Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
179 views
I. Răspunderea civilă – fundament al răspunderii pentru prejudiciile cauzate victimei (creditorului) de autorul faptei ilicite
I.1. Răspunderea civilă delictuală[1]
Circuitul civil este caracterizat de libertatea de acțiune din partea subiecților de drept, care însă nu este una absolută, fiind mărginită de regulile instituite în domeniile sociale reglementate și buna‑credință a actorilor participanți –, privite ca valori esențiale într‑un stat de drept democratic. Altminteri s‑ar da naștere la dezordine și conflicte sociale acute și persistente, greu de gestionat din punct de vedere juridic. Regula uneori propagată „tot ce nu este interzis este permis” nu constituie nici pe departe o expresie a libertății contractuale (cu corolarul, ei autonomia de voință) în domeniul raporturilor civile, deoarece orice activitate desfășurată trebuie să aibă un suport normativ (general sau special, după caz), legiuitorul român reglementând pe alocuri chiar în exces domenii ce uneori se suprapun sau care induc soluții contradictorii.
Abaterile de la normele legale care diriguiesc activitatea economică sau socială sunt sancționate de legiuitor, fiind antrenată răspunderea juridică a autorilor faptelor ilicite. Răspunderea juridică cunoaște o sferă largă de cuprindere, fiind instituită în materie civilă, administrativă, contravențională, penală, materială[2]/patrimonială[3] sau în alte materii expres prevăzute de lege[4]. Cu observația că dispozițiile Codului civil[5] (art. 2 C. civ.) constituie dreptul comun în materie – privit ca reper (normă de referință) pentru alte domenii speciale (specifice) și derogatorii (specialia generalibus derogant), generând astfel un raport de complementaritate și compatibilitate între norma generală și norma specială.
Prezenta analiză gravitează în jurul răspunderii civile (de drept comun), fiind punctate anumite elemente esențiale, cu accent pe latura elementului prejudiciului aflat în structura răspunderii juridice civile.
Este de principiu că pentru antrenarea răspunderii civile sunt obligatoriu a fi îndeplinite cumulativ și dovedite 4 condiții: (i) fapta ilicită săvârșită de o persoană – fizică sau juridică (încălcarea legii, a obligațiilor contractuale, sau a normelor de conviețuire socială); vinovăția autorului faptei ilicită (intenția sau culpa); prejudiciul cauzat de fapta ilicită; legătura de cauzalitate (conexitate) între faptă și prejudiciu. Absența unuia dintre aceste elemente poate conduce la înlăturarea răspunderii juridice a persoanei vizate.
Potrivit dreptului comun, răspunderea civilă este analizată în cadrul izvoarelor obligațiilor[6] (Cartea a V‑a Despre Obligații, Titlul II – Izvoarele obligațiilor, Capitolul IV Răspunderea civilă).
Sursa obligațiilor civile poate fi de natură contractuală sau delictuală (denumită extracontractuală, din considerente de delimitare instituțională). Cum sugestiv se exprima cândva ilustrul profesor Mihail Eliescu, răspunderea civilă este un trunchi comun cu două ramuri, în care răspunderea delictuală reprezintă dreptul comun în materie, iar răspunderea contractuală norma specială (cu unele elemente de specificitate proprii)[7]. Partea prejudiciată nu are un drept de opțiune între cele două forme de răspundere juridică [art. 1.350 alin. (3) C. civ.], astfel că valorificarea drepturilor subiective în justiție poate avea sau nu succes, în funcție modalitatea procesuală (in)adecvată utilizată.
Așa fiind, răspunderea civilă delictuală face obiectul reglementării dispozițiilor din Codul civil – art. 1.349 (trăsăturile și aria de cuprindere a răspunderii delictuale), art. 1.351‑1.356 (cauzele exoneratoare de răspundere), art. 1.357‑1.371 C. civ. (alocate răspunderii pentru fapta ilicită proprie săvârșită cu vinovăție), art. 1.357 – (răspunderea pentru fapta proprie), art. 1.372‑1.374 (răspunderea pentru fapta altuia).
I.2. Răspunderea civilă contractuală[8]. Daunele‑interese asociate sancțiunii rezoluțiunii/ rezilierii contractului
Răspunderea contractuală este normativizată în cuprinsul dispozițiilor Codului civil la art. 1.350 și art. 1.516‑1.520 (evidențierea trăsăturilor generale), art. 1.521‑1.526 (punerea în întârziere a debitorului), art. 1.527‑1.529 (executarea silită în natură), art. 1.530 (dreptul la daune‑interese), art. 1.531‑1.548 (evaluarea prejudiciului) și art. 1.547‑1.548 (vinovăția debitorului[9]).
În cazul în care, fără justificare, obligația contractuală nu a fost îndeplinită integral, întocmai și la timp de către debitor, creditorul are obligația – inter alia – să obțină rezoluțiunea sau rezilierea contractului cu daune‑interese[10] [art. 1.516 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 coroborat cu a art. 1.549 alin. (1) C. civ.].
Cu toate că dispozițiile referitoare la rezoluțiune și reziliere sunt comune, există o diferență de regim juridic între cele două instituții‑sancțiune. Rezoluțiunea vizează contractele cu executare dintr‑o dată (uno ictu), pe când rezilierea privește contractele cu executare succesivă[11]. Potrivit art. 1.554 alin. (3) C. civ., rezilierea presupune desființarea contractului doar pentru viitor (ex nunc), ceea ce înseamnă că trecutul contractului (executarea obligațiilor anterior desființării contractului prin reziliere) rămâne neatins/intact. În schimb, în cazul desființării contractului prin rezoluțiune, disoluția contractului este totală (pentru trecut și pentru viitor), părțile fiind ținute să‑și restituie reciproc prestațiile primite (repunerea părților în situația anterioară – restitutio in integrum). Rezoluțiunea nu este admisibilă atunci când neexecutarea obligației este de mică însemnătate, în timp ce rezilierea este posibilă chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are caracter repetat
[art. 1.551 alin. (1) C. civ. – normă imperativă, a cărei nerespectare plasează stipulația contractuală în arealul clauzelor nescrise, lipsite de valoare/eficiență juridică].
Din perspectivă execuțională, contractul[12] desființat prin reziliere poate face obiectul executării silite pentru obligațiile existente și neexecutate până la momentul operării rezilierii. În ipoteza rezoluțiunii, lucrurile se complică, fiind posibilă doar executarea acelor obligații (dezdăunări) contractuale destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluțiune[13] [art. 1.554 alin. (2) C. civ.]. De interes sub acest aspect este clauza penală sau clauza dobânzii moratorii (penalizatoare), asociată măsurii desființării contractului.
Modalitatea de operare a rezoluțiunii/rezilierii contractului poate fi de sorginte convențională sau judiciară [art. 1.550 alin. (1) C. civ.]. Așa fiind, contractul poate include o clauză (pact comisoriu) care dă dreptul părților contractante să declare unilateral rezoluțiunea în condițiile neexecutării acolo convenite [art. 1.550 alin. (1) teza a II‑a și
art. 1.553 alin. (1) C. civ.]. Pentru ca declarația unilaterală de rezoluțiune/reziliere să‑și poată produce efectele depline, debitorul trebuie pus în întârziere prin notificare scrisă (cu indicarea expresă a condițiilor în care pactul comisoriu operează), afară de faptul în care părțile convin altfel (în sensul că punerea în întârziere rezultă din simplul fapt al neexecutării), când debitorul se află de drept în întârziere[14] ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere [art. 1.552 alin. (1) și art. 1.553 C. civ.]. Declarația de rezoluțiune este revocabilă, până la data comunicării ei către debitor sau, după caz, până la data expirării termenului fixat prin punerea în întârziere [soluție rezultată din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 1.552 alin. (4) C. civ.].
Odată sesizată (în urma dezacordurilor de interpretare ivite între părți), instanța judecătorească constată intervenirea rezoluțiunii la data când aceasta își produce efectele conform stipulațiilor contractului. Părțile pot conveni în contract ca rezoluțiunea/rezilierea să opereze de plin drept [art. 1.550 alin. (2) C. civ.], analiza instanței fiind limitată la îndeplinirea condițiilor contractuale care circumscriu desființarea de plin drept a contractului.
În absența pactului comisoriu, partea contractantă prejudiciată poate solicita instanței de judecată să dispună rezoluțiunea/rezilierea contractului [art. 1.550 alin. (1) teza I C. civ.].
O aplicație particulară a rezilierii o regăsim în materia protecției consumatorului. Astfel, potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, consumatorul poate solicita rezilierea contractului, cu daune‑interese, în situația în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive[15].
II. Prejudiciul – element esențial în angrenajul răspunderii civile.
II.1. Analiza prejudiciului din perspectiva răspunderii civile delictuale.
Componenta prejudiciului pe latura delictuală cunoaște repere legale diriguitoare. Astfel, odată cauzat un prejudiciu se naște dreptul victimei la indemnizare, încă din ziua cauzării acestuia, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat [art. 1.381 alin. (1)‑(2) C. civ.]. Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor [art. 1.381 alin. (3) C. civ.]. Se are în vedere deopotrivă prejudiciul patrimonial și cel nepatrimonial (art. 1.391
C. civ.).
Amplitudinea reparației este atenuată (diminuată) în măsura și în limita contribuției victimei la cauzarea prejudiciului [art. 1.384 alin. (4) raportat la art. 1.352 C. civ.]. Mai mult, exercitarea cu bună‑credință a drepturilor subiective exclude obligarea la repararea prejudiciului [art. 1.353 teza I coroborat cu art. 14 C. civ.]. Antrenarea răspunderii și obligarea la reparație intervine în cazul exercitării abuzive a dreptului [art. 1.353 teza a II‑a
C. civ.]. Un astfel de derapaj este identificat atunci când dreptul subiectiv este exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într‑un mod excesiv[16] și nerezonabil, contrar bunei‑credinței (art. 15). Noțiunile generice utilizate de legiuitor („excesiv”, „nerezonabil”) îi rezervă judecătorului o putere liberă de apreciere, potrivit propriei convingeri, în urma evaluării probatoriului administrat în cauză și a circumstanțelor speței, ținând seama de principiile generale ale dreptului, cerințele echității și bunei‑credințe [art. 22 alin. (7) coroborat cu art. 5 alin. (3) C. pr. civ.].
