul are dreptul de a pune concluzii la toate instanţele[14]. Spre deosebire de magistraţi, grefieri, notari publici şi executori judecătoreşti, avocatul îşi poate exercita profesia în faţa oricărei instanţe de pe teritoriul ţării, fără a avea relevanţă apartenenţa sa la un barou sau altul. De aici dificultatea de determinare a sferei subiecţilor care suportă interdicţia de cumpărare. Sunt autori care au afirmat, pornind de la necesitatea existenţei unei identităţi între circumscripţia teritorială a instanţei competente să soluţioneze litigiul şi circumscripţia teritorială a formei de organizare a profesiei, că incapacitatea avocatului se va raporta numai la acele drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţelor ce îşi desfăşoară activitatea în circumscripţia teritorială a baroului din care avocatul face parte[15]. Cum, potrivit legii de organizare şi exercitare a profesiei de avocat, baroul este organizat la nivel judeţean ori la nivelul municipiului Bucureşti, această interpretare conduce la concluzia că avocatul nu poate cumpăra un drept litigios dat în competenţa oricărei judecătorii din judeţul respectiv ori din municipiul Bucureşti ori dat în competenţa tribunalului judeţean ori al municipiului Bucureşti, după caz, însă ar putea cumpăra un drept litigios care este de competenţa curţii de apel în a cărei circumscripţie se regăseşte baroul al cărui membru este şi în care îşi desfăşoară activitatea. Raţiunile pentru care avocatul nu poate cumpăra un drept litigios dat în competenţa unui tribunal se menţin şi când dreptul litigios este de competenţa curţii de apel, de vreme ce acesta îşi exercită profesia în circumscripţia teritorială a acestei instanţe, motiv pentru care nu s‑ar justifica limitarea incapacităţii la circumscripţia teritorială a tribunalului. Într‑o altă opinie, pe care o împărtăşesc, s‑a apreciat că incapacitatea avocatului trebuie să se raporteze la instanţele dintr‑o anumită arie geografică, în care avocatul îşi desfăşoară efectiv activitatea (judecătorii, tribunal, curte de apel), fapt ce poate fi dovedit prin orice mijloc de probă[16]. Apartenenţa la un anumit barou creează prezumţia desfăşurării activităţii în circumscripţia teritorială a baroului respectiv, însă este o prezumţie relativă, ce poate fi răsturnată prin dovada contrară. Interdicţia de a cumpăra un drept litigios în condiţiile legale enunţate îi priveşte atât pe avocaţii stagiari, cât şi pe cei definitivi.
Aceeaşi interpretare trebuie să determine limitele incapacităţii şi în ceea ce îi priveşte pe consilierii juridici[17] şi practicienii în insolvenţă[18], având în vedere dispoziţiile legale ce reglementează organizarea şi exercitarea acestor profesii. Dacă avocatul îşi poate exercita profesia fără restricţii teritoriale, nu acelaşi lucru se poate spune despre notari ori executori, a căror competenţă este limitată teritorial la o anumită circumscripţie. În privinţa executorilor judecătoreşti, incapacitatea acestora enunţată de art. 1.653 C. civ. se determină ţinând cont şi de dispoziţiile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti. Potrivit art. 16 alin. (1) din acest act normativ, „[e]xecutorul judecătoresc este numit de ministrul justiţiei, în circumscripţia unei judecătorii (…)”, iar potrivit art. 8, „[e]xecutorii judecătoreşti îşi îndeplinesc atribuţiile în circumscripţia curţii de apel în raza căreia se află judecătoria pe lângă care funcţionează, dacă prin lege nu se dispune altfel”. Incapacitatea lor vizează, aşadar, drepturile litigioase care sunt de competenţa oricărei instanţe (judecătorie, tribunal, curte de apel) aflate în circumscripţia curţii de apel în cadrul căreia aceştia îşi îndeplinesc atribuţiile[19]. Nu în ultimul rând, notarul public este incapabil să dobândească prin cumpărare un drept litigios care este de competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea, în conformitate cu dispoziţiile Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995[20].
În ceea ce priveşte noţiunea de „drept litigios”, se impun următoarele precizări.
Art. 1.653 alin. (3) C. civ. defineşte dreptul litigios ca fiind dreptul care formează obiectul unui proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau întinderea lui. Dreptul este litigios dacă, pe de o parte, face obiectul unui proces început şi neterminat, iar pe de altă parte, dacă litigiul priveşte existenţa sau întinderea dreptului. În cazul în care aceste două condiţii sunt îndeplinite cumulativ, dreptul litigios poate fi un drept real ori un drept de creanţă, orice drept patrimonial susceptibil de înstrăinare oneroasă. Numai dreptul ce formează obiectul unui proces aflat pe rolul unei instanţe de judecată poate fi considerat litigios în înţelesul restrictiv al art. 1.653 C. civ. Procesul trebuie să existe ca dosar înregistrat în momentul încheierii contractului de vânzare[21]. Cererea care priveşte existenţa sau întinderea dreptului poate fi o cerere introductivă de instanţă sau poate fi o cerere promovată în cadrul unui proces deja început, precum cererea reconvenţională, cererea de intervenţie etc. Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care tranşează definitiv litigiul este momentul care marchează terminarea procesului în sensul încetării caracterului litigios cu privire la existenţa ori întinderea dreptului[22]. Când hotărârea judecătorească definitivă nu este executată benevol, ci trebuie adusă la îndeplinire în mod silit, dreptul consacrat definitiv ca existenţă şi întindere nu mai este litigios, întrucât executarea silită este o etapă necontencioasă, în care o eventuală contestaţie la executare nu mai poate pune în discuţie existenţa ori întinderea dreptului, ci numai legalitatea actelor de executare[23]. Dreptul nu se socoteşte litigios dacă pârâtul contestă doar modalităţile de executare ori dacă opune excepţii dilatorii ori peremptorii[24]. În cadrul executării silite, apreciez că dreptul devine litigios când face obiectul unei contestaţii la executare întemeiate pe art. 713 alin. (2) C. pr. civ.[25], contestaţie în cadrul căreia se judecă însăşi existenţa ori întinderea dreptului cuprins în titlul executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească. Nici actul de adjudecare emis în cadrul procedurii vânzării silite nu reprezintă o vânzare a unui drept litigios, întrucât dreptul de proprietate supus vânzării silite pentru realizarea dreptului creditorului nu face obiectul unui litigiu cu privire la întinderea ori existenţa sa. Adjudecarea în cadrul unei vânzări silite este supusă unei alte incapacităţi speciale, reglementate de art. 1.654 C. civ., incapacitate ce vizează o altă categorie de profesii. Judecătorul, altul decât judecătorul sindic, procurorul, grefierul, consilierul juridic şi avocatul, nefiind vizaţi de incapacitatea prevăzută de art. 1.654 C. civ., pot fi adjudecatari în cadrul procedurii vânzării silite, capacitatea de folosinţă a acestor persoane nefiind îngrădită[26].
Cei care desfăşoară una dintre profesiile regăsite în enumerarea limitativă a textului art. 1.653 alin. (1) C. civ. nu pot cumpăra dreptul litgios nici direct, nici prin persoane interpuse. Practica a statuat că dobândirea dreptului litgios prin intermediul cabinetului de avocat ori al unei alte forme de exercitare a profesiei reprezintă, de cele mai multe ori, o cumpărare realizată prin interpunere de persoane cu scopul de a eluda dispoziţiile imperative ce reglementează incapacitatea[27].
În mod excepţional, persoanele incapabile pot cumpăra următoarele drepturi litigioase, în cazurile prescrise de art. 1.653 alin. (2) C. civ.:
a) cumpărarea drepturilor succesorale de la comoştenitori sau a cotelor‑părţi din dreptul de proprietate de la coproprietari. S‑a afirmat că interesul urmărit prin această excepţie, şi anume încetarea stării de indiviziune sau coproprietate, este superior celui avut în vedere la instituirea incapacităţii, coproprietatea nefiind agreată de legiuitor, având în vedere disputele concrete născute în conservarea şi administrarea bunului stăpânit în coproprietate/indiviziune[28]. Pentru a fi în prezenţa acestei excepţii, se cer îndeplinite mai multe condiţii: vânzătorul şi cumpărătorul sunt deopotrivă titulari ai unor cote‑părţi din dreptul de proprietate asupra aceluiaşi bun ori, după caz, titularii unor cote‑părţi succesorale din aceeaşi succesiune; actul de cumpărare are ca obiect transferulpendente litecătre cumpărător a cotei‑părţi deţinute de vânzător din dreptul de proprietate ori din dreptul asupra aceleiaşi moşteniri. Întrucât textul de lege nu distinge, cumpărarea unui asemenea drept litigios este permisă şi atunci când vânzarea nu conduce la încetarea stării de coproprietate/indiviziune, ci numai la reducerea numărului coproprietarilor/coindivizarilor. Numai atunci când vânzarea se încheie între coproprietari/comoştenitori şi priveşte o cotă‑parte din acea coproprietate/indiviziune suntem în prezenţa excepţiei de la incapacitate. Când profesionistul din domeniul justiţiei este coproprietar cu privire la un bun şi cumpără o cotă‑parte din dreptul de proprietate litigios cu privire la un alt bun, el este incapabil, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a ne afla pe tărâmul excepţiei. Apreciez că soluţia rămâne aceeaşi şi în cazul în care cumpărătorul, titular al unei cote‑părţi din proprietatea unui bun, dobândeşte de la un terţ dreptul de proprietate deplin asupra bunului, drept pe care terţul pretinde că îl are şi care face obiectul unei acţiuni în revendicare[29]. Nici în această ipoteză condiţiile enunţate în art. 1.653 alin. (2) lit. a) C. civ. nu sunt îndeplinite, întrucât actul nu se încheie cu un coproprietar şi nu priveşte o cotă‑parte, ci bunul în întregul său.
b) Cumpărarea dreptului litigios are drept scop îndestularea unei creanţe născute înainte ca dreptul să devină litigios. În această ipoteză, prezintă interes următoarele: profesionistul din domeniul justiţiei este titularul unei creanţe, iar aceasta este satisfăcută prin cumpărarea unui drept litigios de la debitor. De menţionat că dreptul ce urmează să îndestuleze creanţa profesionistului a devenit litigios după momentul naşterii acestei creanţe. Spre exemplu, un judecător este beneficiarul unei promisiuni de vânzare a unui bun imobil, bun care ulterior face obiectul unei acţiuni în revendicare promovate de un terţ împotriva promitentului‑vânzător. În virtutea acestei excepţii, judecătorul poate cumpăra bunul de la promitentul său chiar în timpul procesului, întrucât perfectarea contractului de vânzare nu reprezintă altceva decât executarea promisiunii şi realizarea dreptului său de creanţă născut din această promisiune înainte ca dreptul de proprietate să capete caracter litigios.
c) Cumpărarea dreptului litigios s‑a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură cu care există litigiul. Această excepţie permite cumpărarea dreptului litigios în următoarele condiţii: persoana care exercită o profesie din rândul celor care atrag incapacitatea dobândeşte un bun, iar ulterior dobândirii, bunul face obiectul unui litigiu, întrucât un terţ invocă asupra acestuia un drept (real ori de creanţă) care, dacă ar fi recunoscut şi valorificat, ar înlătura sau restrânge în prerogative dreptul celui considerat, de regulă, incapabil. Pentru a‑şi apăra dreptul pe care l‑a dobândit înainte ca bunul să facă obiectul litigiului, incapabilul poate cumpăra de la terţ pretinsul drept real ori de creanţă al acestuia, chiar dacă acest drept este unul litigios. Doctrina a oferit câteva exemple în ceea ce priveşte aplicarea acestui text de lege: un profesionist din domeniul justiţiei a cumpărat un bun care anterior făcuse obiectul unei promisiuni de vânzare către un terţ, promisiune în care clauza de inalienabilitate este subînţeleasă, astfel că, fiind îndeplinite formalităţile de publicitate, terţul are deschisă calea unei acţiuni în anularea contractului de vânzare încheiat de profesionist. Pentru a‑şi apăra dreptul de proprietate, incapabilul poate cumpăra dreptul terţului beneficiar al promisiunii, drept litigios, întrucât face obiectul unui proces[30]. Într‑un alt exemplu, profesionistul dobânditor al unui bun imobil cumpără creanţa litigioasă garantată cu o ipotecă asupra bunului şi născută anterior actului său de dobândire[31]. În acest ultim caz, suntem în prezenţa unei excepţii de la incapacitate numai dacă dreptul de creanţă face obiectul unui proces început şi neterminat cu privire la existenţa ori întinderea sa; în caz contrar, cumpărarea dreptului de creanţă în cursul executării silite, în lipsa unei contestaţii la executare care să pună în discuţie însăşi existenţa creanţei ori întinderea acesteia, nu este o cumpărare a unui drept litigios în înţelesul art. 1.653 alin. (3) C. civ., astfel că poate fi perfectată de profesionist, nu în virtutea excepţiei de la incapacitate, ci în virtutea capacităţii sale de a încheia acest contract.
Incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase este instituită sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului de vânzare. Nulitatea absolută urmează regimul juridic din dreptul comun, putând fi invocată de orice persoană interesată, de părţi, de instanţă din oficiu; nulitatea absolută nu este susceptibilă de confirmare şi este imprescriptibilă extinctiv, indiferent că se invocă pe cale de excepţie ori pe cale de acţiune. În virtutea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, consacrat de art. 1.254 alin. (2) C. civ., desfiinţarea contractului de vânzare încheiat de incapabil în calitate de cumpărător atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui.
2.1.2. Alte incapacităţi de a cumpăra. Art. 1.654 C. civ. Cu scopul de a înlătura un posibil conflict „între îndatorire şi interes”[32], art. 1.654 alin. (1) C. civ. dispune că sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică:
a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă. Finalitatea acestei incapacităţi de folosinţă este protejarea interesului mandantului, ce ar putea fi prejudiciat în cazul în care mandatarul ar putea cumpăra pentru el bunul cu a cărui vânzare a fost împuternicit. Această dispoziţie legală trebuie interpretată în corelare cu art. 1.304 C. civ., ce instituie o regulă generală în materia reprezentării, întemeiată pe o prezumţie absolută de existenţă a unui conflict de interese ori de câte ori reprezentantul încheie contractul cu sine însuşi ori prin dubla reprezentare a ambelor părţi. În privinţa încheierii contractului de vânzare, regula fundamentează o incapacitate de folosinţă la cumpărare a mandatarului relativă la bunul pe care a fost împuternicit să‑l vândă. Mandatarul nu poate cumpăra acest bun nici direct, nici prin persoane interpuse, nici chiar prin licitaţie publică. Astfel cum rezultă din prevederile art. 1.654 alin. (2) şi
1.656 C. civ., sancţiunea nerespectării incapacităţii este nulitatea relativă a contractului încheiat, nulitate care poate fi invocată numai de către mandant, niciodată de mandatar, chiar dacă acesta ar pretinde că acţionează ca reprezentant al mandantului. Având în vedere regimul juridic al nulităţii relative, mandantul poate promova acţiunea în anulare în termenul de prescripţie de 3 ani de la data la care a cunoscut existenţa contractului, însă nu mai târziu de 18 luni de la data perfectării actului[33]. Cu toate acestea, mandantul căruia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, în acord cu art. 1.249 alin. (2) C. civ. Mandantul poate alege confirmarea expresă ori tacită a contractului încheiat cu nerespectarea incapacităţii. Conform art. 1.304 alin. (1) C. civ., contractul încheiat cu sine însuşi ori prin dublăreprezentare este valabil dacă reprezentantul a fost împuternicit în mod expres să încheie un asemenea contract ori cuprinsul mandatului este astfel determinat încât excludeposibilitatea unui conflict de interese. Excepţia prevăzută de art. 1.304 alin. (1) C. civ. rămâne aplicabilă şi în privinţa incapacităţii de a cumpăra pentru sine, astfel că mandatarul este capabil să cumpere bunul pe care a fost împuternicit să‑l vândă în aceste două ipoteze. Când mandatarul încheie contractul de vânzare pentru care a fost împuternicit prin dublă reprezentare, devin aplicabile normele art. 1.304 C. civ., ce prezumă absolut conflictul de interese în care acesta s‑a aflat la încheierea actului şi legitimează pe oricare dintre mandanţi la acţiunea în anulare întemeiată strict pe
art. 1.304 C. civ., cât timp mandatarul nu a fost împuternicit în acest sens ori cuprinsul mandatului nu este suficient determinat pentru a exclude conflictul de interese.
b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă. Incapacitatea este generată de raportul de reprezentare legală ori administrare provizorie preexistent între părţi la data încheierii contractului de vânzare. Părinţii„au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum şi de a‑l reprezenta în actele juridice civile ori de a‑i încuviinţa aceste acte, după caz”[34], drepturile şi îndatoririle acestora fiind aceleaşi cu ale tutorelui, prin aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor din materia tutelei [art. 502 (1) C. civ.][35]. La rândul său, tutorele îl reprezintă pe minorul care nu a împlinit 14 ani ori, după caz, pe cel faţă de care a fost instituită măsura tutelei speciale[36] la încheierea actelor juridice. Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă, o tutelă ad‑hoc[37], se face numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Potrivit art. 186 C. civ., drepturile şi obligaţiile stabilite de lege în sarcina tutorelui se aplică în mod corespunzător în cazurile determinate de
art. 150, art. 159 şi art. 167 C. civ. şi curatorului special[38]. Toţi aceşti reprezentanţi nu pot fi cumpărători ai bunurilor persoanelor pe care le reprezintă, întrucât interesul personal intră în conflict cu interesul persoanei ocrotite, iar câştigătoare nu este în niciun caz aceasta din urmă. De altfel, incapacitatea de folosinţă a acestor persoane este mai extinsă şi, în litera art. 147 alin. (1) C. civ., priveşte orice act juridic încheiat între tutore, soţ, o rudă în linie dreaptă, fraţi sau surori, pe de o parte, şi persoana ocrotită, pe de altă parte, cu privire la bunurile acesteia din urmă, fără a deosebi între actele încheiate prin reprezentare ori cele pentru care a fost necesară încuviinţarea. Numirea unui administrator provizoriu are loc în cazul înlocuirii fiduciarului, pe durata soluţionării cererii de către instanţă; cât timp durează administrarea provizorie, administratorul nu poate cumpăra pentru sine un bun din masa patrimonială fiduciară. Pe de altă parte,
art. 806 alin. (1) C. civ., aplicabil atât administrării simple, cât şi celei depline, prevede că „[î]n timpul exercitării calităţii sale, administratorul nu va putea deveni parte la niciun contract având ca obiect bunurile administrate sau să dobândească, altfel decât prin succesiune, orice fel de drepturi asupra bunurilor respective sau împotriva beneficiarului”[39]. Incapacitatea de a cumpăra un bun aparţinând persoanei ocrotite ori, după caz, un bun din masa patrimonială fiduciară subzistă şi în cazul încheierii contractului prin interpunere de persoane ori prin licitaţie publică. Prin excepţie, art. 147 alin. (2) C. civ. permite tutorelui, soţului său, rudei în linie dreaptă sau fratelui/surorii să cumpere la licitaţie publică un bun al minorului, dacă are o garanţie reală asupra acestui bun ori îl deţine în coproprietate cu minorul, după caz. Cum, în privinţa ocrotirii minorului de către părinţi ori a ocrotirii persoanei majore prin instituirea tutelei speciale, dispoziţiile legale cu referire la tutela minorului se aplică corespunzător, rezultă că excepţia instituită de art. 147 alin. (2) C. civ. este deopotrivă aplicabilă şi actelor de dobândire la licitaţie publică încheiate de părinte ori tutorele celui aflat sub tutelă specială.
Nerespectarea incapacităţii de a cumpăra pentru sine bunul persoanei ale cărei interese le reprezintă sau administrează conduce la nulitatea relativă a contractului de vânzare, nulitate care urmează regimul juridic expus anterior, cu deosebirea că, în ceea ce priveşte prescripţia acţiunii în anulare, aceasta nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă, se suspendă cât timp durează ocrotirea ori, după caz, administrarea şi socotelile nu au fost date şi aprobate ori cât timp cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are reprezentant sau ocrotitor legal (art. 2.532
pct. 2, 3 şi 4 C. civ.). În ceea ce priveşte pe asistentul majorului cu o dizabilitate intelectuală ori psihosocială, numit în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 140/2022 (privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative) şi Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, se impun câteva precizări[40]. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 140/2022, asistentul este autorizat să acţioneze ca un intermediar între majorul pe care îl asistă şi terţe persoane, în vederea încheierii actelor juridice necesare celui asistat pentru îngrijirea sa ori pentru administrarea propriului patrimoniu.
Asistentul majorului cu dizabilităţi nu este un mandatar al acestuia, întrucât nu îl reprezintă la încheierea actelor juridice şi, în lipsa unei dispoziţii care să prevadă contrariul, el nu este vizat de incapacitatea de a cumpăra ori de a vinde către persoana asistată. Nu rezultă foarte clar din lege dacă asistentul este doar un intermediar ori are şi atribuţiile unui antreprenor, cum s‑ar impune pentru îndeplinirea misiunii sale, respectiv aceea de a asista (a consilia, a îndruma) la încheierea actelor juridice pe cel care, urmare a unei dizabilităţi, are nevoie de sprijin, întrucât nu se poate îngriji singur ori nu poate să îşi administreze singur patrimoniul. Dincolo de caracterul discutabil al competenţelor notarului public de a aprecia asupra gradului de afectare intelectuală şi psihosocială a majorului şi a modului în care dizabilitatea îi afectează ori nu discernământul, numirea unui asistent la încheierea actelor juridice nu produce niciun efect asupra capacităţii civile a majorului asistat, care îşi păstrează deplina capacitate de exerciţiu.
c) Funcţionarii publici, judecătorii sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane,care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.Spre deosebire de normele anterioare, art. 1.654 alin. (1) lit. c) nu enumeră limitativ persoanele incapabile, ci, alături de cei menţionaţi de textul legal – funcţionarul public, judecătorul sindic, practicianul în insolvenţă, executorul judecătoresc –, incapacitatea vizează orice altă asemenea persoană care, prin activitatea desfăşurată, exercită prerogative de putere publică, putând influenţa condiţiile în care se perfectează vânzarea, fie că vânzarea se realizează prin intermediul lor, fie că are ca obiect un bun pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează[41].
Că textul limitează sfera incapabililor numai la persoana fizică care îşi desfăşoară activitatea în regim de putere publică rezultă atât din folosirea sintagmei „asemenea persoane” precum funcţionarul public, judecătorul sindic etc.[42], dar şi din felul nulităţii care loveşte actul încheiat cu nerespectarea incapacităţii, nulitate menită a proteja un interes general, de ordine publică. Prin urmare, această incapacitate vizează numai persoanele fizice care exercită atribuţii de putere publică şi sunt chemate în executarea acestor atribuţii să ocrotească un interes public: „Prin instituirea acestor incapacităţi s‑a urmărit ocrotirea unor categorii de persoane împotriva abuzurilor celor chemaţi de lege să le apere drepturile patrimoniale, având în vedere posibilul conflict de interese în care acestea s‑ar afla în cazul în care ar dobândi bunuri pe care fie le administrează, fie
sunt însărcinate să le vândă, fie ar putea influenţa în vreun fel condiţiile vânzării”[43].
Se regăsesc în această ipoteză, pe lângă cei menţionaţi în text, şi lichidatorul ori notarul public care procedează la lichidarea pasivului succesoral[44]. În ceea ce îl priveşte pe executorul judecătoresc, acesta nu poate, nici direct, nici prin persoane interpuse, să cumpere bunurile ce fac obiectul executării silite pe care o efectuează. Mai mult decât atât, art. 46 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti interzice acestora „să dobândească direct sau prin persoane interpuse, pentru ei sau pentru alţii, bunurile ce au făcut obiectul activităţii de executare silită”. Norma nu enunţă o incapacitate generală a executorului judecătoresc de a cumpăra un bun în cadrul oricărei activităţi de executare silită, ci vizează numai actele de dobândire încheiate în cadrul urmăririi silite pe care el o instrumentează. Pe de altă parte, textul de lege mai sus amintit extinde totuşi domeniul de aplicare a interdicţiei de cumpărare, întrucât opreşte nu numai dobândirea bunului în nume propriu de către executorul ce efectuează urmărirea silită, dar şi dobândirea în numele unei alte persoane, când executorul acţionează ca reprezentant legal ori convenţional ori când dobândirea se realizează de o persoană apropiată acestuia, spre exemplu, soţul, ruda sau afinul[45], şi există tentaţia instrumentării executării silite în vederea satisfacerii interesului unei asemenea persoane. De altfel, o astfel de faptă (comisă nu numai de executor, dar şi de orice alt funcţionar public în înţelesul legii penale) conduce şi la angajarea răspunderii penale[46]. Nerespectarea interdicţiei instituite de art. 1.654 alin. (1) lit. c) C. civ. în apărarea unui interes de ordine publică este nulitatea absolută a contractului.
2.1.3. Incapacităţi de a vinde. Potrivit art. 1.655 alin. (1) C. civ., cei care sunt incapabili de a cumpăra în temeiul art. 1.654 alin. (1) C. civ. sunt şi incapabili de a vinde bunurile lor pentru un preţ constând într‑o sumă de bani care provine din vânzarea sau exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz. Astfel, mandatarul nu poate să vândă un bun al său mandantului, folosind drept preţ suma avansată de acesta din urmă pentru cumpărarea unui bun; rămân aplicabile excepţiile prevăzute de art. 1.304 alin. (1) C. civ. şi, prin urmare, mandatarul poate vinde un bun al său mandantului dacă a fost împuternicit expres în acest sens ori cuprinsul contractului de mandat este suficient determinat încât exclude conflictul de interese. Părintele, tutorele sau curatorul nu pot să vândă un bun al lor persoanei reprezentate, folosind drept preţ suma obţinută din administrarea patrimoniului acesteia. Administratorul provizoriu nu poate să vândă un bun al său încasând preţul din suma obţinută prin administrarea masei patrimoniale fiduciare. Nerespectarea incapacităţii de a vinde de către aceste persoane, ce acţionează şi în calitate de reprezentanţi legali ori convenţionali, este nulitatea relativă a contractului de vânzare, nulitate ce poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit, fie personal, fie de un alt reprezentant decât cel incapabil. Funcţionarii publici, judecătorii sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane nu pot vinde, sub sancţiunea nulităţii absolute, bunurile proprii pentru un preţ plătit dintr‑o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz.