În ipoteza coparticipării delictuale, intervine răspunderea solidară a autorilor faptei ilicite, cu desocotirea raporturilor între debitorii solvens [art. 1.382‑1.384 coroborat cu
art. 1.443 și art. 1.456 C. civ.].
Forma principală a reparației o reprezintă repararea prejudiciului în natură (obligațiile în bani sunt întotdeauna reparabile în natură), prin restabilirea situației anterioare, fiind posibilă reparația prin echivalent, prin plata de despăgubiri raportată la data producerii prejudiciului, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească
[art. 1.386 alin. (1)‑(2) C. civ.]. Atunci când prejudiciul are caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestații periodice [art. 1.386 alin. (3) C. civ.], în privința cărora curge un termen de prescripție deosebit [art. 2.526 teza I C. civ.].
Prioritar, sunt supuse reparației prejudiciile patrimoniale actuale și certe, însă se bucură de aceeași protecție și prejudiciile viitoare ale căror producere este neîndoielnică [art. 1.385 alin. (2) C. civ.]. În cazul prejudiciilor viitoare, despăgubirea, indiferent de formă, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s‑a mărit, s‑a micșorat ori a încetat [art. 1.386 alin. (4) C. civ.]. O aplicație particulară a acestei ipoteze normative o regăsim în plan procesual: conform art. 478 alin. (5) teza I C. pr. civ., în apel se vor cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe.
Sub aspectul întinderii reparației patrimoniale, prejudiciul trebuie reparat integral[17], dacă legea nu prevede altfel (spre pildă, astfel de limitări subzistă în cazul în care victima participă, într‑o anumită proporție, la cauzarea prejudiciului) – art. 1.385 alin. (1) C. civ. În această lumină, despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat (damnum emergens), câștigul pe care în condiții obișnuite victima prejudiciului ar fi putut să îl realizeze sau de care a fost lipsit (lucrum cessans), precum și cheltuielile pe care le‑a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului [art. 1.385 alin. (3) C. civ.]. Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând seama de împrejurări și de situația concretă a victimei [art. 1.385 alin. (4) C. civ.].
II.2. Examinarea prejudiciului în contextul răspunderii civile contractuale.
În linii mari, structura prejudiciului se păstrează în cazul răspunderii civile contractuale, cu unele nuanțe specifice. Astfel, în mod axiomatic, creditorul are dreptul la daune‑interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l‑a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare a obligației contractuale sau, după caz, culpabile a obligației [art. 1.530 și art. 1.531 C. civ.]. Sesizăm, în primul rând, sfera de acțiune a răspunderii civile pe această latură – nexul obligațional contractual, pentru a marca astfel distincția față de ilicitul civil extracontractual (delictual). Sunt marcate condiția vinovăției (neexecutarea culpabilă a obligației) și lipsa împrejurărilor exoneratoare de răspundere (neexecutarea fără justificare), iar pe de altă parte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită săvârșită de debitorul contractual și prejudiciul cauzat.
Prejudiciul, factor declanșator al dreptului la reparație (daune‑interese), are natură patrimonială sau nepatrimonială [art. 1.531 alin. (3) C. civ.]. Existența prejudiciului trebuie să fie una neîndoielnică (dovedită), iar întinderea sa trebuie să fie stabilită cu certitudine, în caz contrar se determină de instanța de judecată [art. 1.532 alin. (3) C. civ.]. În orice caz, prejudiciile viitoare trebuie să fie certe [art. 1.532 alin. (1) C. civ.]. Certitudinea prejudiciului este dublată de previzibilitatea acestuia, debitorul răspunzând numai pentru prejudiciul pe care l‑a prevăzut sau pe care putea să‑l prevadă ca urmare a neexecutării[18] la momentul încheierii contractului (art. 1.533 teza I C. civ.). Ca excepție de la această regulă, sunt acoperite și prejudiciile imprevizibile în ipoteza în care neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a debitorului (forma agravată a vinovăției), în limita consecinței directe și necesare a neexecutării obligației (art. 1.533 teza II‑III C. civ.).
Răspunderea debitorului poate fi atenuată în anumite circumstanțe, pentru caz de culpă concurentă. Astfel, în ipoteza în care creditorul, prin acțiunea sau omisiunea sa culpabilă, contribuie la producerea prejudiciului (inclusiv atunci când acesta este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor), ori în situația în care creditorul nu a depus minime diligențe pentru evitarea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător, în limita culpei creditorului (art. 1.534 C. civ.), care suportă astfel pro parte repararea prejudiciului.
III. Damnum emergens și lucrum cessans – fațete ale prejudiciului patrimonial în raporturile contractuale obligaționale bănești
Creditorului îi este deschis un drept la repararea integrală a prejudiciului încercat
(art. 1.531 C. civ.). Componentele prejudiciului sunt multiple, cuprinzând [art. 1.531 alin. (2) și art. 1.532 alin. (2) C. civ.]: pierderea efectiv suferită de creditor; beneficiul de care acesta este lipsit; cheltuielile rezonabile făcute de creditor pentru evitarea sau limitarea prejudiciului; pierderea unei șanse de a obține un avantaj (în acest caz, prejudiciul se repară proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a creditorului).
Intră în câmpul prezentelor noastre preocupări repararea prejudiciului cauzat de neplata la scadență sau de plata cu întârziere a obligațiilor în bani – izvorâte din raporturile obligaționale convenționale.
III.1. Pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens).
Pierderea efectiv suferită de creditor în cazul obligațiilor contractuale în bani, denominată terminologic – în teorie și practică – damnum emergens[19], este concretizată în actualizarea obligației bănești cu rata inflației – menită a surmonta puterea de erodare în timp a monedei de plată.
Titlul executoriu trebuie să menționeze expres dispoziția de actualizare a debitului principal cu rata inflației[20]. În împrejurarea în care titlul prevede obligația de actualizare, fără să indice criteriul de actualizare (cu rata inflației), creditorul poate solicita executorului judecătoresc să procedeze la actualizarea obligației în funcție de rata inflației, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanța a devenit exigibilă și până la data plății efective a obligației cuprinse în titlu [art. 628 alin. (3) teza II‑a C. pr. civ.]. Dacă titlul executoriu nu cuprinde obligația de actualizare (componentă distinctă a reparării prejudiciului), executorul judecătoresc nu poate proceda ex officio la actualizarea debitului principal urmărit silit cu rata inflației. Un argument suplimentar îl constituie prevederile art. 628 alin. (4) C. pr. civ.[21]. Practica execuțională oscilează, iar uneori sunt adoptate și soluții contrare.
Instanța de contencios constituțional[22] a statuat că actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate (dispuse la restituire) se impune pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală, inclusiv a pierderilor suferite datorită neexecutării la timp a obligațiilor debitorului, fiind necesară pentru întâmpinarea procesului de devalorizare a capitalului împrumutat de creditor debitorului și pentru restabilirea echilibrului economic între cei doi (constituie o compensație pentru creditor, necesară din cauza deprecierii monetare). Inflația este un proces complex și cumulativ a cărei esență constă, în principal, pe lângă distorsiunea puternică existentă între masa monetară și masa mărfurilor și serviciilor puse în circulație, într‑o creștere generală a prețurilor și o depreciere monetară, puterea de cumpărare a monedei aflându‑se în continuă descreștere. Pentru creditor capitalul dat cu împrumut se devalorizează (dezavantaj), în timp ce în privința debitorului sumele împrumutate se returnează la scadență mult depreciate (avantaj).
III.2. Beneficiul/câștigul nerealizat (lucrum cessans).
Beneficiul nerealizat, denumit în teorie și practică – lucrum cessans[23] – referă la dobânda legală penalizatoare, conform unei interpretări corelate a dispozițiilor Codului civil (art. 1.535) cu prevederile O.G. nr. 13 din 24 august 2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar‑fiscale în domeniul bancar[24]. Conform art. 10 din O.G. nr. 13/2011, dispozițiile art. 1.535 și art. 1.538‑1.543 C. civ. sunt aplicabile dobânzii penalizatoare. Din exprimarea textului s‑ar putea deduce că reciproca nu este valabilă (în sensul că dispozițiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda penalizatoare sunt aplicabile prevederilor art. 1.535, respectiv art. 1.538‑1.543 C. civ.). Corelarea textelor normative din cele două reglementări (generală – specială) și evitarea suprapunerilor (paralelismului legislativ) putea fi ceva mai congruentă, lipsită de interpretări contradictorii. În doctrină s‑a observat că dobânzile, majorările sau penalitățile reprezintă, în principal, un mijloc de recuperare a folosului nerealizat, astfel că nu se justifică actualizarea atât a creanței principale, cât și a celor accesorii (dobânzi și penalități)[25].
Dobânda remuneratorie[26] convențională vizează raporturile de împrumut în bani, fiind datorată de debitorul obligației de restituire a sumei împrumutate pe intervalul cuprins între data acordării împrumutului și data scadenței[27] prevăzută în contract[28] [art. 1‑2 din O.G.
nr. 13/2011]. În atare împrejurare, obligația debitorului este afectată de un termen suspensiv la executare, până la împlinirea termenului fiind amânată scadența obligației [art. 1.411
alin. (1) și art. 1.412 alin. (1) C. civ., art. 674 C. pr. civ.]. Altfel spus, momentul împlinirii termenului coincide cu scadența[29] obligației de plată, până la împlinirea acestuia creditorul fiind oprit să ceară executarea obligației, ceea ce nu împiedică debitorul să facă o plată valabilă irevocabilă înainte de termen [art. 1.414 C. civ.]. Însă, plata anticipată a dobânzii remuneratorii se poate face pe cel mult 6 luni, dobânda astfel încasată nefiind supusă restituirii, indiferent de variațiile ulterioare (art. 7 din O.G. nr. 13/2011).
Practic, dobânda acoperă orice obligație a debitorului asumată în contrapartida folosinței capitalului împrumutat, independent de denumirea/titlul pe care părțile i‑o atribuie în cuprinsul raportului contractual[30] [art. 1 alin. (5) din O.G. nr. 13/2011]. Dreptul comun asimilează dobânda unui fruct civil[31], ca echivalent al folosirii unui bun [art. 548
alin. (4) C. civ.]. Dobânda remuneratorie convențională se calculează asupra cuantumului sumei împrumutate [art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011].
Legiuitorul s‑a preocupat și de reglementarea anatocismului (dobânda la dobândă), care amplifică sarcina financiară a debitorului. Dobânzile remuneratorii calculate și datorate până la data scadenței obligației principale, dar neachitate, se pot capitaliza și pot produce dobânzi [art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011]. Prin urmare, după împlinirea scadenței obligației principale, debitorul împrumutat datorează, pe de o parte, dobânda penalizatoare (dobânda de referință plus punctele de penalizare), iar pe de altă parte acesta suportă suplimentar obligația de plată a dobânzii (remuneratorii) calculată la dobânda remuneratorie restantă (neachitată la termenul stipulat în contract)[32]. Expresiile „se pot” capitaliza”, „pot produce dobânzi” denotă o facultate (și nu o obligație imperativă), care se pare că rămâne la discreția (puterea potestativă[33] a) creditorului [în absența unei precizări exprese de genul celeia cuprinse în conținutul alin. (2)], independent de stipularea unei clauze în contract din acest punct de vedere. După scadența obligației de plată a dobânzilor (prevăzută în contract), în măsura în care părțile încheie o convenție specială în acest sens (se subînțelege că postum scadenței), dobânzile datorate pe cel puțin un an se pot capitaliza și pot produce dobânzi [art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011]. Înțelegem că textul normativ amintit vizează, cu precădere, dobânda remuneratorie (datorată înainte de scadență, dar neachitată la termen) cu o vechime de cel puțin un an. Mai mult, nefiind făcută distincția necesară [art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011], norma antereferită ar putea fi interpretată ca fiind aplicabilă și dobânzii penalizatoare, adâncind astfel sarcina oneroasă a debitorului împrumutat. S‑a decis că aplicarea dobânzii penalizatoare este exclusă în ipoteza normativă a alin. (3) din cadrul art. 8 al O.G. nr. 13/2011[34]. Stabilirea corelației între cele două alineate ale art. 8 din ordonanță nu este tocmai facilă. Art. 1.489 alin. (2) teza I C. civ. prevede că dobânzile scadente produc ele însele dobânzi (remuneratorii) numai atunci când legea sau contractul, în limitele prevăzute de lege (trimiterea fiind implicită la art. 8 din O.G. nr. 13/2011), o prevede. Dreptul comun vine cu o completare [art. 1.489 alin. (2) teza II‑III C. civ.]: în lipsa unei prevederi exprese a legii sau a stipulațiilor[35] contractului, creditorul poate solicita instanței de judecată aplicarea dobânzii (remuneratorii) la dobânzile scadente (restante, indiferent de vechime), caz în care dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată [acesta fiind momentul care marchează punerea în întârziere a debitorului – art. 1.522 alin. (1) teza a II‑a C. civ.].
Cu titlu de excepție (derogatoriu), prevederile contractului de cont curent
(art. 2.171‑2.183 C. civ.) și dispozițiile legale contrare sunt sustrase de la dispozițiile anatocismului[36] [art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011]. „Legea dispune altfel” chiar în conținutul art. 9 din O.G. nr. 13/2011, care dispune că dobânzile percepute/plătite de B.N.R., instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare, precum și modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementări specifice[37]. În această margine, legislația creditelor de consum (Legea nr. 289/2004, O.U.G. nr. 50/2010) nu reglementează anatocismul, ci doar dobânda penalizatoare [art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010]. Prin urmare, stipularea clauzei de anatocism în contractele de credit încheiate de furnizorii de servicii financiare cu consumatorii reprezintă o obligație suplimentară, neprevăzută în legislația specifică în materie, adâncind dezechilibrul semnificativ al contractului în detrimentul consumatorului.
În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda remuneratorie convențională nu poate depăși procentul de 50% din nivelul dobânzii legale remuneratorii[38], sub sancțiunea nulității și decăderii creditorului din dreptul de a pretinde dobânda legală [art. 5 alin. (1)‑(2) din O.G. nr. 13/2011]. Aprecierea valabilității nivelului dobânzii convenționale se face prin raportare la dobânda legală în vigoare de la momentul stipulării clauzei [art. 5 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011].
Dobânda penalizatoare convențională se datorează pentru neîndeplinirea obligației la scadență [art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011], acoperind deci perioada de timp ulterioară scadenței obligației contractuale de plată. Din această perspectivă, sfera de cuprindere este mai largă, depășind materia raporturilor de împrumut în bani [art. 1 alin. (1) teza I din O.G. nr. 13/2011]. În mod corespunzător, dreptul comun [art. 1.535 alin. (1) teza I C. civ.] statornicește că în cazul în care obligația în bani[39] (prin excelență obligație de a da, conform accepției oferite de art. 1.488 coroborat cu art. 1.536 C. civ., întotdeauna executabilă în natură) nu este plătită la scadență (termenul de plată stipulat în contract), creditorul are dreptul la daune‑moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege [trimiterea este la dobânda legală penalizatoare – art. 2 raportat la art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011]. În această situație, creditorul nu este ținut să dovedească vreun prejudiciu, iar debitorul nu poate susține și proba că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic [art. 1.535 alin. (1) teza II‑III
C. civ.]. Chiar dacă dobânda penalizatoare convenită în contract este vădit excesivă față de prejudiciul previzibil la momentul încheierii convenției, cuantumul acesteia nu poate fi redus de instanță sub nivelul obligației principale [art. 1.541 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. civ. raportat la art. 10 din O.G. nr. 13/2011].
În materie fiscală, este datorată dobânda fiscală prevăzută de Codul de procedură fiscală (art. 173‑175)[40], inferioară cuantumului dobânzii legale.
Cu toate că regimul juridic al clauzei penale comportă o reglementare aparte la art. 1.538 C. civ., suprapunerea cu regimul juridic al dobânzii penalizatoare pentru obligații bănești [instituit distinct la art. 1.535 C. civ. coroborat cu art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011] ar putea fi apreciată prin raportare la art. 10 din O.G. nr. 13/2011, care dispune expres că dispozițiile art. 1.538‑1.543 C. civ. (sediul materiei pentru clauza penală) sunt aplicabile dobânzii penalizatoare. Altfel spus, dispozițiile normative din materia clauzei penale transgresează regulile stabilite pentru dobânda penalizatoare, creându‑se astfel o confuzie terminologică, dezirabilă, între cele două categorii/instituții juridice[41]. În opinia noastră, terminologic și substanțial, dobânda penalizatoare își păstrează fizionomia proprie în raport cu clauza penală[42], chiar dacă împrumută dispozițiile normative specifice clauzei penale. Mai exact, interpretarea art. 10 din O.G. nr. 13/2011 este în sensul că dispozițiile acestei ordonanțe cât privește dobânda penalizatoare se completează cu prevederile dreptului comun din materia daunelor moratorii (în întârzierea executării obligației) și clauzei penale (în întârziere), fără ca clauza penală să se confunde cu dobânda penalizatoare[43]. Nu poate (co)exista o suprapunere între cele două instituții remediu[44] orânduite de dreptul comun[45]. În sens invers, regulile speciale stabilite în O.G. nr. 13/2011 privind dobânda penalizatoare nu se aplică și clauzei penale.
În literatura de specialitate[46] s‑a reliefat că există[47] mai multe teorii cu privire la funcțiile pe care le îndeplinește clauza penală[48], curentul majoritar împărtășind teorie dualistă potrivit căreia clauza penală are o natură mixtă (hibridă): (i) funcția indemnitară sau reparatorie (compensatorie[49]), prin care părțile evaluează anticipat despăgubirile (daunele‑interese) pe care debitorul este ținut să le plătească pentru a repara prejudiciul cauzat prin neexecutarea sau executare cu întârziere a obligațiilor sale; (ii) funcția sancționatorie (coercitivă, punitivă), de pedeapsă a comportamentului ilicit al debitorului culpabil pentru neexecutarea obligațiilor sale contractuale.
În practica contractuală, nu de puține ori este inserată în contracte clauza penală în modalitatea „penalităților de întârziere” (stabilite în procent fix aplicat la suma de plată, pentru fiecare zi de întârziere), percepute pentru neplata la scadență a obligației în bani (spre exemplu, neachitarea facturii la scadență). Problema care se pune este aceea a echivalării (asimilării) clauzei penale (penalitățile de întârziere) cu dobânda moratorie (în întârzierea executării obligației), reglementată aparte în cuprinsul art. 1.535 C. civ., respectiv cu dobânda legală penalizatoare prevăzută la art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. În cazul obligațiilor de a face, clauza penală (pentru întârzierea executării obligației) reprezintă o alternativă la daunele moratorii [art. 1.536 teza a II‑a C. civ.].