2.1.4. Aplicarea corespunzătoare a incapacităţilor speciale de a vinde şi în cazul altor contracte. Conform art. 1.655 alin. (2) C. civ., „[d]ispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi contractelor în care, în schimbul unei prestaţii promise de persoanele prevăzute la art. 1.654 alin. (1), cealaltă parte se obligă să plătească o sumă de bani”. Prin urmare, mandatarul, părintele, tutorele, curatorul şi administratorul provizoriu rămân incapabili să încheie orice alt contract prin care s‑ar obliga contra unei sume de bani la o anumită prestaţie în favoarea persoanei reprezentate, cât timp există raporturi de reprezentare legală sau convenţională ori de administrare, după caz. Intră sub incidenţa interdicţiei contracte precum schimbul, locaţiunea, antrepriza, renta viageră, întreţinerea, încheiate de incapabilul situat în poziţia de copermutant, locator, antreprenor, debirentier, întreţinător. Contractul încheiat cu nerespectarea acestei incapacităţi este anulabil, nulitate supusă aceloraşi reguli ce guvernează nulitatea relativă a vânzării perfectate de incapabil. Interdicţia încheierii altor contracte, generată tot de prezumţia unui conflict de interese, îi priveşte şi pe funcţionarii publici, judecătorii sindici, practicienii în insolvenţă, executorii judecătoreşti, precum şi alte asemenea persoane, atunci când acestea se obligă la efectuarea unei prestaţii în schimbul unei sume de bani provenite din vânzarea sau exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz. Nesocotirea interdicţiei atrage sancţiunea nulităţii absolute a contractului încheiat de cel care exercită atribuţii în regim de putere publică.
2.1.5. Capacitatea de folosinţă a străinilor şi apatrizilor la dobândirea terenurilor în România. Art. 44 alin. (2) din Constituţie reprezintă expresia schimbării radicale de viziune a legiuitorului în privinţa capacităţii străinilor şi apatrizilor de a dobândi terenuri în România: dobândirea prin acte între vii se face numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică. Legea organică este Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine. La acest moment, dreptul de proprietate asupra terenurilor, indiferent de categorie, poate fi dobândit de către cetăţenii statelor membre, de apatrizii cu domiciliul într‑un stat membru ori în România, precum şi de persoanele juridice constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru în aceleaşi condiţii cu cele prevăzute de lege pentru cetăţenii români şi pentru persoanele juridice române. Sub sancţiunea nulităţii absolute, incapacitatea de a dobândi în proprietate terenuri prin acte între vii şi moştenire testamentară subzistă pentru cetăţenii, apatrizii şi persoanele juridice ce aparţin unor state terţe (care nu sunt membre ale Uniunii Europene sau ale Spaţiului Economic European) cu care România nu a încheiat un tratat pe bază de reciprocitate cu referire la dobândirea terenurilor.
2.2. Capacitatea de exerciţiu cerută pentru perfectarea unui contract de vânzare. Omul este înzestrat, în mod normal, cu discernământ[47]. Odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, legea prezumă că persoana fizică are capacitatea de a discerne, ajungând la nivelul complet al dezvoltării sale psiho‑somatice. Dar discernământul relaţionează atât cu capacitatea, cât şi cu consimţământul exprimat la încheierea actului; capacitatea de exerciţiu este o stare de drept, care se dobândeşte odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, întrucât legea prezumă că la această vârstă persoana are „o voinţă conştientă suficient de dezvoltată”[48], fiind capabilă să îşi gestioneze singură patrimoniul. Subiectul de drept dotat cu capacitate deplină de exerciţiu are puterea de a conştientiza efectele juridice ale manifestării sale de voinţă, fiind prezumat că are discernământ.
Se poate întâmpla însă ca persoana fizică să aibă deplină capacitate de exerciţiu, dar, în fapt, să nu aibă discernământ la momentul formării contractului. Prezenţa în fapt a discernământului conduce la exprimarea unui consimţământ în cunoştinţă de cauză.
Nu trebuie confundată capacitatea deplină de exerciţiu, ca stare de drept, de jure, cu lipsa discernământului ca stare de fapt, de facto[49], ce împiedică exprimarea unui consimţământ valabil la încheierea actului.
Dincolo de incapacităţile de exerciţiu fundamentate pe o prezumţie a lipsei totale sau parţiale a discernământului, există şi incapacităţi naturale[50], în care se găsesc persoane capabile din punct de vedere legal, însă lipsite temporar de discernământ, drept urmare a unei cauze trecătoare ori permanente[51]. După cum s‑a menţionat în doctrină, incapacitatea poate fi deopotrivă naturală şi legală (cazul minorului ce nu a împlinit 14 ani), legală şi nu neapărat naturală (cazul minorului care a împlinit 14 ani) ori numai naturală (cazul capabilului lipsit de discernământ la încheierea actului), lăsată la aprecierea judecătorului de la caz la caz, în funcţie de starea psiho‑somatică a individului[52].
Conform art. 1.205 C. civ., „[e]ste anulabil contractul încheiat de o persoană care, la data încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într‑o stare care o punea în neputinţă de a‑şi da seama de urmările faptei sale”[53]. Lipsa temporară a discernământului la încheierea unui contract[54] atrage nulitatea relativă, nu pentru că persoana nu a avut capacitatea de exerciţiu necesară pentru perfectarea contractului, ci pentru că aceasta s‑a aflat într‑o stare de fapt care a pus‑o în imposibilitatea de a conştientiza efectele juridice ale actului încheiat şi deci de a exprima un consimţământ în cunoştinţă de cauză. Art. 1.205 C. civ. va conduce la anularea contractului ori de câte ori se face dovada lipsei efective a discernământului chiar în momentul încheierii actului, ca urmare a unei stări psihice, narcotice, alcoolice, anestezice etc., stări care plasează partea, temporar, într‑un întuneric psiho‑intelectual. Dacă însă lipsa discernământului nu este vremelnică, ci se întrevede o deteriorare a facultăţilor mintale, contractul de vânzare încheiat în perioada care precedă instituirea unei măsuri de ocrotire este supus normelor art. 172 alin. (2) C. civ., putând fi anulat numai dacă la data perfectării vânzării lipsa de discernământ era notorie ori cunoscută pe altă cale de cealaltă parte[55].
Potrivit dispoziţiilor legale în materie, capacitatea de exerciţiu se dobândeşte deplin odată cu împlinirea vârstei de 18 ani. Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu minorii care nu au împlinit 14 ani şi persoanele care beneficiază de măsura tutelei speciale. Minorii care au o vârstă cuprinsă între 14 şi 18 ani, precum şi cei care beneficiază de măsura consilierii judiciare au capacitate restrânsă de exerciţiu. Minorul care se căsătoreşte dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu, capacitate pe care o pierde numai în cazul în care căsătoria este desfiinţată, iar el a fost de rea‑credinţă la încheierea acesteia[56]; deşi, pentru soţul de rea‑credinţă, nulitatea produce efect retroactiv, ea nu poate fi „opusă unei terţe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soţi, în afară de cazul în care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acţiunea în constatarea nulităţii ori în anulare sau terţul
a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei”[57]. Per a contrario, minorul care se căsătoreşte păstrează capacitatea deplină de exerciţiu dobândită şi în caz de desfacere a căsătoriei prin divorţ, de încetare a căsătoriei prin decesul soţului ori chiar de desfiinţare a căsătoriei, dacă a fost de bună‑credinţă la încheierea acesteia[58]. Totodată, noul Cod civil a reintrodus prin art. 40 emanciparea judiciară a minorului care a împlinit vârsta de 16 ani: „Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându‑se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie”[59].
Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile legii. Regulile diferă în funcţie de felul actului încheiat, respectiv act de conservare, act de administrare ori act de dispoziţie. „Măsurile de conservare sunt formalităţi trebuitoare pentru dobândirea unui drept sau pentru a evita stingerea lui şi care nu comportă decât cheltuieli reduse faţă de valoarea drepturilor ce se conservă, aşa încât, în toate cazurile, ele nu pot fi vătămătoare ci, dimpotrivă, incontestabil folositoare. De aceea, cel lipsit sau restrâns cât priveşte capacitatea de exerciţiu poate lua singur măsuri de conservare, ca, de pildă, întreruperea prescripţiei, cererea de inventar, somaţii, luarea de inscripţii ipotecare, transcrierea de acte juridice de strămutare ori constituire de drepturi reale principale asupra bunurilor nemişcătoare etc”[60]. Actele de administrare, precum închirierea, arendarea, denunţarea unor contracte de locaţiune, cesiunile de venituri imobiliare, înstrăinarea fructelor, sunt acte prin care se realizează o normală punere în valoare, o exploatare a bunului sau a patrimoniului[61]. Reprezentantul legal poate încheia în numele persoanei ocrotite, de regulă, orice act de conservare ori administrare a bunurilor acesteia. Din art. 144
alin. (2) C. civ. se desprinde regula potrivit căreia reprezentantul legal nu poate, fără avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor ocrotitului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare. Prin excepţie de la această regulă, reprezentantul legal „poate înstrăina, fără avizul consiliului de familie şi fără autorizarea instanţei de tutelă, bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum şi cele devenite nefolositoare pentru minor”[62]. La rândul său, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor. În cazul tutelei speciale, în conformitate cu art. 168 alin. (4) C. civ., „(…) instanţa de tutelă stabileşte, în funcţie de gradul de autonomie al persoanei ocrotite şi de nevoile sale specifice, categoriile de acte pentru care este necesară încuviinţarea actelor sale sau, după caz, reprezentarea ei. Instanţa poate dispune ca măsura de ocrotire să privească chiar şi numai o categorie de acte. De asemenea, instanţa poate dispune ca măsura de ocrotire să se refere numai la persoana celui ocrotit sau numai la bunurile sale”.
Minorul care a împlinit 14 ani şi majorul care beneficiază de consiliere judiciară încheie personal actele juridice, cu încuviinţarea scrisă a ocrotitorului legal, iar, în cazul actelor de dispoziţie, şi cu avizul consiliului de familie, dacă există, precum şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea, avizul, autorizarea pot fi date până la momentul încheierii contractului. Cu toate acestea, în temeiul art. 41 alin. (3) C. civ., „(…) persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singură acte de conservare, acte de administrare care nu o prejudiciază, acte de acceptare a unei moşteniri sau de acceptare a unor liberalităţi fără sarcini, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor”, iar instanţa de tutelă poate stabili o categorie de acte pentru care este necesară încuviinţarea ori dacă măsura consilierii judiciare priveşte persoana celui ocrotit ori numai bunurile sale. Când instanţa de tutelă face aplicarea art. 168 alin. (4) şi (5) C. civ., persoana ocrotită îşi păstrează capacitatea de a încheia singură actele pentru care prin hotărârea judecătorească s‑a stabilit că nu este necesară încuviinţarea.
Contractul de vânzare este un contract translativ de proprietate ori, după caz, de alte drepturi, cu caracter esenţialmente oneros. Reprezintă un act juridic de dispoziţie pentru ambele părţi, supus regulilor mai sus enunţate care configurează regimul de drept comun în privinţa capacităţii de exerciţiu, astfel că necesită capacitatea deplină de exerciţiu a ambelor părţi pentru perfectarea lui valabilă. Pentru persoanele fără capacitate de exerciţiu, contractul de vânzare se încheie în numele acestora ca vânzător ori cumpărător de reprezentantul legal, cu avizul consiliului de familie, când acesta există, şi cu autorizarea instanţei de tutelă, excepţie făcând vânzarea bunurilor supuse pieirii, degradării, alterării, deprecierii ori devenite nefolositoare pentru persoana ocrotită, valabil încheiată fără avizul consiliului de familie şi fără autorizarea instanţei de tutelă. Cel aflat sub tutelă specială poate încheia personal şi singur acele vânzări pentru care instanţa de tutelă a decis păstrarea capacităţii de exerciţiu. Persoanele cu capacitate restrânsă de exerciţiu cumpără ori vând personal, dar cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Şi în acest caz, instanţa de tutelă, odată cu instituirea consilierii judiciare, poate stabili o categorie de vânzări care se pot face personal de către ocrotit, fără încuviinţare sau autorizare.
Când contractul de vânzare, raportat la patrimoniile părţilor, nu mai este considerat un veritabil act de dispoziţie, ci intră în sfera actelor de conservare ori de administrare, atunci poate fi încheiat cu respectarea regulilor privind capacitatea necesară perfectării acestor acte. Sub aceeaşi raţiune stă şi puterea acordată celor fără capacitate deplină de exerciţiu de a încheia personal contracte de vânzare de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor.