Clauza penală prezintă mai multe particularități și trăsături specifice, alături de unele elemente comune cu daunele moratorii. Ca element definitoriu, prin intermediul stipulării clauzei penale debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale [art. 1.538 alin. (1) C. civ.]. De exemplu, se poate stipula o sumă forfetară cu titlu de penalitate, pentru neexecutarea pur și simplu a obligației[50]. În principiu, în cazul clauzei penale funcționează regula electa una via, sens în care creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală/plata penalității [art. 1.538 alin. (1) și art. 1.539 teza I C. civ.]. Debitorul nu se poate libera de obligație oferind despăgubirea convenită [art. 1.538 alin. (2) C. civ.], ceea ce înseamnă că dreptul de opțiune între cele două remedii aparține exclusiv creditorului.
Stipularea clauzei penale exclude aplicarea daunelor moratorii în cazul obligațiilor de a face [art. 1.536 teza a II‑a C. civ.], dar și a daunelor‑moratorii în întârziere (dobânda penalizatoare) în cazul obligațiilor bănești.
Când penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligației la timp, creditorul poate cere atât executarea în natură, cât și penalitatea, afară de faptul renunțării la acest drept sau de acceptarea, fără rezerve, a executării obligației [art. 1.539 teza a II‑a C. civ.]. Instanța de judecată poate acorda creditorului despăgubiri în completarea penalităților, numai în condițiile în care contractul cuprinde o astfel de clauză[51]. Pe de altă parte, acordarea despăgubirilor în completarea penalităților se poate face doar atunci când ambele au aceeași cauză juridică (abatere contractuală), în considerarea raportului dintre cauza juridică a penalităților și cauza juridică a daunelor în completare, care trebuie dovedite[52].
Creditorul este îndreptățit la executarea clauzei penale fără a fi condiționat de dovada producerii vreunui prejudiciu [art. 1.538 alin. (4) C. civ.]. În situația în care, potrivit contractului, creditorul este îndreptățit să păstreze plata parțială făcută de debitor pentru caz de rezoluțiune/reziliere a contractului din culpa debitorului, devin aplicabile dispozițiile privitoare la clauza penală [art. 1.538 alin. (5) teza I C. civ.]. Atunci când creditorul decide să valorifice opțiunea rezoluțiunii/rezilierea contractului pentru caz de neexecutare a obligațiilor contractuale din partea debitorului, acesta poate solicita daune‑interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat [art. 1.549 alin. (1) C. civ.], în baza clauzei contractuale (stipulată în acest sens) sau, în lipsă, în temeiul hotărârii judecătorești [învestită cu rezoluțiunea/rezilierea contractului și acordarea daunelor‑interese – art. 1.550 alin. (1) teza I C. civ.]. Instanța poate reduce cuantumul penalității vădit excesiv (față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului), penalitatea astfel redusă trebuind însă să rămână superioară obligației principale asumată de debitor [art. 1.541 alin. (1) lit. b) și
alin. (2) C. civ.].
Nu este suficient ca în contract să se stipuleze dobânda (remuneratorie/penalizatoare), ci trebuie menționat nivelul acesteia, respectiv rata dobânzii [art. 1 alin. (1) din O.G.
nr. 13/2011]. Întrunirea celor două elemente configurează dobânda (remuneratorie/penali zatoare) convențională. În ipoteza în care contractul menționează dobânda[53], dar nu indică nivelul acesteia, debitorul datorează dobânda legală – remuneratorie și/sau penalizatoare, după caz (art. 2 din O.G. nr. 13/2011). Aceeași este soluția și în situația în care contractul nu prevede dobânda, însă, potrivit legii, obligația este purtătoare de dobânzi[54]. În acest caz, dobânda (penalitatea) se va stabili de instanța de executare la cererea creditorului, prin încheiere executorie [art. 628 alin. (4)‑(5) C. pr. civ.].
Recent, instanța supremă a decis – cu putere obligatorie – că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 628 alin. (4) C. pr. civ., instanța de executare stabilește dobânzi, penalități sau alte sume care se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1.535 C. civ. sau altor dispoziții legale speciale, și în cazul în care creditorul solicită penalități de întârziere prevăzute în contract[55]. În cauza care a determinat sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, daunele convenționale au fost prevăzute într‑un contract (care nu este titlu executoriu) în modalitatea penalităților de întârziere de 0,05% din valoarea obligației neachitate pentru fiecare zi de întârziere, însă acestea nu au fost cuprinse și în facturile emise pentru serviciile de utilități publice (fiind înscrisă doar obligația principală, nu și cea accesorie), ce constituie potrivit legii titlu executoriu (pct. 18, 139‑140 și 143). Instanța supremă a observat că premisa aplicării art. 628 alin. (4) C. pr. civ. este aceea că nu există un titlu executoriu pentru daunele‑moratorii (pct. 109). Potrivit art. 1.535 C. civ., cuantumul prejudiciului (daunelor moratorii) poate fi stabilit de părți sau, în cazul în care nu există o clauză contractuală în acest sens, legiuitorul se raportează la cuantumul dobânzii legale penalizatoare (pct. 122). În aplicarea art. 628 alin. (4) C. pr. civ. corelat cu art. 1.535 C. civ., determinarea daunelor moratorii de către instanța de executare se raportează la cuantumul stabilit convențional sau legal, însă, atât în situația în care creditorul este îndreptățit la plata dobânzii legale, cât și în cazul în care acesta este îndreptățit la plata unei penalități[56] stipulate de părți, daunele moratorii sunt supuse regulii conform căreia ele curg de drept, de la scadență, nefiind necesare nici punerea în întârziere a debitorului, nici dovada prejudiciului (pct. 123 și 142).
Dobânda legală remuneratorie este echivalentă cu rata dobânzii de referință stabilită de Banca Națională a României (B.N.R.), raportată la rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României [art. 3 alin. (1) și alin. (4) din O.G. nr. 13/2011]. Dacă raportul juridic nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda legală remuneratorie va fi diminuată cu 20% [art. 3 alin. (3) raportat la alin. (1) din O.G.
nr. 13/2011]. În raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă și când s‑a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an (art. 4 din O.G. nr. 13/2011). În etapa executării, creditorul poate cere plata echivalentului obligației în moneda națională (leul/RON), astfel încât recuperarea creanței (principal și accesorii) să se realizeze în RON și nu în moneda contractului (exprimată în valută străină).
Dobânda legală penalizatoare constituie un summum de elemente compozite, sens în care la rata dobânzii de referință (în funcție de care se stabilește rata dobânzii legale remuneratorii) se adaugă un anumit număr de puncte procentuale, în funcție de natura raportului juridic încheiat între părți [art. 3 alin. (2), alin. (21) și alin. (3) din O.G. nr. 13/2011]. Practic, punctele procentuale adiționale constituie penalitatea efectivă, dobânda legală remuneratorie extinzându‑se după împlinirea termenului de plată (scadența obligației), calculată separat pentru perioada ulterioară scadenței. În alți termeni, dobânda legală penalizatoare este formată din dobânda legală remuneratorie (indirect derivată din trimiterea la rata dobânzii de referință stabilită de B.N.R.) la care se adaugă punctele penalizatoare[57]. Ceea ce înseamnă că până la scadența obligației se aplică dobânda legală remuneratorie, iar după împlinirea termenului contractual operează rezultatul cumulat al dobânzii legale remuneratorii și punctelor de penalizare[58]. Dacă înainte de scadența contractuală debitorul datora dobânzi (dobânda penalizatoare convenită în contract) mai mari decât dobânda legală (dobânda de referință stabilită de B.N.R. la care se adaugă punctele de penalizare), daunele‑moratorii[59] (dobânda penalizatoare) sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență [art. 1.535 alin. (2) C. civ. raportat la art. 10 din O.G. nr. 13/2011][60]. În schimb, dacă, potrivit contractului, dobânzile moratorii (penalizatoare) sunt inferioare dobânzii legale, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune‑interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit [art. 1.535 alin. (3) raportat la art. 10 din O.G.
nr. 13/2011]. De această dată, pentru a da un sens logic reglementării, ar trebui să admitem că referirea textului („dobânda legală”) este la dobânda legală remuneratorie. Altminteri nu s‑ar vederea rațiunea adăugării (la dobânda legală penalizatoare) a altor daune‑interese[61] (neprevăzute ca atare la art. 3 din O.G. nr. 13/2011[62]).
În practică se mai face uneori confuzie, afirmându‑se că după scadență ar exista o dublare a dobânzii legale remuneratorii, ceea ce este inexact, această categorie juridică fiind delimitată temporal de axa termenului (scadența obligației).
Regulile instituite de dreptul comun (Codul civil și O.G. nr. 13/2011) sunt aplicabile, în mod corespunzător, în contractele încheiate între profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante [art. 3 alin. (1)‑(3), art. 4, art. 5 alin. (2), art. 8, art. 10 alin. (2) și art. 14 lit. a) din Legea nr. 72 din 28 martie 2013, publicată în M. Of. nr. 182 din 2 aprilie 2013].
În domeniul creditelor de consum, rata dobânzii penalizatoare se calculează pe bază de procent fix ce nu poate fi mai mare de trei puncte procentuale[63], care se adaugă la rata dobânzii curente și se aplică la principalul restant [art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010]. Este interzisă aplicarea dobânzii penalizatoare la soldul creditului (curent) sau la valoarea totală a creditului [art. 38 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010]. Prin excepție, dobânda legală penalizatoare este exclusiv aplicabilă la datoria exigibilizată/scadențată anticipat [art. 38
alin. (7) din O.U.G. nr. 50/2010]. După pornirea executării silite este interzisă perceperea dobânzilor (remuneratorii) și a dobânzilor penalizatoare [art. 38 alin. (8) din O.U.G.
nr. 50/2010].
O altă aplicație particulară se regăsește în materia contenciosului execuțional, în conținutul art. 720 alin. (3) C. pr. civ., care dispune: „În cazul respingerii contestației, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării (…)”. Realizarea promptă a creanței din titlul executoriu poate fi temporizată (dilatată) fie prin recurgerea la procedura suspendării executării (art. 719 C. pr. civ.), fie prin accesarea procedurii privind depunerea cu afectațiune specială prevăzută la art. 721
C. pr. civ.[64]. Și cum obiectul executării îl constituie o sumă de bani, respingerea executării atrage răspunderea civilă delictuală a debitorului urmărit (deosebit de culpa procesuală, generatoare de obligații în planul cheltuielilor de judecată), prin faptul ilicit al opririi și întârzierii nejustificate (culpabile) a executării. Debitorul urmărit silit este de drept în întârziere de la data suspendării executării [art. 1.523 alin. (2) lit. e) C. civ.], datorând dobânda legală penalizatoare începând cu acest moment de referință [art. 1.381 alin. (2) și art. 1.386 alin. (2) C. civ.]. Repararea integrală a prejudiciului presupune dreptul creditorul de a fi indemnizat și cu celălalt element – damnum emergens [pierderea efectiv suferită –
art. 1.385 alin. (3) teza I C. civ.], prin actualizarea creanței urmărită silit la recuperare cu rata inflației.
Cumulul celor două forme de reparație.
Instanța supremă[65] a decis – cu forță obligatorie erga omnes [art. 517 alin. (4) C. pr. civ.] – că principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor (autor al faptei ilicite civile) a obligației scadente, consacrat de dispozițiile
art. 1.531 alin. (1)‑(2) teza I și art. 1.535 alin. (1) C. civ., cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens)[66], cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), în forma daunelor‑interese moratorii (dobânda legală[67] sau convențională[68]), fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.
Cumulul celor două forme ale reparației a fost recunoscut constant (și) în practica de caz a instanței supreme[69].
S‑a reținut că art. 2 din O.G. nr. 13/2011 se interpretează în sensul că dobânda remuneratorie (datorată înainte de scadența obligației) se cumulează cu dobânda penalizatoare (datorată după scadența obligației), însă cele două categorii de dobânzi se calculează pentru perioade diferite (nu pentru aceeași perioadă de timp), nefiind admisibil ca dobânda remuneratorie calculată și datorată înainte de scadență să fie adăugată (încă o dată) la dobânda penalizatoare (care include dobânda de referință a B.N.R. la care se raportează dobânda remuneratorie, la care se adiționează punctele de penalizare) calculată și datorată după împlinirea scadenței[70].
Dobânda (legală) penalizatoare și penalitățile de întârziere au un fundament juridic diferit, întrucât ele corespund unor funcții și scopuri diferite în procedura de recuperare a prejudiciului încercat de victima unei fapte ilicite. În timp ce dobânda penalizatoare [prevăzută de art. 1.381, art. 1.385, art. 1.535 C. civ. și art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011] are ca scop asigurarea unei reparații integrale a prejudiciului, constând nu doar în pierderea efectivă (damnum emergens), ci și în beneficiul nerealizat (lucrum cessans, exprimat prin dobânda datorată), penalitățile de întârziere au ca funcție sancționatorie atitudinea culpabilă a debitorului care nu‑și îndeplinește obligația legală de plată a despăgubirilor în termenele stipulate[71].
Clauza penală (evaluarea anticipată a prejudiciului) poate fi stipulată fie pentru neexecutarea obligației, fie pentru executarea neconformă (executarea cu întârziere sau executarea în alt loc decât cel stabilit contractual). În condițiile în care partea nu a solicitat ca repararea prejudiciului să fie făcută prin acordarea dobânzii legale penalizatoare, iar instanța este învestită cu solicitarea de reziliere a contractului, nu se poate reține o activare a clauzei penale prevăzută pentru întârzierea în executare[72].
Potrivit art. 1.381 alin. (2)‑(3) coroborat cu art. 1.535 alin. (1) C. civ. (principiul reparării integrale a prejudiciului), în cazul răspunderii civile delictuale dobânda curge de drept de la data producerii faptei ilicite, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care au fost stabilite despăgubirile civile[73].
Concluzii
Legiuitorul s‑a străduit să normeze complet și aplicat materia răspunderii civile (delictuală/contractuală) cu corolarul său pe latura daunelor‑interese cuvenite creditorului care a suferit un prejudiciu patrimonial în urma comportamentului ilicit al debitorului, dat de neexecutarea completă și la timp a obligației ce‑i revine.
Paguba efectivă (damnum emergens – rata inflației) și câștigul nerealizat (lucrum cessans – dobânda penalizatoare) sunt două elemente importante ale prejudiciului des accesate/uzitate în practică în vederea remedierii consecințelor patrimoniale negative rezultate din neexecutarea obligațiilor din partea debitorului.
Interpretarea și aplicarea celor două remedii (cu rol complex de indemnizare și sancțiune) generează, în teorie și practică, unele dezacorduri, ce se impun a fi ameliorate în viitor pe calea modificărilor legislative.
* Este extras din Revista română de jurisprudență nr. 4/2024.
[1] Pentru un studiu complex al răspunderii civile delictuale (extracontractuale), a se vedea L. Pop, Drept civil. Obligațiile, ed. a II‑a, revizuită și adăugită, de L. Pop, I.‑F. Popa, S.I. Vidu, Ed. Universul Juridic, București, 2020, pp. 318‑451.
[2] E.g., răspunderea materială a militarilor (O.G. nr. 121 din 28 august 1998, publicată în M. Of.
nr. 18 din 9 ianuarie 2024).
[3] De exemplu, răspunderea patrimonială a Statului Român pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare [art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 268 din Legea nr. 303/2022 privind statul judecătorilor și procurorilor, publicată în M. Of. nr. 1102 din 16 noiembrie 2022].
[4] Pentru un examen al răspunderii juridice (genul proxim) și al răspunderii civile (diferența specifică), a se vedea E. Lupan, Răspunderea civilă în contextul răspunderii juridice, Ed. Accent, Cluj‑Napoca, 2003, passim.
[5] Legea nr. 287/2009 (rep. în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările și completările ulterioare), intrată în vigoare la data de 1 octombrie 2011 [art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Codului civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011].
[6] Pentru o analiză complexă a problematicii obligațiilor civile (cheia de boltă a dreptului civil), a se vedea L. Pop, Nașterea, statica, dinamica și stingerea obligațiilor. Ființa obligațiilor civile, Ed. Universul Juridic, București, 2023, passim.
[7] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972, p. 7 și urm. În aceeași idee, s‑a învederat că răspunderea civilă delictuală este răspunderea patrimonială de drept comun, în sensul că normele și principiile sale se aplică, fără excepție, în lipsa unor reglementări speciale derogatorii, iar răspunderea contractuală apare ca o aplicație particulară a principiului răspunderii civile, în situațiile în care prejudiciul este cauzat prin încălcarea unei obligații asumată printr‑un contract (L. Pop, Răspunderea civilă – sinteză de teorie și practică judiciară, Ed. Alma Mater Timisiensis,
Ed. Mirton, Timișoara, 2001, p. 239).
[8] Pentru o analiză aprofundată a materiei răspunderii civile contractuale, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, pp. 644‑708; M.‑L. Belu Magdo, Teoria contractului, Ed. Hamangiu, București, 2021, pp. 566‑677.
[9] Culpa debitorului derivă din simplul fapt al neexecutării (art. 1.548 C. civ.), această prezumție legală putând fi înlăturată prin prezentarea unor cauze justificative (inclusiv din perspectiva excepției de neexecutare a contractului sau a culpei creditorului).
[10] Creditorul are dreptul la daune‑interese și atunci când reducerea prestațiilor (drept alternativ al creditorului) nu poate avea loc [art. 1.551 alin. (3) C. civ.].
[11] Eșalonarea la plată a obligației principale nu transformă natura contractului (din contract cu executare dintr‑o dată în contract cu executare succesivă), constituind doar o modalitate de executare a obligației. În schimb, accesoriile obligației principale (dobânzile) constituie prestații succesive. Însă, cum accesoriul trebuie să urmeze soarta principalului (accesorium sequitur principale), prestația succesivă de plată a accesoriilor împărtășește soarta și îmbracă natura obligației principale.
[12] Ne referim, cu primordialitate, la categoriile de contracte care, ope legis, sunt înzestrate cu putere executorie (de pildă, contractele de credit bancar – art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006).
[13] De exemplu, clauza contractului stipulează că, în caz de rezoluțiune, debitorul datorează dezdăunări (într‑o sumă forfetară). În acest caz, suntem în prezența unei executări „în mic” a contractului, limitat la clauza care dă dreptul creditorului la despăgubiri pentru culpa debitorului în rezoluțiunea contractului.
[14] Cazurile în care intervine punerea de drept în întârziere a debitorului (întârzierea de drept în executarea obligației) sunt enumerate explicit și exhaustiv în conținutul dispozițiilor art. 1.523 C. civ.
[15] Imposibilitatea juridică a continuării contractului se analizează din perspectivă obiectivă, dincolo de interesele subiective ale părților contractante (profesionist – consumator), context în care se impune analiza dispozițiilor interne în materia dreptului contractelor. În situația în care contractul încheiat este guvernat de noul Cod civil, o normă de referință poate fi art. 1.255 C. civ. În orice caz, dispozițiile de drept comun constituie doar premisa aplicării sancțiunii sui‑generis (rezilierea contractului încheiat între profesionist și consumator) instituită de norma specială de la art. 7 din Legea nr. 193/2000 (primind deci aplicare efectele raportului normă specială – normă generală).
[16] Cu privire la clauza penală abuzivă inserată în contractele de adeziune și cele negociate, a se vedea Fl. Ludușan, Clauza penală în noul Cod civil, ed. a II‑a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2022, pp. 376‑431.
[17] Pentru o analiză aprofundată a principiilor reparării prejudiciului, a se vedea C. Jugastru, Prejudiciul – repere românești în context european, Ed. Hamangiu, București, 2013, pp. 12‑27.