Nerespectarea dispoziţiilor legale privind regimul actelor încheiate de persoanele fără capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă este sancţionată cu nulitatea relativă a contractului de vânzare, indiferent de poziţia din acest contract, vânzător ori cumpărător, nulitate care nu este condiţionată de dovedirea vreunui prejudiciu. În acele cazuri în care vânzarea este calificată drept act de administrare şi a fost încheiată de o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţare, contractul este anulabil numai dacă se dovedeşte caracterul său lezionar pentru persoana ocrotită. Potrivit art. 44 alin. (2) C. civ., „[c]el lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru încălcarea dispoziţiilor legale în materie de capacitate de exerciţiu”[63].
Acţiunea în anulare pentru incapacitate poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, de cel care beneficiază de consiliere judiciară, de ocrotitorul legal, de consiliul de familie sau de procuror, din oficiu ori la sesizarea instanţei de tutelă[64]. Prescripţia dreptului de a cere anularea contractului de vânzare curge din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut încheierea actului, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua perfectării contractului[65]. Prescripţia nu începe să curgă, iar dacă a început, se suspendă cât timp persoana ocrotită nu are reprezentant ori ocrotitor legal (art. 2.532 pct. 4 C. civ.). Cealaltă parte contractantă, deplin capabilă, nu poate exercita acţiunea în anulare şi nici nu poate opune nulitatea relativă pe cale de excepţie pentru incapacitatea cocontractantului, însă poate opta pentru salvarea contractului, solicitând menţinerea acestuia şi reducerea sau majorarea propriei prestaţii, după caz[66]. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 47 şi art. 1.647 C. civ., se desprinde concluzia că, odată cu desfiinţarea contractului de vânzare pentru nerespectarea normelor cu privire la capacitatea de exerciţiu, persoana incapabilă este obligată la restituire numai în limita folosului realizat, calculat la data cererii de restituire, exceptând ipoteza în care restituirea a devenit imposibilă ca urmare a intenţiei ori culpei sale grave, caz în care incapabilul poate fi obligat la restituirea integrală a prestaţiei primite. De menţionat că textele art. 47 şi art. 1.647 C. civ. primesc aplicare numai în cazul anulării contractului pentru incapacitate de exerciţiu, nu şi atunci când anularea se dispune pentru lipsa vremelnică de discernământ a unei persoane capabile, în acest ultim caz fiind aplicabile regulile de drept comun instituite de art. 1.635‑1.646 C. civ. cu referire la restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui act juridic desfiinţat[67]. Potrivit art. 169 alin. (2) C. civ., lipsa capacităţii de exerciţiu a celui aflat sub ocrotire poate fi opusă terţului cocontractant de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă, cu excepţia cazului în care terţul a cunoscut pe altă cale instituirea măsurii de ocrotire.
Dacă incapabilul a recurs la mijloace dolosive pentru a convinge cealaltă parte că este capabil să contracteze, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, în temeiul art. 45 C. civ. şi în respectarea principiului reparării în natură a prejudiciului cauzat prin faptă delictuală, poate respinge acţiunea în anulare şi menţine contractul, atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată[68]. Instanţa va dispune menţinerea contractului exact în condiţiile în care a fost încheiat, întrucât această măsură are caracter sancţionator pentru incapabil, reprezentând totodată o bună modalitate de reparare a prejudiciului cauzat cocontractantului prin fapta ilicită a acestuia[69]. Dacă judecătorul dispune anularea contractului, partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dolul comis de un incapabil cu privire la capacitatea sa contractuală de exerciţiu are deschisă calea acţiunii în repararea prejudiciului suferit prin fapta delictuală. De menţionat că instanţa poate menţine contractul în condiţiile în care a fost perfectat, refuzând anularea acestuia, numai în temeiul art. 45 C. civ., text de lege ce devine aplicabil doar dacă se dovedeşte că dolul comis de incapabil priveşte capacitatea lui de a contracta, nu şi în alte cazuri de nulitate relativă, indiferent care ar fi cauza nulităţii[70]. În privinţa categoriilor de contracte pe care instanţa de tutelă, cu ocazia instituirii măsurii de ocrotire, le‑a determinat ca fiind valabil încheiate de către cel ocrotit fără reprezentare ori, după caz, încuviinţare şi autorizare, acesta păstrează deplina capacitate de exerciţiu, hotărârea judecătorească stabilind cu autoritate de lucru judecat[71] capacitatea la încheierea acestor acte, ceea ce face inadmisibilă dovada contrară. Întrucât hotărârea judecătorească confirmă numai capacitatea, respectiv păstrarea discernământului necesar pentru încheierea anumitor acte, atunci când lipsa discernământului la încheierea contractului are o altă cauză decât deteriorarea facultăţilor mintale avută în vedere de instanţa de tutelă la instituirea măsurii de ocrotire, precum o inconştienţă temporară, ca urmare a consumului de alcool, droguri etc., în temeiul art. 1.205 C. civ., acţiunea în anulare este admisibilă.
3. Capacitatea de a încheia o promisiune de vânzare
Promisiunea de vânzare generează obligaţia fiecărei părţi de a perfecta în viitor contractul de vânzare pentru un anumit bun şi un preţ determinat sau determinabil. Promisiunea de vânzare, deşi contract distinct de vânzarea propriu‑zisă, conţine implicit consimţământul părţilor pentru perfectarea contractului de vânzare. Întrucât contractul de vânzare încheiat ulterior nu reprezintă decât executarea în natură a promisiunii, aceasta din urmă trebuie să îndeplinească şi condiţiile de valabilitate specifice vânzării. Prin urmare, condiţiile de valabilitate prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare, inclusiv cele cu privire la capacitatea părţilor, se cer a fi îndeplinite la data formării promisiunii. „În caz contrar, fără îndeplinirea condiţiilor de fond ale vânzării chiar la data promisiunii, aceasta ar fi lipsită de conţinut, iar suplinirea, pe cale judiciară, a consimţământului părţii refractare, care nu înţelege să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin antecontract, ar fi lipsită de obiect”[72].
4. Capacitatea de a încheia un contract de schimb
Schimbul este contractul prin care fiecare parte, numită copermutant, transmite ori se obligă să transmită un bun pentru a dobândi un altul. Art. 1.764 C. civ. prevede că schimbul urmează acelaşi regim juridic ca şi vânzarea, fiecare dintre părţi fiind considerată vânzător în ceea ce priveşte bunul ori dreptul pe care îl transmite şi cumpărător în ceea ce priveşte bunul ori dreptul pe care îl dobândeşte. Întrucât este supus normelor ce guvernează contractul de vânzare, inclusiv condiţiile de validitate, atunci incapacităţile speciale de folosinţă cu privire la încheierea contractului de vânzare reprezintă incapacităţi speciale şi cu privire la perfectarea schimbului. Persoanele incapabile să perfecteze un contract de vânzare, fie în calitate de vânzător, fie în calitate de cumpărător, rămân incapabile să încheie un contract de schimb în condiţiile enunţate de art. 1.653‑1.655 alin. (1) C. civ. Precum vânzarea, schimbul este un contract translativ de proprietate, cu titlu oneros, reprezentând, de cele mai multe ori, un act de dispoziţie care necesită capacitatea deplină de exerciţiu pentru o validă formare. Dar schimbul poate deveni şi un act de conservare ori administrare, prin raportare la patrimoniul părţii, în aceste cazuri fiind suficientă capacitatea care permite încheierea unor astfel de acte.
5. Capacitatea părţilor în contractul de locaţiune
Dispoziţiile privitoare la incapacităţile prevăzute de art. 1.654 şi 1.655 C. civ.
sunt aplicabile, în mod corespunzător, şi locaţiunii[73]. De asemenea, potrivit art. 1.784 alin. (2) C. civ., rămân totodată aplicabile prin analogie şi prevederile art. 1.653 C. civ., inclusiv atunci când există un litigiu cu privire la dreptul de proprietate asupra bunului ce urmează a face obiectul locaţiunii. Prin urmare, persoanele care desfăşoară profesiile enumerate de art. 1.653 alin. (1) C. civ. sunt incapabile să dobândească în locaţiune, prin închiriere ori arendă, un drept de folosinţă ce face obiectul unui proces început şi neterminat cu privire la existenţă sau întindere şi care este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie teritorială acestea îşi desfăşoară activitatea; incapacitatea subzistă şi atunci când litigiul priveşte dreptul de proprietate asupra bunului, obiect al locaţiunii. Contractul încheiat cu nerespectarea acestei incapacităţi speciale este lovit de nulitate absolută. Locaţiunea este permisă în cazurile de excepţie prevăzute de art. 1.653
alin. (2) C. civ.
Mandatarii, părinţii, tutorele, curatorul ori administratorul provizoriu nu pot primi în locaţiune, direct ori prin persoane interpuse, bunurile persoanelor reprezentate sau bunuri care fac obiectul administrării, sub sancţiunea nulităţii relative. Prin excepţie, mandatarul poate închiria pentru el un bun al mandantului când a fost împuternicit expres în acest sens ori când cuprinsul mandatului este suficient determinat pentru a exclude conflictul de interese. Locaţiunea încheiată de mandatar prin dublă reprezentare este anulabilă, la cererea oricărui mandant, temeiul cererii în anulare fiind, în acest caz, art. 1.304 C. civ. Sub sancţiunea nulităţii absolute, nu pot fi locatari nici funcţionarii publici, judecătorii‑sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile locaţiunii făcute prin intermediul lor sau cu privire la bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează. Aceleaşi raţiuni justifică şi incapacitatea activă a acestor persoane, ce nu pot da în locaţiune bunuri pentru a primi drept chirie „o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz”. Contractul de locaţiune cu o durată de până la 5 ani este un act de administrare, capacitatea necesară încheierii acestor acte fiind suficientă pentru formarea valabilă a contractului[74]. În virtutea art. 1.784 alin. (3) C. civ., locaţiunea cu o durată mai mare de 5 ani este asimilată unui act de dispoziţie, astfel că necesită deplina capacitate de exerciţiu a părţilor contractante. Contractul încheiat de persoane care, potrivit normelor legale, pot face numai acte de administrare produce efecte pentru
5 ani, chiar dacă părţile i‑ar fi conferit o durată mai lungă.
6. Capacitatea de a încheia o antrepriză
Contractul de antrepriză, „bun la toate”[75], reprezintă versiunea modernă, diversificată, a vechii „locaţiuni de lucrări”[76]. Prin acest contract, antreprenorul se obligă pe riscul său să execute o anumită lucrare materială sau intelectuală ori să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ[77]. Incapacităţile de folosinţă la perfectarea acestui contract sunt, mutatis mutandis, incapacităţile de a vinde reglementate de art. 1.655 C. civ. Prin urmare, persoanele care nu pot să vândă nu pot fi nici antreprenori pentru un preţ provenit din exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează. Reprezentând o excepţie de la regula capacităţii de a contracta instituită de art. 1.180 C. civ., incapacităţile de a încheia o antrepriză sunt de strictă interpretare, analogia fiind interzisă expres de
art. 10 C. civ.[78]. Pentru antreprenor, antrepriza reprezintă un act de dispoziţie, astfel că acesta trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu pentru încheierea contractului. Pentru beneficiar, raportat la patrimoniul său, contractul reprezintă, după caz, un act de conservare ori administrare sau un act de dispoziţie şi necesită pentru valida lui formare respectarea normelor cu privire la capacitatea de exerciţiu cerută pentru încheierea acestor acte.