[18] Termenul „neexecutarea obligației” cunoaște multiple forme de manifestare: neexecutarea totală sau parțială a obligației; neexecutarea la termen a obligației (executarea cu întârziere); executarea necorespunzătoare a obligației.
[19] Această locuțiune latină desemnează, în mod generic, pierderea efectivă suferită de creditor, ca parte a recuperării integrale a prejudiciului, respectiv valoarea cu care s‑a diminuat patrimoniul acestuia, ca urmare a neexecutării obligației contractuale asumate de către debitorul său [M.N. Costin, C.M. Costin, Dicționar de drept civil de la A la Z, ed. a 3‑a, actualizată și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 293]. Micșorarea patrimoniului poate rezulta fie dintr‑o diminuare a activului, fie dintr‑o creștere a pasivului, produsă ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către debitor (S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil și comercial, ed. a II‑a, revizuită și adăugită, Ed. Oscar Print, București, 2000, p. 135).
[20] Indicator care se raportează la indicele prețurilor de consum stabilit și comunicat public de Institutul Național de Statistică (www.insse.ro).
[21] Atunci când prin hotărâre judecătorească se dispune plata unei sume de bani, însoțită de mențiunea că obligația este indexabilă în funcție de rata inflației (fluctuantă), fără să fie stabilit cuantumul real al acestei prestații, creditorul se poate adresa ulterior instanței de judecată pentru ca aceasta să‑i stabilească cuantumul indexat al prestațiilor periodice cu indicele de inflație (comunicat de Direcția de Statistică), chiar dacă aceeași posibilitate o are executorul judecătoresc în cadrul procedurii executării silite (ICCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 204 din 14 ianuarie 2005, disponibilă pe www.scj.ro). Într‑o asemenea situație nu se poate vorbi de o dublă despăgubire, atât timp cât nu s‑a făcut dovada că a fost solicitată actualizarea în cadrul procedurii execuționale (ICCJ, s. I civ., dec. nr. 593 din 17 martie 2016, disponibilă pe www.scj.ro).
[22] CCR, dec. nr. 448 din 26 octombrie 2004, publicată în M. Of. nr. 50 din 14 ianuarie 2005.
[23] Desemnează acea parte a prejudiciului suferit de creditor din cauza neexecutării unei obligații contractuale, care reprezintă câștigul nerealizat, adică valoarea cu care ar fi sporit patrimoniul creditorului dacă debitorul și‑ar fi executat obligația asumată (M.N. Costin, C.M. Costin, op. cit., p. 560). Mai nuanțat, s‑a subliniat că beneficiul nerealizat este acea parte a valorii pierdute care excedează costurile creditorului (dacă există un asemenea excedent), constituind deci profitul net aferent prestației sau părții de prestație neexecutate (C. Paziuc, Răspunderea contractuală. O analiză juridică și economică, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 168).
[24] Publicată în M. Of. nr. 607 din 29 august 2011. Acest act normativ a abrogat, conform normei exprese de la art. 11 din ordonanță, reglementarea anterioară (O.G. nr. 9/2000), care nu făcea distincție între dobânda penalizatoare și dobânda remuneratorie.
[25] A. Man, N. Cozea (Varo), Repararea deplină a prejudiciului – imperativ fundamental în legislația României, în PR nr. 6 din 2006. S‑ar putea susține și teza contrară, debitorul fiind de drept în întârziere [art. 1.522 alin. (1) C. civ.] – de la data cererii de chemare în judecată – în privința unor obligații (principale și accesorii) anterior stabilite pe cale convențională sau judiciară.
[26] Sub aspect economic, dobânda reprezintă o parte din plusprodus plătită sub formă bănească de către debitor creditorului pentru suma de bani împrumutată, mărimea dobânzii determinând hotărâtor costul creditului (M. Isărescu, I. Băcanu, în Dicționar juridic de comerț exterior, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 154). În accepție juridică, dobânda este suma de bani stipulată în contractul de împrumut pentru a fi plătită de debitor pentru creditul ce i‑a fost acordat, mărimea dobânzii ca valoare depinzând de suma împrumutată, tipul de credit acordat, rata dobânzii, termenul de creditare. În același timp, dobânda reprezintă suma de bani ce reprezintă daunele‑interese moratorii datorate de debitor pentru prejudiciul cauzat creditorului prin întârzierea executării obligației sale
(M.N. Costin, Dicționar de drept internațional al afacerilor, vol. II D‑O, Ed. Lumina Lex, București, 1996, pp. 39‑40).
[27] Legiuitorul întrebuințează, tautologic, conceputul „termenul scadenței” (scadența tocmai asta desemnează, termenul de plată). De altfel, la alin. (3) al art. 1 din ordonanță se utilizează corect termenul „scadență” (și nu „termenul scadenței”). Materia procedural‑fiscală a rămas în continuare contaminată terminologic din acest unghi [art. 173 alin. (1) C. pr. fisc.], probabil din dorința de a imprima efectul disuasiv împotriva neconformării la plată. Pentru un studiu laborios al materiei dobânzilor fiscale în context intern și european, a se vedea N. Șvidchi, Regimul fiscal al plăților de dobânzi, Ed. Hamangiu, București, 2023, p. 262 și urm.
[28] Dobânda (remuneratorie/convențională) trebuie stabilită prin act scris (negotium și instrumentum), în caz contrar fiind datorată numai dobânda legală (art. 6 din O.G. nr. 13/2011). Desfășurarea cu titlu profesional a activității de creditare constituie monopolul instituțiilor de credit și al instituțiilor financiare nebancare, fiind interzisă altor persoane [art. 2 alin. (1)‑(2) din Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare, art. 18 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 99/2006]. Acordarea de împrumuturi cu dobândă, ca îndeletnicire (cu caracter continuu și aparent profesional), de către o persoană (fizică sau juridică) neautorizată prin raportare la exigențele legii, constituie infracțiunea de camătă (art. 351 C. pen. și art. 61 din Legea nr. 93/2009). Dobânda încasată de făptuitor (indiferent de nivelul contractat) se restituie în întregime (retorsiunea patrimonială este totală).
[29] O obligație scadentă nu este neapărat exigibilă (potențial executorie), fiind posibil ca împlinirea scadenței să fie însoțită de un termen de grație (contractual sau judiciar), astfel că creditorul poate purcede la executare doar după împlinirea termenului de grație. În sens invers, o obligație exigibilă este eminamente scadentă [art. 663 alin. (4) C. pr. civ.].
[30] Unele contracte de credit bancar de consum cuprind clauze cu denumiri diferite dat alocate aceluiași scop: „creditul este remunerat cu o dobândă de X%/an; pentru creditul acordat se percepe un comision de administrare lunar, calculat în procent din valoarea creditului”. În acest caz comisionul disimulează dobânda, pe care o amplifică (dezechilibrând contractul, în detrimentul consumatorului, și plasând clauza în perimetrul abuzului, prohibit și sancționat de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori). În materia creditelor de consum această augmentare confuzivă a primit consacrare legislativă (art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în M. Of. nr. 389 din 11 iunie 2020). În mod firesc, comisionul remunerează furnizorul pentru un serviciu prestat efectiv în favoarea consumatorului, fiind un cost conex/adiacent împrumutului acordat. Prin urmare, comisionul nu se percepe pentru „împrumut acordat”, ci pentru serviciile suplimentare implicate (legate) de împrumutul acordat (care trebuie expres și clar identificate în contract).
[31] În literatura de specialitate s‑a exprimat opinia conform căreia dobânzile legale penalizatoare și penalitățile, deși au natura unor daune‑interese moratorii, reprezintă fructe civile pe care le produce o obligație bănească neplătită la termen (D. Balea, Dobânda penalizatoare în cazul răspunderii delictuale. Decizia civilă nr. 1798/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Studia Iurisprudentia nr. 3/2023). Soluția avansată este discutabilă, noțiunea de fruct civil fiind indisolubil legată de dobânda remuneratorie.
[32] Avem prin urmare un termen de plată a obligației principale și un alt termen pentru achitarea obligației accesorii a dobânzii (remuneratorii), cel din urmă putând coincide cu primul sau având o scadență ulterioară, în funcție de înțelegerea părților concretizată în înscrisul contractual.
[33] În privința dreptului potestativ al creditorului de a iniția executarea coactivă a obligațiilor contractului, a se vedea J. Goicovici, Executarea coactivă, buna‑credință versus culpa creditorului în materia obligației de moderare a prejudiciului, în RRDP nr. 3/2019.
[34] ICCJ, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 87 din 20 noiembrie 2017,
pct. 73, publicată în M. Of. nr. 52 din 18 ianuarie 2018.
[35] Riguros conceptual/juridic, termenul „prevedere/dispoziție” este asociat cu legea, iar cel de „stipulație” cu convenția/contractul.
[36] Anatocismul a fost definit ca fiind capitalizarea periodică a dobânzilor corespunzătoare unei sume de bani împrumutate, presupunând adăugarea dobânzilor scadente și neachitate la suma datorată și calcularea, în continuare, a dobânzii la întreagă sumă astfel datorată (M.N. Costin, C.M. Costin, Dicționar de dreptul afacerilor, ed. a 2‑a, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 65). În această viziune, deducem că dobânda remuneratorie scadentă și neachitată se adaugă la capitalul împrumutat, pentru ca la soldul principalului astfel majorat să se calculeze în continuare dobânda. Rezultatul valoric nu este obligatoriu același comparativ cu varianta în care dobânda se calculează la soldul dobânzilor datorate, și, în continuare, soldul dobânzilor astfel augmentat generează sarcina de plată a dobânzii (dobânda la dobândă, și nu dobânda la capitalul sporit cu dobânda). În acest fel capitalizarea (dobânzii) nu este atașată principalului (termenul „capitalizare” nu trebuie să ne inducă în eroare), ci accesoriilor (dobânzilor acumulate).