7. Capacitatea în contractul de mandat
În privinţa contractului de mandat, regulile din materia reprezentării se aplică în mod corespunzător şi mandatului cu reprezentare[79]. În temeiul art. 1.298 C. civ., destinat exclusiv reprezentării convenţionale, atât mandatarul, cât şi mandantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul juridic pentru care a fost dată reprezentarea. Întrucât textul mai sus menţionat nu precizează care este momentul la care trebuie întrunită cerinţa capacităţii atât în persoana mandatarului, cât şi în persoana mandantului, vocile consacrate din literatură au exprimat mai multe opinii. Sunt autori care au interpretat această cerinţă în sensul că mandatarul şi mandantul trebuie să fie capabili să încheie actul juridic ce formează obiectul reprezentării atât la data formării mandatului, cât şi la data încheierii actului prin reprezentare[80]. În cazul mandatului cu reprezentare, mandatarul încheie cu un terţ contractul în numele şi pe seama mandantului: puterea de reprezentare determină o relaţie de coexistenţă între voinţa juridică a reprezentatului (mandantului) şi voinţa juridică a reprezentantului (mandatarului)[81]. În raportul intern este „încapsulată” voinţa mandantului; „această voinţă va participa prin intermediul reprezentantului la încheierea actului juridic pentru care a fost dată puterea de reprezentare”[82]. Prin urmare, capacitatea mandantului, sub ambele componente, trebuie să existe atât la încheierea actului juridic cu terţul contractant, cât şi la formarea raportului intern care încapsulează voinţa acestuia[83]. În ceea ce priveşte capacitatea mandantului de a încheia mandatul, aceasta se identifică cu capacitatea sa de a încheia actul juridic pentru care a fost dată puterea de reprezentare, regulă valabilă atât în cazul capacităţii de folosinţă, cât şi în cazul capacităţii de exerciţiu. În primul caz, raportul intern este lovit de nulitate ori de câte ori mandatul conferă reprezentantului împuternicirea de a încheia în numele şi pe seama mandantului un act juridic prohibit de lege; în al doilea caz, natura actului juridic ce urmează a fi încheiat prin reprezentare este şi cea a mandatului: mandatul dat pentru perfectarea unui act de administrare sau conservare este la rândul său un act de administrare ori conservare, pe când mandatul dat pentru perfectarea unui act de dispoziţie este tot un act de dispoziţie. Îndeplinirea condiţiilor cu privire la capacitatea de exerciţiu a mandantului se apreciază încă de la data naşterii puterii de reprezentare, întrucât acesta este momentul în care reprezentatul trebuie să aibă şi să manifeste o voinţă conştientă[84]. Această capacitate trebuie să existe şi la data încheierii contractului cu terţul. Incapacitatea de exerciţiu a mandantului la încheierea mandatului determină anulabilitatea acestuia, actul juridic încheiat ulterior de presupusul mandatar, un falsus procurator, fiind un act încheiat în lipsa puterii de reprezentare, astfel că nu produce efecte juridice faţă de falsul reprezentat. Dacă la data perfectării contractului pentru care s‑a dat reprezentarea mandantul dobândeşte capacitatea de exerciţiu necesară, el poate ratifica contractul încheiat de presupusul mandatar cu terţul contractant ori poate opune acestuia din urmă „inopozabilitatea” faţă de el a contractului încheiat în lipsa puterii de reprezentare, urmare a anulării mandatului pentru incapacitate. Comportamentul mandantului devenit capabil, ce îl determină pe terţul contractant să îşi formeze credinţa rezonabilă că reprezentantul are putere de reprezentare, are semnificaţia unei confirmări tacite a mandatului anulabil pentru incapacitate, iar contractul încheiat cu terţul produce efecte faţă de el. Teoria mandatului aparent poate fi invocată de terţul contractant şi în cazul în care acesta a fost indus în eroare de către mandant prin mijloace dolosive cu privire la capacitatea lui contractuală, ipoteză în care nu mai prezintă relevanţă capacitatea sau incapacitatea mandantului la formarea contractului, instanţa putând valida reprezentarea aparentă drept sancţiune pentru frauda comisă, precum şi în respectarea principiului ocrotirii terţului de bună‑credinţă. Incapacitatea de exerciţiu a mandantului survenită ulterior încheierii mandatului conduce la încetarea puterii de reprezentare [art. 1.307 alin. (1) C. civ.]. Potrivit art. 1.307 alin. (4) C. civ., despre care s‑a spus că este expresia teoriei separării şi abstractizării puterii de reprezentare[85], reprezentarea supravieţuieşte încetării raportului intern, cauzal, validând contractul încheiat cu terţul de bună‑credinţă, ce nu a cunoscut şi nu putea cunoaşte această încetare.
În ceea ce îl priveşte pe mandatar, decizia de a alege persoana cocontractantului, negocierea contractului[86], determinarea în parte sau în tot a clauzelor contractuale pot fi rezultatul voinţei juridice a acestuia, în funcţie de prerogativele conferite, voinţa mandatarului fiind complementară voinţei mandantului în formarea contractului cu terţul[87]. Această voinţă trebuie să fie conştientă, adică să emane de la o persoană capabilă şi în deplinătatea facultăţilor mintale. Mandatarul trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu necesară pentru perfectarea actului juridic în numele şi pe seama mandantului. Incapacitatea de exerciţiu a acestuia la data încheierii contractului cu terţul conduce la anulabilitatea acestui act. Întrucât contractul încheiat prin reprezentarea exercitată în conţinutul şi limitele conferite produce efecte juridice direct faţă de reprezentat, nu faţă de reprezentant, este lipsit de relevanţă dacă mandatarul suferă o incapacitate specială de folosinţă, de vreme ce nu acţionează în nume propriu, ci în numele altuia[88]. În ceea ce priveşte incapacitatea de exerciţiu a mandatarului la data încheierii mandatului care nu subzistă până la data perfectării contractului încheiat prin reprezentare, aceasta nu are relevanţă; numai mandatarul poate opune nulitatea mandatului pentru a refuza executarea lui. Dacă încheie contractul cu terţul ca reprezentant al mandantului, fiind deplin capabil, înseamnă că a înţeles să confirme mandatul anulabil; contractul astfel încheiat este valabil şi îl obligă pe mandant, care nu poate invoca incapacitatea mandatarului său la data acceptării ofertei de mandat.
În mandatul fără reprezentare, mandatarul încheie actul juridic în nume propriu, dar pe seama mandantului. Întrucât actul juridic încheiat de mandatar pe seama mandantului produce efecte juridice direct faţă de mandatar, acesta stând în contract în nume propriu, atât mandantul, cât şi mandatarul trebuie să fie capabili să contracteze, îndeplinind atât cerinţele privind capacitatea de folosinţă, cât şi pe cele privind capacitatea de exerciţiu la data încheierii contractului ce face obiectul reprezentării ascunse. În ceea ce îl priveşte pe mandant, ceea ce nu poate contracta în nume propriu nu poate contracta nici prin interpunere de persoane, întrucât, în acest caz, simulaţia ar avea o cauză ilicită şi ar fi nulă, mandatul fără reprezentare fiind o formă a simulaţiei[89]. Dacă bunurile dobândite de mandatar prin contractul încheiat cu terţul în interesul exclusiv al mandantului sunt imobile, este necesară transmiterea acestora către mandant, moment la care ambele părţi, mandatarul în calitate de înstrăinător şi mandantul în calitate de dobânditor, trebuie să aibă capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu pentru perfectarea valabilă a actului translativ. Capacitatea părţilor trebuie să subziste şi la data promovării cererii în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act translativ de drepturi, în cazul în care mandatarul refuză să execute benevol obligaţia de a transfera dreptul dobândit către reprezentatul ocult, conform mandatului încheiat cu acesta. Aceeaşi este soluţia şi în cazul bunurilor mobile supuse unor formalităţi de publicitate şi dobândite de mandatar prin efectul contractului încheiat cu terţul contractant în nume propriu, dar în interesul exclusiv al mandantului.
Codul civil reglementează conflictul de interese, în oricare dintre formele sale, drept cauză de nulitate relativă a contractului perfectat prin reprezentare convenţională. În acest sens, în conformitate cu art. 1.303 C. civ., mandantul poate cere anularea contractului încheiat de mandatarul aflat în conflict de interese atunci când conflictul a fost cunoscut sau trebuia să fi fost cunoscut de terţul cocontractant la data încheierii actului. Există, totodată, un conflict de interese şi în ipoteza actului juridic ce formează obiectul mandatului încheiat de mandatar cu sine însuşi ori prin dubla reprezentare, act anulabil la cererea mandantului/mandanţilor, mai puţin în cele două cazuri de excepţie prevăzute de art. 1.304 C. civ. În acele contracte în care conflictul de interese reglementat cu caracter general în materia reprezentării nu fundamentează o incapacitate de folosinţă a reprezentantului la încheierea contractului, cum se întâmplă, spre exemplu, în cazul vânzării, al locaţiunii sau al antreprizei, acesta rămâne o cauză distinctă de nulitate relativă, întemeiată fie pe normele art. 1.303 C. civ., fie pe cele ale art. 1.304 C. civ.
În privinţa mandatului de ocrotire, atât mandantul, cât şi mandatarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu la data încheierii mandatului, capacitate pe care mandatarul trebuie să o păstreze pe toată durata executării mandatului de ocrotire. Mandatul de ocrotire poate fi dat şi de majorul care beneficiază de consiliere judiciară, cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Este un contract încheiat sub condiţia suspensivă a deteriorării facultăţilor mintale ale mandantului, condiţie a cărei îndeplinire se constată de instanţa de tutelă pentru a dispune încuviinţarea executării mandatului. Legiuitorul nu a precizat gradul de deteriorare a facultăţilor mintale pe care să îl aibă în vedere instanţa de tutelă la încuviinţarea mandatului, astfel că, în lipsa unei stipulaţii contrare, încuviinţarea mandatului de ocrotire poate avea loc atât pentru o deteriorare uşoară, cât şi pentru o deteriorare gravă a facultăţilor mintale, confirmată de evaluarea medicală şi cea psihologică.
Mandatul de ocrotire este o alternativă la măsurile de ocrotire reglementate de legiuitor, în ideea de a oferi un spectru cât mai larg de protecţie, care să răspundă nevoilor persoanelor cu dizabilităţi, în funcţie de gradul de deficienţă/afectare intelectuală ori psihosocială; uneori, mandatul de ocrotire, astfel cum a fost gândit de mandant, nu este suficient pentru a asigura deplina sa îngrijire şi administrarea bunurilor sale, astfel că se impune completarea lui cu o măsură de ocrotire. Mandatarul va încheia orice act juridic în limitele puterilor conferite; în caz de îndoială cu privire la întinderea mandatului, mandatarul are puterile tutorelui, respectiv pe ale unui administrator însărcinat cu administrare simplă, dispoziţiile legale cu privire la administrarea simplă aplicându‑se corespunzător. În cazul în care mandatarul a fost însărcinat cu administrarea deplină a bunurilor mandantului, el va putea încheia în numele acestuia orice act juridic, dacă actul este în interesul mandantului, menit să asigure bunăstarea sa morală ori materială. Mandantul poate încheia singur actele juridice care nu fac obiectul mandatului de ocrotire, iar cele care formează obiectul mandatului, indiferent că sunt de conservare, de administrare ori de dispoziţie, pot fi încheiate personal şi de mandant, cât timp nu îl prejudiciază; în cazul în care se face dovada prejudiciului suferit de mandant prin încheierea unui astfel de act, acesta este anulabil ori prestaţiile ce decurg din el pot fi reduse. Actele juridice încheiate de mandant anterior încuviinţării mandatului de ocrotire pot conduce la nulitatea relativă ori la reducerea prestaţiilor numai dacă lipsa discernământului era notorie sau cunoscută de cealaltă parte la data încheierii actului.
8. Capacitatea de a încheia un depozit
Depozitul este contractul real, intuitu personae, cu titlu gratuit sau oneros, după caz, şi, prin urmare, unilateral ori sinalagmatic, prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun mobil cu obligaţia de a‑l păstra pentru o perioadă de timp şi de a‑l restitui în natură. Exceptând depozitul neregulat, în oricare dintre varietăţile sale, depozitul nu este translativ de proprietate şi se încheie în scopul păstrării şi conservării bunului. Când depozitul este un act dezinteresat, deponent poate fi şi un incapabil, întrucât contractul încheiat în interesul său exclusiv reprezintă pentru acesta un act de conservare[90]. Dacă depozitarul este remunerat, contractul devine pentru deponent un act de administrare, acesta fiind obligat la plata unei remuneraţii în schimbul conservării bunului. Ţinând cont de prevederile art. 41 alin. (3) C. civ., depozitul oneros încheiat de o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă ca deponent este valid, nulitatea relativă operând numai sub condiţia dovedirii caracterului prejudiciabil al contractului. Depozitul oneros este anulabil atunci când deponentul nu are capacitate de exerciţiu.
În schimb, depozitarul trebuie să fie în toate cazurile o persoană cu deplină capacitate de exerciţiu, întrucât primirea bunului în depozit implică şi efectuarea unor cheltuieli pentru conservarea acestuia, precum şi primirea unei remuneraţii, dacă s‑a încheiat un depozit oneros. Depozitul încheiat de un depozitar incapabil cu nerespectarea regulilor privind capacitatea este anulabil, iar restituirea bunului remis se face în condiţiile prescrise de art. 2.109 C. civ.: restituirea în natură se poate cere atât timp cât bunul se află încă la depozitarul incapabil. În cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă ca urmare a înstrăinării, acesta este obligat la restituirea sumei de bani egale cu valoarea bunului, dar numai în limita îmbogăţirii sale. Depozitarul incapabil este exonerat de obligaţia de restituire în cazul pieirii fortuite a bunului, precum şi atunci când pieirea este rezultatul neglijenţei ori al imprudenţei manifestate în păstrarea bunului, însă el nu a realizat nicio îmbogăţire în patrimoniul său ca efect al încheierii contractului. Bunul ori suma de bani dobândită de incapabil cu titlu de despăgubire pentru pierderea ori distrugerea bunului depozitat sau indemnizaţia de asigurare încasată, când bunul pierit a fost asigurat, formează obiectul restituirii către deponent.
Depozitul neregulat are ca obiect fonduri băneşti sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, care devin proprietatea celui ce le primeşte şi nu trebuie restituite în individualitatea lor. Remiterea acestor bunuri este calificată ca depozit, cu aplicarea corespunzătoare a normelor de la depozit, atunci când intenţia principală a părţilor a fost ca bunurile să fie păstrate în interesul celui care le predă, intenţie ce se prezumă atunci când părţile au convenit că restituirea se poate face anterior expirării termenului pentru care au fost remise [art. 2.105 alin. (2) C. civ.]. În caz contrar, remiterea de fonduri băneşti ori bunuri fungibile şi consumptibile este calificată a fi un împrumut de consumaţie, supus regulilor acestui contract. Depozitul neregulat este, de regulă, un act de dispoziţie, fiind translativ de proprietate, şi necesită îndeplinirea condiţiilor legale privind capacitatea deplină de exerciţiu pentru încheierea sa valabilă.