[37] Dispoziția normativă este suficient de clară, context în care – printre altele – dobânzile bancare sunt exceptate de la incidența art. 8 din O.G. nr. 13/2011. Cu toate acestea, uneori, practica manifestă rezistență la substanța normei de excepție de la art. 9 din ordonanță. Astfel, într‑o speță, s‑a pus problema caracterului abuziv al clauzei de anatocism inserată într‑un act adițional la contractul de credit bancar de consum (addendumul fiind încheiat în contextul reducerii veniturilor salariale pe fondul crizei economice survenite în anul 2010). Prin acest act adițional s‑a convenit eșalonarea la plată a dobânzilor remuneratorii contractuale prevăzute în graficul de rambursare pe următoarele 12 luni (deci, nescadente la epoca semnării actului adițional), iar soldul dobânzilor astfel eșalonate și acumulate s‑a adăugat la soldul capitalului împrumutat existent la data expirării celor 12 luni, pentru a produce în continuare dobândă. Instanțele devolutive (de fond și apel) au constatat caracterul abuziv al clauzei de anatocism, exonerând consumatorul de la plata sumelor aferente dobânzii capitalizate. Instanța de recurs a reformat radical această soluție, stabilind că clauza de anatocism a fost legal stipulată în contractul de credit încheiat cu consumatorul (cu toate că, în recurs, instanța de casare nu poate proceda la interpretarea înscrisurilor probatorii, având limitat controlul la aspectele de nelegalitate), constituind aplicarea prevederilor art. 8 din O.G. nr. 13/2011/art. 8 din O.G. nr. 9/2000, deși, pe de o parte, dobânzile bancare erau exceptate de la prevederile ordonanței, iar pe de altă parte convenția (actul adițional) a fost încheiată ex ante expirării termenului de 1 an anticipat în actul adițional (ICCJ, s. a II‑a civ., dec. nr. 890 din 7 aprilie 2021, disponibilă pe www.scj.ro).
[38] În absența unei mențiuni exprese, regula ar urma să fie aplicabilă și dobânzii penalizatoare convenționale.
[39] Daunele (dobânzile) moratorii se aplică și în cazul obligațiilor de a face (altele decât cele care au ca obiect plata unei sume de bani) executate cu întârziere, creditorul fiind îndreptățit la daune‑interese egale cu dobânda legală (penalizatoare) calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației, sub rezerva probării prejudiciului (art. 1.536 teza I și art. 1.537 teza I C. civ.). Legea sau convenția părților poate scuti creditorul de obligația dovedirii prejudiciului (art. 1.537 teza a II‑a C. civ.). De asemenea, întârzierea debitorului în executarea obligației oferă creditorului posibilitatea să dovedească un prejudiciu superior valorii dobânzii legale (penalizatoare) – art. 1.536 teza a III‑a C. civ.
[40] Instanța de contencios constituțional a statuat că (și) în materie fiscală este aplicabil principiul reparării integrale a prejudiciului (damnum emergens și lucrum cessans) în favoarea contribuabilului (plătitor al unei obligații fiscale nedatorată), care suferă o pagubă patrimonială (micșorare a activului său patrimonial, fiind lipsit de posibilitatea de a folosi aceste sume de bani) în favoarea statului – care ajunge să se îmbogățească fără justă cauză (fără temei juridic) prin folosirea sumelor de bani (cu titlu gratuit) percepute fără îndeplinirea condițiilor legale (CCR, dec. nr. 694 din 20 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 948 din 22 decembrie 2015, pct. 34‑36). Instanța de la Luxemburg a confirmat dreptul contribuabilului la o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a obligațiilor fiscale, prin acordarea dobânzii, cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității (CJUE Cauza C‑591/10 Littlewoods Ltd și alții, Hotărârea din 19 iulie 2012, pct. 26‑29 și 34, ECLI:EU:C:2012:478).
[41] În doctrină, s‑a apreciat că dispozițiile art. 1.535 C. civ. reflectă clauza penală moratorie, care nu se poate cumula cu dobânda legală moratorie (C.E. Zamșa, Teoria generală a obligațiilor. Curs universitar, ed. a 2‑a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2024, pp. 337‑338). Pe aceeași linie, s‑a arătat că în cazul neexecutării la termen a unei obligații pecuniare dobânda moratorie nu poate fi cumulată cu penalitățile de întârziere (clauza penală), deoarece cele două categorii au aceeași funcție (indemnizarea creditorului pentru întârzierea în executarea obligației), nefiind de conceput o dublă reparație pentru aceeași faptă (M. Dumitru, Regimul juridic al dobânzii moratorii, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 170). Trebuie observat dispoziția art. 1.535 C. civ. (daunele moratorii în întârzierea executării obligației), ca de altfel și cea de la art. 1.538 C. civ. (clauza penală), sunt privite prin raportare la dobânda penalizatoare. Deci, în „traducerea” noastră, dobânda penalizatoare convențională (daunele‑interese moratorii stipulate în contract) nu se poate cumula cu dobânda legală penalizatoare, interdicție ce rezultă din redactarea art. 1.535 alin. (1) C. civ. coroborat cu art. 1 alin. (1) și art. 2 din O.G. nr. 13/2011. Alți autori admit posibilitatea stipulării în contract a cumulului clauzei penale cu dobânda legală moratorie (D. Ungureanu, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. 2, revizuită și adăugită, coord.
F.‑A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 1741). Materia fiscală complică și bulversează și mai mult materia („jungla” dobânzilor/penalităților). În situația neachitării obligațiilor fiscale la scadență, debitorul fiscal datorează, prin sarcină fiscală cumulată, dobânzi (de întârziere), penalități de întârziere și majorări de întârziere [art. 1 pct. 12, 29 și 33, art. 78 alin. (2), art. 173, art. 174 alin. (1), art. 176‑180 și art. 183 C. pr. fisc.].
[42] Pe această linie de raționament, în doctrină s‑a arătat că nu poate fi pus semnul egalității între dobânda convențională moratorie și penalitățile moratorii (fiind dezavuată întrebuințarea celui din urmă concept), dat fiind că cele două categorii juridice reprezintă instituții distincte (M. Dumitru, op. cit., p. 397).
[43] Fl. Ludușan, Clauza penală în noul Cod civil, Ed. a II‑a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2022, p. 100.
[44] Asupra noțiunii de remediu și interferența cu sistemul sancțiunilor, a se vedea C. Paziuc, Răspunderea contractuală. O analiză juridică și economică, Ed. Universul Juridic, București, 2019, pp. 203 și urm.
[45] În acest sens, s‑a reținut că între clauza penală și daunele‑interese moratorii există deosebiri fundamentale (Fl. Ludușan, op. cit., p. 97), distincția operând, deci, între clauza penală și dobânda penalizatoare convențională (A.M. Mateescu, Dobânda legală pentru obligațiile bănești. O.G. nr. 13/2011 comentată, Ed. Hamangiu, București, 2012, pp. 17 și 91).
[46] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, pp. 678‑693.
[47] A.M. Mateescu, op. cit., p. 99.
[48] Clauza penală este stipulația contractuală, iar penalitatea constituie obiectul clauzei penale, prestația la care este îndreptățit creditorul și la care este obligat debitorul în cazul neexecutării obligației (Fl. Ludușan, op. cit., p. 69). Clauza penală are un caracter accesoriu, urmând soarta obligației principale, potrivit principiului accesorium sequitur principale (Ibidem, pp. 75‑77).
[49] Daunele‑interese compensatorii reprezintă despăgubiri bănești datorate creditorului pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea totală sau parțială ori executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către debitor. Daunele compensatorii înlocuiesc executarea în natură a obligațiilor contractuale și nu se cumulează cu aceasta, spre deosebire de daunele‑interese moratorii, care întotdeauna se cumulează cu executarea în natură a obligațiilor sau cu plata de daune‑interese compensatorii (Fl. Ludușan, op. cit., pp. 44‑46). Câștigul nerealizat (valoarea exprimată în bani a sporului patrimonial pe care creditorul l‑ar fi realizat, în condițiile obișnuite, dacă debitorul și‑ar fi executat în natură și întocmai obligațiile contractuale asumate, spor de care creditorul a fost lipsit prin faptul neexecutării obligației), reprezintă, alături de pierderea efectivă (valoare exprimată în bani, cu care s‑a micșorat patrimoniul creditorului, fie prin scăderea activului, fie prin creșterea pasivului, din cauza neexecutării de către debitor a unei obligații contractuale), un element esențial al cuantumului daunelor‑interese compensatorii, în cadrul răspunderii contractuale (M. Mureșan, Dicționar de drept civil, Ed. Cordial Lex, Cluj‑Napoca, 2009, pp. 113 și 499).
[50] Bunăoară, într‑un contract având ca obiect executarea unei lucrări, s‑a stipulat – în favoarea beneficiarului – clauza penală (în sarcina executantului) într‑o sumă echivalentă cu prețul/valoarea contractului (preț pe care, dacă lucrarea contractată ar fi fost executată, îl datora beneficiarul executantului lucrării). Deosebit de sever, legiuitorul permite ca penalitatea să fie superioară obligației principale (plata prețului contractului), nefiind posibilă reducțiunea penalității (prin ipoteză vădit excesivă față de prejudiciul ce putea prevăzut de părți la încheierea contractului) sub acest nivel, orice stipulație contară fiind considerată nescrisă [art. 1.541 alin. (1) lit. b) și alin. (2)‑(3) C. civ.]. Scopul reglementării este descurajator pentru debitor, prevenit asupra consecințelor oneroase ce decurg din faptul neconformării la plată.
[51] Fl. Ludușan, op. cit., p. 116.
[52] În acest sens, S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil și comercial, ed. a II‑a, revizuită și adăugită, Ed. Oscar Print, București, 1996, pp. 134‑136.
[53] În absența unei indicații exprese, termenul dobândă privește atât dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare [art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011].
[54] Așa de pildă, debitorul se află de drept în întârziere atunci când nu execută obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul unei întreprinderi [art. 1.523 alin. (2) lit. d) C. civ.]. Prin urmare, neplata la scadență a obligației bănești asumată în raporturile comerciale (între profesioniști) generează obligația debitorului de a plăti dobânda legală penalizatoare începând cu data expirării termenului de plată prevăzut în contract. Soluția se aplică și în împrejurarea în care obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale [art. 1.523 alin. (2) lit. e) C. civ.].
[55] ICCJ, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 50 din 21 octombrie 2024, pronunțată în dosarul nr. 552/1/2024, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Trib. Buzău, s. a II‑a civ. cont. adm. fisc., în dosarul nr. 779/200/2022. În acest loc, evidențiem că se bucură de aceeași forță și deciziile pronunțate de ICCJ prin care au fost respinse ca inadmisibile sesizările adresate Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deoarece acestea beneficiază, ca orice act jurisdicțional, de efectul autorității de lucru judecat atașat considerentelor care sprijină și explicitează soluția inadmisibilității sesizării, dată în considerarea jurisprudenței divergente preexistente, în legătură cu problema de drept supusă dezlegării instanței supreme (ICCJ, completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, dec. nr. 2 din 8 februarie 2021, publicată în M. Of. nr. 342 din 5 aprilie 2021, pct. 38‑39). Simțim nevoia să facem această precizare întrucât, pe alocuri, în spațiul juridic s‑a avansat ideea că astfel de decizii nu leagă instanțele în privința considerentelor, deși dispozițiile art. 430 alin. (2) C. pr. civ. sunt suficient de clare și nu lasă loc de echivoc.
[56] Deducem că termenul „penalitate” este sinonim cu „dobânda moratorie”.
[57] În raporturile din profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante rata penalității este de 8 puncte procentuale [art. 3 alin. (21) din ordonanță]. În raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) C. civ. coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 – LPA NCC (exercitarea sistematică de către un profesionist – comerciant, întreprinzător, operator economic – a unor activități economice constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii), rata penalității este de 4 puncte procentuale [art. 3 alin. (2) raportat la alin. (3) a contrario din ordonanță]. Pentru ca, în cazul raporturilor juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ (uzual catalogată activitate mercantilă), rata dobânzii legale penalizatoare să fie diminuată cu 20% [art. 3 alin. (3) din ordonanță].
[58] Într‑o decizie de speță, s‑a dispus restituirea sumelor încasate necuvenit de profesionistul bancar în temeiul clauzelor abuzive inserate în contractul de credit bancar de consum, la care se aplică dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 21 din O.G. nr. 13/2011 (dobânda legală de referință a B.N.R. plus 8 p.p.) – Trib. Timiș, s. a II‑a civ., dec. civ. nr. 522 din 29 martie 2024, nepublicată. Soluția surprinde și este extrem de generoasă pentru consumatorul de credit. Raportul de credit nu este încheiat între doi profesioniști, ci între un profesionist și un consumator (persoană fizică), astfel că devin incidente dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 (la nivelul ratei dobânzii de referință a B.N.R. se adaugă 4 p.p.). La polul opus, într‑o altă speță, s‑a decis plata dobânzii legale remuneratorii (și nu a dobânzii legale penalizatoare) aplicată la sumele aferente clauzelor abuzive de restituit (Trib. Timiș, s. a II‑a civ., dec. civ. nr. 1062 din 26 iunie 2024, disponibilă pe www.rejust.ro).
[59] Sunt daune‑interese în întârzierea executării unei obligații bănești.
[60] Redactarea textului nu este tocmai riguroasă, născând contradicții în interpretare și aplicare. Înainte de scadență se datorează dobânda remuneratorie (potrivit contractului, prin ipoteză superioară dobânzii legale remuneratorii), astfel că, după scadență, dobânda penalizatoare aplicabilă ar fi dobânda remuneratorie convențională. În această variantă interpretativă sunt excluse punctele de penalizare, „supliment” care caracterizează și este de esența dobânzii penalizatoare potrivit art. 3 alin. (2), alin. (21) și alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.
[61] Conotațiile juridice ale noțiunii de daune‑interese se află în relație de complementaritate cu coordonatele economice ale conceptului, în teorie fiind imaginate diferite formule (aproximate matematic): daune‑interese = valoarea pierdută + alte pierderi; daune‑interese = costuri nerecuperate + alte pierderi – costurile nerecuperabile (pierderea netă) + beneficiul nerealizat (C. Paziuc, Răspunderea contractuală. O analiză juridică și economică, Ed. Universul Juridic, București, 2019, pp. 169‑173).
[62] Și sub imperiul vechilor reglementări, problema cumulului dobânzilor cu daunele‑interese a fost una controversată (a se vedea, I. Băcanu, Regimul juridic al dobânzilor. Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, ed. a II‑a, Ed. Lumina Lex, București, 2000,
pp. 47‑49).
[63] Pentru situațiile descrise limitativ la alin. (3), rata dobânzii penalizatoare nu poate depăși 2 puncte procentuale prevăzute pentru rata dobânzii remuneratorii (aplicată înainte de scadență).
[64] Efectul consemnării sumelor urmărite silit în contul de consemnări al executorului judecătoresc este acela că sumele indisponibilizate „vor servi exclusiv” la plata creditorului pe seama căruia s‑a făcut consemnarea. Textul nu leagă aplicarea sa de soluția admiterii contestației la executare (prin hotărâre definitivă), fiind ca atare aplicabil și în situația respingerii contestației (în sens contrar, I. Deleanu,
V. Mitea, S. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, vol. II, Articolele 622‑1.133,
Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 140). Diligent, creditorul contestator trebuie să solicite, pentru ipoteza admiterii contestației și anulării executării, întoarcerea executării prin restabilirea situației anterioare [art. 723 alin. (1) și art. 724 alin. (1) C. pr. civ.]. Remediul întoarcerii executării poate fi obținut și ulterior pe cale separată [art. 724 alin. (3) C. pr. civ.], în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani (care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost anulată executarea silită).
[65] ICCJ, completul competent să judece recursul în interesul legii, dec. nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 411 din 3 iunie 2014.
[66] Acoperit prin actualizarea cu rata inflației (ICCJ, R.I.L., dec. nr. 18 din 17 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 892 din 16 decembrie 2011).
[67] Se aplică dobânda (legală) penalizatoare pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată, ca daune‑interese ce au natura unor prestații succesive (ICCJ, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 7 din 27 aprilie 2015, publicată în M. Of. nr. 461 din 26 iunie 2015, pct. 104 și 108), scadența obligației fiind localizată la data pronunțării hotărârii judecătorești ce nu a fost pusă în executare, dobânda penalizatoare curgând pentru fiecare zi de întârziere până la data plății efective a debitului (ICCJ, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 21 din 22 iunie 2015, publicată în M. Of. nr. 743 din 5 octombrie 2015, pct. 44‑45). În același sens, ICCJ, s. I civ., dec. nr. 1798 din 25 octombrie 2023, disponibilă pe www.scj.ro.
[68] Daunele‑interese moratorii pot îmbrăca forma dobânzii convenționale asupra sumelor de bani deținute în depozite bancare, până la momentul executării silite a acestora (ICCJ, s. I civ., dec. nr. 593 din 17 martie 2016, și dec. nr. 1910 din 24 noiembrie 2017 –, disponibile pe www.scj.ro).
[69] Principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, consecința faptei ilicite a debitorului, impune remedierea ambelor elemente constitutive ale prejudiciului – damnum emergens și lucrum cessans –, dat fiind natura juridică diferită a actualizării obligației cu rata inflației (reprezentând daune compensatorii, valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății) în raport cu dobânda legală – privită ca sancțiune, daune‑interese moratorii pentru neexecutarea obligației de plată (ICCJ, s. I civ., dec. nr. 593 din 17 martie 2016, disponibilă pe www.scj.ro). Prin acordarea dobânzii (beneficiul nerealizat) se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligației care îi incumbă, pe când prin actualizarea debitului (modalitatea de reparare a pierderii suferite de creditor) se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și cea a plății efective a sumei datorate –, ambele fiind subsumate principiului reparării integrale a pagubei (ICCJ, dec. nr. 722 din 23 februarie 2010, disponibilă pe www.scj.ro). Din analiza coroborată a prevederilor art. 1.535 alin. (1) teza I și art. 1.645 alin. (2) C. civ. rezultă că noțiunea de dobândă legală penalizatoare (daune‑interese moratorii) aferentă sumelor de bani neplătite la scadență instituie prezumția lipsei de folosință a sumei de bani, fiind echivalentă cu indemnizația cuvenită creditorului pentru folosința pe care bunul i‑o putea procura, ce cade în sarcina celui obligat la restituirea prestației, care, de rea‑credință fiind, este de drept întârziere începând cu momentul primirii respectivelor sume (ICCJ, s. a II‑a civ., dec. nr. 495 din 7 martie 2023, și dec. nr. 2061 din 13 octombrie 2015 –, disponibile pe www.scj.ro).
[70] ICCJ, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 75 din 7 decembrie 2020, publicată în M. Of. nr. 152 din 15 februarie 2021, pct. 171‑172.
[71] ICCJ, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 25 din 9 mai 2022, publicată în M. Of. nr. 554 din 7 iunie 2022, pct. 58‑59 și 74.
[72] ICCJ, s. a II‑a civ., dec. nr. 1461 din 10 iunie 2021, disponibilă pe www.scj.ro.
[73] ICCJ, s. I civ., dec. nr. 1910 din 24 noiembrie 2017, disponibilă pe www.scj.ro.