9. Capacitatea necesară pentru încheierea unui împrumut
Potrivit art. 2.144 C. civ., împrumutul este de două feluri: împrumutul de folosinţă şi împrumutul de consumaţie. Împrumutul de folosinţă, numit şi comodat, presupune remiterea unui bun imobil sau mobil nefungibil şi neconsumptibil (prin natura lui ori prin voinţa părţilor), corporal ori incorporal[91], pentru o folosinţă temporară şi gratuită, cu obligaţia restituirii bunului în individualitatea lui. Comodatul este un contract real, remiterea bunului reprezentând o condiţie de validitate a contractului. Orice persoană care are dreptul de a folosi bunul poate fi comodant, dacă nu i s‑a interzis prin lege sau contract (art. 2.147 C. civ.)[92]. Prin urmare, poate fi comodant cel care are un drept de folosinţă pe care îl poate transmite către altul, precum proprietarul bunului, uzufructuarul ori locatarul. Uzuarul, titularul dreptului de abitaţie ori comodatarul nu pot fi comodanţi, întrucât folosinţa lor este strict personală. Cu aprobarea prealabilă a comodantului, comodatarul, care este un simplu detentor precar ce dobândeşte un drept de folosinţă temporară[93], poate transmite la rândul său unui terţ dreptul de folosinţă asupra bunului. În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu necesară încheierii contractului, aceasta trebuie să permită efectuarea actelor de administrare, întrucât comodatul este un act de administrare[94]. Spre deosebire de comodat, împrumutul de consumaţie necesită deplina capacitate de exerciţiu a părţilor contractante, fiind, de regulă, un act de dispoziţie pentru ambele părţi. Împrumutatul devine proprietarul bunurilor împrumutate – sume de bani ori bunuri fungibile şi consumptibile –, având posibilitatea de a dispune de ele din chiar momentul încheierii contractului[95], şi este obligat să restituie, după o perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani ori cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate. Ca act cu titlu gratuit[96], împrumutul de consumaţie, alături de comodat, face parte din sfera actelor dezinteresate; nu se confundă cu liberalităţile, întrucât de esenţa ambelor contracte este obligaţia de restituire, nici comodantul, nici împrumutătorul neaflându‑se în poziţia dispunătorului, care suportă o micşorare a patrimoniului său cu dreptul ce îmbogăţeşte corelativ patrimoniul gratificatului[97].
10. Capacitatea părţilor într‑un contract de rentă viageră/de întreţinere
Conform art. 2.242 alin. (1) şi (2) C. civ., prin contractul de rentă viageră o parte, numită debirentier, se obligă să efectueze în folosul unei anumite persoane, numită credirentier, prestaţii periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile, pe durata vieţii unei persoane determinate (parte în contract ori terţ faţă de acesta). Creanţa de rentă esenţialmente viageră[98] se poate naşte din diverse acte juridice, precum partajul, tranzacţia, o donaţie, un testament etc.[99], astfel că va fi supusă, sub rezerva dispoziţiilor speciale ce o reglementează, regulilor proprii ale actului juridic de constituire. Întreţinerea se deosebeşte de renta viageră prin natura şi durata prestaţiei asumate: întreţinerea şi îngrijirea unei persoane, parte sau nu în contract, pe o durată determinată de timp sau cu caracter viager.
Atât renta, cât şi întreţinerea pot fi constituite cu titlu oneros, când, în schimbul obligaţiei de plată a rentei/întreţinere, debitorul primeşte de la cealaltă parte[100] un capital de orice natură, caz în care contractul este sinalagmatic, aleatoriu, translativ de proprietate şi, prin urmare, act juridic de dispoziţie, pentru a cărui validă formare părţile sale trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Întrucât atât renta viageră, care dă naştere unei prestaţii de a da, cât şi întreţinerea, care dă naştere unei obligaţii de a face, pot genera ca contraprestaţie plata unei sume de bani drept capital transmis debitorului, aceste contracte vor fi supuse incapacităţilor speciale reglementate de
art. 1.655 alin. (1) C. civ., text de lege aplicabil ori de câte ori incapabilul se obligă la efectuarea unei prestaţii în schimbul unei sume de bani provenite din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz[101].
Subzistă incapacităţile de folosinţă rezultate din art. 147 alin. (1) coroborat cu
art. 171 alin. (1) şi (2), art. 502 alin. (1) şi art. 186 C. civ., cu referire la reprezentanţii/ocrotitorii legali ori soţul, ascendentul, descendentul, fratele ori sora acestora, ce nu pot încheia contractul de rentă viageră/întreţinere cu persoanele aflate sub ocrotire. Dacă renta/întreţinerea este stipulată în favoarea unui terţ care o primeşte cu titlu gratuit, îmbracă forma stipulaţiei pentru altul[102] prin care se realizează indirect o liberalitate între vii, astfel că raportul liberal trebuie să îndeplinească condiţiile de fond pentru validitatea donaţiei, inclusiv capacitatea de a dispune şi capacitatea terţului gratificat, beneficiar al rentei/întreţinerii, de a primi prin donaţie[103]. În schimb, renta/întreţinerea constituită cu titlu gratuit în favoarea credirentierului/întreţinutului – parte în contract – reprezintă o donaţie propriu‑zisă, supusă atât condiţiilor de validitate specifice contractului de rentă viageră, cât şi condiţiilor de fond şi de formă specifice donaţiei[104].
Conform art. 29 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, republicată în Monitorul Oficial nr. 61 din 23 ianuarie 2024, la încheierea oricărui act translativ de proprietate având ca obiect bunuri proprii, în scopul îngrijirii şi întreţinerii sale, persoana vârstnică[105] este asistată, la cererea acesteia ori din oficiu, după caz, de un reprezentant al autorităţii tutelare. Persoana vârstnică asistată are deplină capacitate de exerciţiu şi va încheia singură contractul format prin voinţa sa şi a cocontractantului. Asistentul are un rol de protecţie a intereselor vârstnicului oarecum similar curatorului[106], asigurându‑se că acesta este în deplinătatea facultăţilor mintale, că înţelege şi doreşte efectele juridice ale contractului pe care intenţionează să‑l încheie[107] şi este în măsură să aprecieze caracterul echitabil al întreţinerii raportat la valoarea bunului pe care îl transmite. Formularea utilizată de legiuitor – „beneficiază de asistenţă, la cerere ori din oficiu (…)” – ar conduce la concluzia obligativităţii asistării vârstnicului ori de câte ori acesta transmite un bun propriu în schimbul întreţinerii, erijându‑se într‑o condiţie specială de valabilitate a contractului încheiat de aceste persoane, însă, cum nerespectarea normei nu este deloc sancţionată, doctrina şi practica judiciară au interpretat‑o ca fiind o măsură de „bune oficii”[108], o normă de recomandare a cărei nerespectare nu afectează validitatea contractului, cât timp lipsa asistenţei nu se coroborează cu alte indicii care să susţină o voinţă alterată, ce ar fi împiedicat exprimarea unui consimţământ liber, dat în cunoştinţă de cauză, al persoanei vârstnice[109]. În condiţiile în care cel îndreptăţit a fost informat despre dreptul său la asistenţă conferit de acest act normativ (Legea nr. 17/2000) şi a renunţat expres la acest drept, el nu mai poate invoca ulterior lipsa asistenţei drept cauză de ineficienţă a contractului – nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Însă lucrurile stau altfel când lipsa de asistenţă, departe de a fi expresia voinţei titularului dreptului, este urmarea neîndeplinirii obligaţiei de informare ce revine notarului public care autentifică actul[110], iar contractul astfel încheiat este prejudiciabil pentru vârstnic[111], având în vedere caracterul inechitabil al prestaţiei de întreţinere raportat la valoarea bunului transmis, inechitate ce nu este rezultatul unei voinţe liberale, dar care provoacă părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţare[112]. Asistenţa persoanei vârstnice instituită prin Legea nr. 17/2000 nu se confundă cu asistenţa majorului cu dizabilităţi la încheierea actelor juridice, reglementată de Legea nr. 140/2022 şi Legea nr. 36/1995. În primul caz, persoana vârstnică, astfel cum acest concept este definit de lege, prezumată a avea discernământ, întrucât nu beneficiază de nicio măsură de ocrotire, poate fi asistată, la cerere ori din oficiu, de un reprezentant al autorităţii tutelare la încheierea unui contract de întreţinere ori poate fi consiliată juridic, la cerere, pentru încheierea anumitor contracte, precum vânzarea, donaţia, constituirea unor garanţii mobiliare sau imobiliare cu privire la bunurile sale, pe când, în al doilea caz, asistentul îndeplineşte o activitate specifică intermediarului cu caracter permanent şi personal pentru o durată de 2 ani, ce are ca obiect toate actele juridice ale majorului pe care îl asistă, nu numai anumite contracte. Asistentul persoanei vârstnice este un reprezentant desemnat de autoritatea tutelară, pe când asistentul majorului cu dizabilităţi este numit de notarul public la cererea persoanei îndreptăţite în cadrul unei proceduri speciale reglementate de lege. Nici într‑un caz, nici în altul, prezenţa asistentului nu aduce atingere deplinei capacităţi de exerciţiu a celui asistat.
11. Capacitatea de a încheia o tranzacţie
Două texte de lege sunt edificatoare pentru analiza capacităţii de a încheia contractul de tranzacţie: art. 2.271 şi art. 2.268 alin. (1) C. civ. Articolul 2.271 C. civ. prevede: „Pentru a tranzacţiona, părţile trebuie să aibă deplina capacitate de a dispune de drepturile care formează obiectul contractului. Cei care nu au această capacitate pot tranzacţiona numai în condiţiile prevăzute de lege”. Deoarece de esenţa tranzacţiei este reciprocitatea concesiilor[113], renunţările reciproce la drepturi ori transferul unor drepturi de la o parte la cealaltă, aceasta este un act juridic de dispoziţie, care necesită deplina capacitate de exerciţiu pentru perfectarea sa valabilă. Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi majorii ce beneficiază de tutelă specială vor încheia acest contract prin reprezentantul legal (tutore, părinte, curator), avizul consiliului de familie, când acesta există, şi cu autorizarea prealabilă a instanţei de tutelă. Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie personal contractul, însă cu încuviinţarea ocrotitorului legal, avizul consiliului de familie, dacă există, şi autorizarea instanţei de tutelă.
Sintagma „deplina capacitate de a dispune de drepturile care formează obiectul contractului” trebuie interpretată în coroborare cu art. 2.268 alin. (1) C. civ., conform căruia „[n]u se poate tranzacţiona asupra capacităţii sau stării civile a persoanelor şi nici cu privire la drepturi de care părţile nu pot să dispună potrivit legii”. Interdicţia de a încheia o tranzacţie subzistă ori de câte ori acest contract priveşte capacitatea civilă (spre exemplu, dobândirea capacităţii depline de exerciţiu anticipate), starea civilă a persoanei fizice (spre exemplu, orice acţiune de stare civilă[114]), un drept personal al acesteia (spre exemplu, dreptul la întreţinere) sau orice alt drept de care părţile nu pot dispune prin convenţie ori prin alt mod admis de lege (spre exemplu, dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin fapta săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă, ce nu poate fi înlăturat sau limitat prin convenţie[115]). În ceea ce priveşte incapacităţile de folosinţă reglementate de legiuitor cu privire la încheierea contractului de vânzare şi aplicarea acestora şi la alte contracte translative, se impun câteva precizări. Dispoziţiile art. 1.653 C. civ. cu referire la incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase, având caracter excepţional şi restrictiv, nu sunt aplicabile şi în cazul altor acte de dobândire, precum renta viageră, întreţinerea, tranzacţia, în lipsa unei dispoziţii legale exprese în acest sens. Aceasta întrucât, spre deosebire de reglementarea art. 1309 din C. civ. din 1864[116], textul de lege limitează, prin utilizarea termenului „cumpărare”, sfera cesiunilor de drepturi litigioase numai la cele realizate prin contract de vânzare. Ori de câte ori însă actul de dobândire a dreptului litigios, altul decât vânzarea, devine mijlocul juridic de eludare a dispoziţiilor imperative ale art. 1.653 C. civ., acest act este lovit de nulitate absolută pentru fraudă la lege[117].
12. Concluzii
Orice persoană fizică poate contracta, dacă nu este declarată incapabilă ori oprită prin lege. Incapacităţile speciale de a contracta sunt excepţii de la regula capacităţii contractuale, ce au menirea de a proteja fie un interes public, fie interesul părţii vulnerabile, în acele posibile situaţii în care incapabilul ar fi tentat, mai presus de orice, să îşi valorifice propriul interes. Vânzarea este contractul care suportă cele mai multe îngrădiri aduse capacităţii de folosinţă. Interdicţia de a cumpăra drepturi litigioase pentru cei care îşi desfăşoară activitatea în domeniul justiţiei este una dintre aceste incapacităţi, destinată a apăra prestigiul justiţiei. Enunţarea sumară a incapacităţii, pe de o parte, şi extinderea sferei persoanelor incapabile, pe de altă parte, prin comparaţie cu vechea reglementare, au făcut din art. 1.653 alin. (1) C. civ. un text susceptibil de interpretare diferită, care poate genera o practică neunitară în ceea ce priveşte determinarea domeniului de aplicare al incapacităţii. O altă incapacitate de folosinţă îi vizează pe reprezentanţii legali/convenţionali, ce nu pot cumpăra pentru ei, direct ori prin persoane interpuse, bunurile persoanei ale cărei interese le reprezintă. Nu în ultimul rând, cei care exercită funcţii în regim de putere publică nu pot cumpăra bunurile care se vând prin mijlocirea lor ori pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează. Aceste persoane suferă o dublă incapacitate: nu pot cumpăra, dar nici nu pot vinde. Interdicţia este extinsă şi la sfera altor contracte numite prin care debitorul se obligă la efectuarea unei prestaţii contra unei sume provenite din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz, precum locaţiunea, antrepriza, renta viageră etc. Sancţiunea nerespectării normelor ce edictează incapacităţi de folosinţă la perfectarea unui contract este fie nulitatea absolută, fie nulitatea relativă, după cum interesul ocrotit este de ordine publică ori este un interes privat. În ceea ce priveşte încheierea contractului prin mandatar, din punct de vedere al capacităţii contractuale, prezintă interes art. 1.298 C. civ.: atât mandatarul, cât şi mandantul trebuie să aibă capacitatea de a perfecta contractul pentru care a fost dată puterea de reprezentare. Am realizat o interpretare nuanţată a acestui text de lege, cu referire la capacitatea mandantului şi a mandatarului atât la momentul perfectării actului cu terţul contractant, dar şi la data naşterii puterii de reprezentare.
Dincolo de capacitatea de folosinţă, formarea validă a contractului necesită şi capacitatea de exerciţiu a părţilor sale, ambele componente dând eficienţă capacităţii contractuale. Calificarea contractului prin raportare la patrimoniul părţii şi, în unele cazuri, la durata contractuală (locaţiunea), drept act de conservare, de administrare ori de dispoziţie, determină aplicarea normelor referitoare la capacitatea de exerciţiu necesară perfectării acestor acte.
[1] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II, Teoria drepturilor subiective civile,
Ed. Solomon, Bucureşti 2018, p. 347; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 3‑a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2021, p. 143; S. Cercel, Drept civil. Persoana fizică, Ed. Universitaria, Craiova, 2007, p. 31; I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 108.
[2] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VII‑a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 141.
[3] C. Munteanu, O. Ungureanu, Privire generală asupra incapacităţilor de drept civil, în RRDP nr. 3/2015, disponibil online în modulul Sintact.ro.
[4] Publicată în M. Of. nr. 1008 din 14 noiembrie 2005.
[5] L.C. Gavrilescu, Drept civil. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 90
[6] M. Nicolae, op. cit., p. 359.
[7] Art. 1.653 alin. (1) C. civ.
[8] ICCJ, s. a II‑a civ., dec. nr. 3636/2013, disponibilă online la adresa www.iccj.ro.
[9] Idem.
[10] A se vedea şi: Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, Vânzarea şi schimbul, ed. a V‑a, actualizat de R. Popescu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2017,
p. 34; F. Moţiu, Contracte speciale, ed. a 7‑a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 36; C. Toader, Manual de contracte civile speciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 20; C. Macovei, Contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 14; I.R. Urs, S. Angheni, Drept civil. Contracte civile, vol. III,
Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 20; E. Chelaru, M. Chelaru, Drept civil. Persoanele, ed. a 6‑a,
ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2023, p. 63.
[11] R. Dincă, Incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase a persoanelor care participă la înfăptuirea justiţiei, în RRDP nr. 4/2012, disponibil online în modulul Sintact.ro.
[12] Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 393/2023 privind statutul asistentului judecătorului: „Asistenţii judecătorului funcţionează la curţile de apel, la tribunale, precum şi la tribunale specializate”.
[13] În cadrul instanţelor funcţionează mai multe compartimente auxiliare de specialitate, precum registratura, arhiva, biroul de informare şi relaţii publice, biblioteca, dar şi alte compartimente stabilite prin regulamente (art. 127 din Legea nr. 304/2022).
[14] Art. 22 alin. (3) din Legea nr. 51/1995: „Avocatul definitiv are dreptul să pună concluzii la toate instanţele, cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Constituţionale, unde va putea pune concluzii dacă are o vechime neîntreruptă în profesie de cel puţin 5 ani de la definitivare”.
[15] R. Dincă, Contracte civile speciale în noul Cod civil. Note de curs, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 41; Fr. Deak, R. Popescu, în Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 31.
[16] F. Moţiu, op. cit., p. 36; G. Gheorghiu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,
I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1737.
[17] Art. 13 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic: „(1) Consilierul juridic stagiar poate pune concluzii la judecătorie şi la tribunale ca instanţă de fond, la organele de urmărire penală, precum şi la celelalte organe administrative cu atribuţii jurisdicţionale. (2) Consilierul juridic definitiv poate pune concluzii la instanţele judecătoreşti de toate gradele, la organele de urmărire penală, precum şi la toate autorităţile şi organele administrative cu atribuţii jurisdicţionale”.
[18] Art. 11 din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă: „Practicienii în insolvenţă compatibili, autorizaţi în condiţiile legii, pot îndeplini, pe tot teritoriul României, calitatea de administrator judiciar, lichidator, conciliator, precum şi orice altă calitate prevăzută de lege. Îndeplinirea acestor calităţi se face prin preluarea funcţiei şi exercitarea atribuţiilor specifice în condiţiile legii şi ale actului de numire ori a hotărârii de desemnare”.
[19] A se vedea şi M.L. Istrătoaie, Contracte civile speciale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 39.
[20] Art. 11 din Legea nr. 36/1995: „(1) Notarul public îşi desfăşoară activitatea la sediul biroului notarial în care funcţionează. (2) Pentru îndeplinirea obligaţiilor profesionale, notarul public se poate deplasa şi în afara sediului biroului notarial, în limitele circumscripţiei teritoriale a judecătoriei în care îşi desfăşoară activitatea”.
[21] I. Turcu, Vânzarea în Noul Cod Civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 587.
[22] A se vedea şi: D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. 1. Vânzarea şi schimbul, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 155; F. Luduşan, R. Hategan‑Rozsnyai, Consideraţii pe marginea contractului de vânzare‑cumpărare. Capacitatea de a contracta, în Dreptul nr. 7/2020, disponibil online în modulul Lege5.ro.
[23] În sensul că dreptul îşi păstrează caracterul litigios până la finalizarea executării silite ori până la stingerea prin prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, a se vedea: R. Dincă, Contracte…, op. cit., p. 38; F. Popa, Consecinţele procesuale ale cesiunii dreptului litigios, în RRDP
nr. 1/2023, disponibil online în modulul Lege5.ro.
[24] ICCJ, s. I civ., dec. nr. 2390/2005, disponibilă online la adresa www.iccj.ro.
[25] Art. 713 alin. (2) C. pr. civ.: „În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desfiinţarea lui, inclusiv o acţiune de drept comun”.
[26] T. Cluj, sent. civ. nr. 464/2021; T. Bucureşti, dec. civ. nr. 2666/2021; T. Timiş, dec. civ.
nr. 870/2019 şi dec. civ. nr. 6/2019; T. Dolj, sent. civ. nr. 224/2020; Jud. Sectorului 5 Bucureşti, sent. civ. nr. 2489/2021; Jud. Sectorului 4 Bucureşti, sent. civ. nr. 3709/2021, disponibile online în modulul Lege5.ro.
[27] C. Ap. Bucureşti, dec. civ. nr. 661/2018; T. Bucureşti, dec. civ. nr. 201/2018 – disponibile online în modulul Lege5.ro; ICCJ, s. a II‑a civ., dec. civ. nr. 967/2012: „Spiritul normei ce fixează la art. 1309 (C. civ. din 1864 – n.n., L.M.I.) incapacitatea specială printre alţii şi a avocaţilor de a dobândi creanţe litigioase este aplicabil în situaţia în care aceştia acţionează prin mijlocirea unei societăţi comerciale unde este unic asociat cum este în speţă, întrucât nu este admisibilă eludarea interdicţiei din lege prin mijlocirea unei societăţi comerciale constituită în acest scop”, disponibilă online la adresa www.iccj.ro.
[28] Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 31.
[29] În sensul că un astfel de act este exceptat de la incapacitate în temeiul art. 1.653 alin. (2)
lit. a) C. civ., a se vedea R. Dincă, Incapacitatea de a cumpăra…, op. cit., disponibil online în modulul Sintact.ro.
[30] Fr. Deak, R. Popescu, în Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 34.
[31] O. Puie, Contractele civile în contextul noului Cod civil şi al noului Cod de procedură civilă,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 25; R. Dincă, Contracte…, op. cit., p. 44.
[32] Ph. Malaurie, L. Aynès, P.‑Y. Gautier, Contractele speciale, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 123.
[33] Art. 2.529 alin. (1) lit. c) C. civ.
[34] Art. 501 alin. (1) C. civ.
[35] Pentru exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinţilor în cazul minorului, a se vedea
O. Ghiţă, Delegare şi substituire în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti, în RRDP
nr. 1/2023, p. 82‑116.
[36] Art. 171 alin. (2) C. civ.: „Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul celui care beneficiază de tutelă specială, în măsura în care legea nu dispune altfel”.
[37] E. Chelaru, M. Chelaru, op. cit., p. 184.
[38] Curatela persoanei deplin capabile, instituită în cazurile prevăzute de art. 178 C. civ., este guvernată de regulile aplicabile contractului de mandat (art. 183 C. civ.).
[39] Conform art. 806 alin. (2) C. civ., „[p]rin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), administratorul va putea încheia actele menţionate, cu împuternicirea expresă a beneficiarului sau, în caz de împiedicare a acestuia sau în cazul în care acesta nu a fost încă determinat, a instanţei judecătoreşti”.
[40] Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte normative: „Majorul care, din cauza unei dizabilităţi intelectuale sau psihosociale, are nevoie de sprijin pentru a se îngriji de persoana sa, a‑şi administra patrimoniul şi pentru a‑şi exercita, în general, drepturile şi libertăţile civile poate solicita notarului public numirea unui asistent, în condiţiile Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată, cu modificările ulterioare, pentru o durată de maximum 2 ani”.
[41] T. Bucureşti, dec. civ. nr. 1124/2023; T. Bucureşti, dec. civ. nr. 1130/2023; T. Alba, dec. civ. nr.1154/A/2021, disponibile online în modulul Lege5.ro.
[42] R. Dincă, Contracte…, op. cit., p. 46.
[43] T. Bucureşti, dec. civ. nr. 5420/2021, disponibilă online în modulul Lege5.ro.
[44] Fr. Deak, R. Popescu, în Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 42.
[45] Jud. Oradea, sent. civ. nr. 4023/2014; Jud. Constanţa, sent. civ. nr. 10073/2015, disponibile online în modulul Lege5.ro.
[46] Potrivit art. 301 alin. (1) C. pen., fapta de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane constă în: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s‑a obţinut un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o perioadă de 3 ani”.
[47] A. Bucher, Personnes physiques et protection de la personnalité, ed. a 5‑a, Helbing Lichtenhahn, Geneva, 2008, p. 17.
[48] Tr.R. Ionaşcu, Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirea sub aspect patrimonial a lipsei şi a restrîngerii acestei capacităţi, în lumina recentei legislaţii a R.P.R., în Studii şi Cercetări juridice, Bucureşti, 1956, republicat în RDF nr. 2/2023, disponibil în modulul Lege5.ro.
[49] Gh. Beleiu, op. cit., p. 147; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a II‑a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 153; I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., pp. 111‑112.
[50] M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România,
Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966, p. 161.
[51] Jud. Sectorului 3 Bucureşti, sent. civ. nr. 3460/2021, disponibilă în modulul Lege5.ro: „În acest context, este necesară dovedirea fără echivoc a lipsei discernământului părţii la data încheierii actului din cauze de boală, caz în care nu se poate concepe existenţa consimţământului valabil ca expresie a libertăţii de voinţă”.
[52] J. Carbonier, Droit civil. Les personnes, PUF, Paris, 2000, pp. 181‑182.
[53] Art. 1.205 C. civ.
[54] A se vedea şi D. Chirică, Patologia voinţei juridice între lipsa discernământului şi viciile de consimţământ, în RRDP nr. 4/2022, disponibil online în modulul Sintact.ro.
[55] A se vedea şi Fl.A. Baias, A. Boar, F.Al. Baias, Tendinţe noi în protecţia adulţilor vulnerabili. Reforma incapacităţii şi cerinţa discernământului, în RDF nr. 1/2023, disponibil online în modulul Sintact.ro.
[56] Art. 39 C. civ.
[57] Art. 306 alin. (2) C. civ.
[58] Într‑o acţiune în desfiinţarea căsătoriei, instanţa de judecată se va pronunţa asupra bunei sau relei‑credinţe a soţilor la încheierea căsătoriei, chiar dacă nu a fost învestită cu o cerere în acest sens. A se vedea S. Stoicescu, Emanciparea minorului în sistemul noului Cod civil, în RRDP
nr. 3/2021, disponibil online în modulul Lege5.ro.
[59] Pentru o dezvoltare pe larg a motivelor temeinice, a se vedea S. Cercel, Capacitatea deplină de exerciţiu anticipată a persoanei fizice în reglementarea Codului civil, în Dreptul nr. 12/2021, disponibil online în modulul Sintact.ro.
[60] Tr.R. Ionaşcu, op. cit.
[61] M. Nicolae, op. cit., p. 326.
[62] Art. 144 alin. (4) C. civ.
[63] Potrivit art. 48 C. civ., „Minorul devenit major sau cel cu privire la care a încetat măsura consilierii judiciare ori a tutelei speciale poate confirma actul făcut singur în timpul minorităţii sau în perioada în care se afla sub ocrotire, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. După descărcarea tutorelui, el poate, de asemenea, să confirme actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea lui valabilă. În timpul minorităţii sau al perioadei în care majorul beneficiază de măsura consilierii judiciare, confirmarea actului anulabil se poate face numai în condiţiile art. 1.263 şi 1.264”.
[64] Art. 44 alin. (1) coroborat cu art. 144 alin. (3) şi art. 146 alin. (4) C. civ.
[65] Art. 2.529 alin. (1) lit. c) C. civ.
[66] Art. 46 alin. (3) C. civ.
[67] C. Ap. Iaşi, dec. civ. nr. 486/2019; T. Suceava, dec. civ. nr. 585/2019, disponibile online în modulul Lege5.ro.
[68] T. Dâmboviţa, dec. civ. nr. 557/2014, disponibilă online în modulul Lege5.ro.
[69] M. Nicolae, op. cit., p. 591.
[70] Jud. Timişoara, sent. civ. nr. 11074/2016, menţinută prin dec. civ. nr. 865/2017 a T. Timiş, disponibile în modulul Lege5.ro: instanţa de judecată, sesizată cu o cerere în nulitatea absolută a contractului de vânzare încheiat cu nerespectarea dreptului de preempţiune al statului la vânzarea monumentelor istorice, deşi a reţinut nerespectarea acestui drept la încheierea vânzării, a respins acţiunea, menţinând contractul cu titlu de sancţiune pentru vânzătorul‑reclamant, cu motivarea că, „deşi principiul răspunderii delictuale este reglementat expres doar în cazul prevăzut de
art. 45 C. civ., această construcţie juridică ar putea fi folosită şi în alte situaţii în care cauza de nulitate este în legătură cu un delict civil imputabil părţii care solicită desfiinţarea actului juridic”. Conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001privind protejarea monumentelor istorice: „Monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune ale statului român, prin Ministerul Culturii şi Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa A, sau prin serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa B, ori al unităţilor administrativ‑teritoriale, după caz, potrivit prezentei legi, sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării”. O astfel de soluţie, menţinută şi în apel, este contrară atât prevederilor imperative ale art. 1.247 C. civ., nulitatea absolută neputând fi acoperită decât în cazurile de excepţie prevăzute expres de lege, întrucât ocroteşte un interes de ordine publică, cât şi prevederilor art. 45 C. civ., aplicabile numai în cazul fraudei comise de un incapabil cu referire la capacitatea lui contractuală de exerciţiu. În consecinţă, s‑ar fi impus constatarea nulităţii absolute, partea prejudiciată având dreptul la repararea prejudiciului cauzat pe temeiul răspunderii delictuale.
[71] Art. 430 C. pr. civ.: „(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s‑a rezolvat o chestiune litigioasă (…)”.
[72] ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. civ. nr. 23/2017 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Alba, secţia I civilă, în dosarul nr. 173/191/2016, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, disponibilă online la adresa www.iccj.ro.
[73] Art. 1.784 alin. (1) C. civ.
[74] Potrivit art. 641 alin. (4) C. civ., locaţiunile bunului stăpânit în coproprietate cu o durată mai mare de 3 ani nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor.
[75] Ph. Malaurie, L. Aynès, P.‑Y. Gautier, op. cit., p. 387.
[76] F. Labarthe, Du louage d’ouvrage au contrat d’entreprise, LGDJ, Paris, 2001, p. 490.
[77] Art. 1.851 alin. (1) C. civ.
[78] T. Bucureşti, dec. civ. nr. 173/2022; T. Bucureşti, dec. civ. nr. 181/2022; T. Bucureşti,
dec. civ. nr. 187/2022; T. Timiş, dec. civ. nr. 2082/2021, disponibile online în modulul Lege5.ro.
[79] Art. 2.012 alin. (3) C. civ.
[80] R. Dincă, Contracte…, op. cit., p. 229; Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2021, pp. 255‑256.
[81] V. Stoica, Despre puterea de reprezentare, în RRDP nr. 2/2019, disponibil online în modulul Lege5.ro.
[82] Idem.
[83] În sensul că la încheierea mandatului nu se cere îndeplinită condiţia capacităţii de folosinţă a mandantului pentru perfectarea contractului ce face obiectul reprezentării, a se vedea D. Chirică, Condiţiile de validitate, proba şi durata reprezentării convenţionale, în RRDP nr. 2/2019, disponibil online în modulul Lege5.ro.
[84] În sensul că actul încheiat cu terţul este anulabil chiar dacă la data perfectării sale mandantul ar fi dobândit capacitatea de exerciţiu necesară, a se vedea: Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., vol. II; D. Chirică, Condiţiile…, op. cit.
[85] I.F. Popa, Limitele reprezentării voluntare şi opozabilitatea, în RRDP nr. 2/2018; I.F. Popa, Ipoteza falsus procurator, în RRDP nr. 2/2019, disponibile online în modulul Lege5.ro.
[86] A se vedea, în acest sens, şi D. Chirică, Probleme controversate privitoare la contractul de mandat, disponibil la adresa www.juridice.ro.
[87] V. Stoica, op. cit.
[88] În acest sens, a se vedea şi D. Chirică, Condiţiile…, op. cit.; V. Stoica, op. cit.
[89] A se vedea şi: Fl.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 128; F. Mangu, O formă, mai multe fonduri: între interpunerea de persoane, contractul de prête‑nom, mandatul fără reprezentare şi angajamentul reprezentantului (mandatarului) reticent, în RRDP nr. 1/2021, disponibil online în modulul Lege5.ro.
[90] A se vedea şi R. Dincă, Contracte…, op. cit., p. 281.
[91] C. Macovei, op. cit., p. 263; I. Popa, Contractul de împrumut, în Dreptul nr. 12/2016, disponibil online în modulul Sintact.ro.
[92] R. Dincă, Natura juridică a folosinţei exercitate de comodatar, în RRDP nr. 5/2012, disponibil în modulul Sintact.ro: „Pentru ca această remitere să fie valabilă, este necesar ca ea să fie consimţită în calitate de comodant de persoana care are dreptul de a folosi bunul”.
[93] În sensul că prin încheierea comodatului prerogativa folosirii bunului nu se transmite către comodatar, ci numai se exercită prin acesta, a se vedea R. Dincă, Natura…, op. cit.
[94] Atunci când bunul este stăpânit în coproprietate, comodatul, act de folosinţă cu titlu gratuit, este asimilat unui act de dispoziţie şi trebuie încheiat cu acordul tuturor coproprietarilor, sub sancţiunea inopozabilităţii actului faţă de cei care nu au consimţit expres ori tacit la încheierea lui [art. 641 alin. (4) şi art. 642 C. civ.].
[95] ICCJ, s. I civ., dec. civ. nr. 769/2022, disponibilă online în modulul Lege5.ro.
[96] Împrumutul de consumaţie poate fi cu titlu gratuit ori cu titlu oneros: în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit, iar împrumutul unei sume de bani este prezumat cu titlu oneros.
[97] ICCJ, s. I civ., dec. civ. nr. 649/2022, disponibilă online în modulul Lege5.ro.
[98] C. Ap. Timişoara, dec. civ. nr. 456/2019, disponibilă online în modulul Lege5.ro.
[99] Ph. Malaurie, L. Aynès, P.‑Y. Gautier, op. cit., p. 541; G. Vermelle, Droit civil. Les contrats speciaux, Dalloz, Paris, 2000, p. 78.
[100] Cealaltă parte contractantă nu se identifică în toate cazurile cu credirentierul/întreţinutul, acesta din urmă putând fi terţ faţă de contract.
[101] În sensul că toate incapacităţile speciale ce însoţesc contractul de vânzare se aplică şi contractului de rentă viageră, a se vedea F. Moţiu, op. cit., p. 347 şi doctrina citată de acesta.
[102] A se vedea şi V. Stoica, Au terţii un veşmânt logic comun în Codul civil?, în RRDP nr. 1/2020, disponibil online în modulul Lege5.ro.
[103] „Atunci când renta viageră este stipulată în favoarea unui terţ, chiar dacă acesta o primeşte cu titlu gratuit, contractul nu este supus formei prevăzute pentru donaţie” [art. 2.243 alin. (2) C. civ.].
[104] C. Macovei/Dobrilă, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.),
op. cit., p. 2244.
[105] Art. 1 alin. (4) din Legea nr. 17/2000, republicată, privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice: „Sunt considerate persoane vârstnice, în sensul prezentei legi, persoanele care au împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege”.
[106] A se vedea şi P. Vasilescu, Diferend între incapacităţile civile – de folosinţă ori de exerciţiu?, în Studia nr. 2/2019, disponibil online în modulul Sintact.ro.
[107] C. Ap. Bucureşti, dec. civ. nr. 484/2009, disponibilă online în modulul Lege5.ro: instanţa a desfiinţat contractul de rentă viageră pentru error in negotium, întrucât reclamanta, în vârstă de 83 ani, ce nu a beneficiat de asistenţă potrivit Legii nr. 17/2000, nu intenţionase să încheie un contract de rentă viageră, ci un contract de întreţinere.
[108] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001,
p. 547.
[109] ICCJ, s. a II‑a civ., dec. civ. nr. 1808/2013; C. Ap. Piteşti, dec. civ. nr. 14/2022; C. Ap. Bucureşti, dec. civ. nr. 1639/2009; T. Timiş, dec. civ. nr. 96/2022; T. Iaşi, dec. civ. nr. 1368/2021; Jud. Timişoara, sent. civ. nr. 8637/2021; Jud. Sectorului 3 Bucureşti, sent. civ. nr. 3460/2021, disponibile online în modulul Lege5.ro.
[110] Art. 80 alin. 5 din Legea nr. 36/1995: „Notarul public are obligaţia, în cazul persoanelor vârstnice, să le pună în vedere drepturile prevăzute la art. 30 din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”. Neîndeplinirea acestei obligaţii poate angaja răspunderea delictuală a acestuia.
[111] T. Bucureşti, dec. civ. nr. 1731/2021; ICCJ, s. a II‑a civ., dec. civ. nr. 1808/2013: „Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, ipoteza asistării din oficiu poate fi acceptată ca o formă de garanţie pentru persoana vârstnică la încheierea unor acte juridice, lipsa asistenţei putând fi invocată atunci când există indicii că persoana vârstnică ar fi fost prejudiciată sau că exprimarea voinţei sale juridice nu s‑ar fi realizat liber (…)”.
[112] Contractul de întreţinere, esenţialmente aleatoriu, nu este susceptibil de anulare pentru viciul leziunii.
[113] Ph. Malaurie, L. Aynès, P.‑Y. Gautier, op. cit., p. 559; L. Boyer, Encyclopédie juridique Dalloz: Repertoire de droit civil, ed. a 2‑a, Transaction, p. 4; A. Bénabent, Droit civil. Les contrats spéciaux, ed. a 3‑a, Montchrestien, Paris, 1997, p. 576.
[114] ICCJ, dec. RIL nr. 33/2019, referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (4), art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 a medierii, publicată în
M. Of. nr. 144 din 24 februarie 2020: „88. Ca drept nepatrimonial, starea civilă conferă persoanei posibilitatea de a fi individualizată (particularizată sau identificată) cu ajutorul calităţilor care rezultă din actele juridice şi faptele juridice de stare civilă la care a participat. În acest sens, în doctrină s‑a afirmat că starea civilă este de domeniul legii, iar nu de domeniul voinţei individuale, starea civilă şi elementele ei componente neputând face obiectul vreunei înstrăinări sau renunţări. 89. Or, desfacerea căsătoriei prin divorţ se circumscrie stării civile a persoanei, astfel încât dreptul de a cere divorţul dobândeşte caracter exclusiv personal”, disponibilă online la adresa www.iccj.ro.
[115] ICCJ, s. I civ., dec. civ. nr. 2405/2019, disponibilă online la adresa www.iccj.ro.
[116] Conform art. 1309 C. civ. din 1864, „Judecătorii şi supleanţii, membrii ministerului public şi avocaţii nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competenţa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiunile lor, sub pedeapsa de nulitate, speze şi daune‑interese”.
[117] C. Ap. Bucureşti, dec. civ. nr. 661/2018, disponibilă online în modulul Lege5.ro.
