1 thoughts on “Conferinta restrictionata”

  1. Valentin Buliga says:

    Țin să mă despart cu reverență de susținerea d-nei judecător Evelina Oprina cu privire la aplicarea dispozițiunilor art.84 alin.1 C.pr.civ.(2010)-rep. În susținere amintesc că dispozițiunile art.631 alin.2 C.pr.civ.(2010)-rep. arată cu destulă tărie că în materie de executare silită, dreptul comun îl costituie Cartea a V-a ”despre executare silită”. Din partea generală, observăm că dispozițiunile art.6 alin.2 C.pr.civ.(2010)-rep. subliniază expres că principiile și valorile consfințite la alin.1 se aplică corespunzător și în faza de executare silită, dând caracter special unei norme juridice care de altfel reprezintă dreptul comun în materia judecății.
    Un alt argument ar fi acela că însăși Curtea Constituțională, prin decizia nr.895/2015 arată la pct.23 ”23. În acest context, Curtea constată că, potrivit art. 666 alin. (5) din Codul de procedură civilă, prin încuviinţarea executării silite se verifică dacă: cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat; hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu este învestit cu formulă executorie; creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă; debitorul se bucură de imunitate de executare; titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită; există alte impedimente prevăzute de lege. Analizând aceste aspecte, Curtea reţine, pe de o parte, că competenţa executorului judecătoresc de a verifica dacă înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, constituie, potrivit legii, titlu executoriu [art. 666 alin. (5) pct. 2 din cod] se suprapune cu competenţa instanţei judecătoreşti ca în procedura învestirii cu formulă executorie a acestuia să verifice dacă înscrisul întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu, ceea ce echivalează cu posibilitatea acordată executorului judecătoresc de a controla legalitatea unei hotărâri judecătoreşti, iar, pe de altă parte, competenţa executorului judecătoresc menţionată la art. 666 alin. (5) pct. 4 – 7 din cod presupune realizarea unor aprecieri făcute de acesta care excedează competenţei sale de punere în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii [art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011]. Or, Constituţia recunoaşte numai judecătorului jurisdictio şi imperium, adică puterea de a „spune” dreptul şi de a impune executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită (a se vedea Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996, Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, sau Decizia nr. 189 din 10 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 22 februarie 2001). Aşadar, Curtea constată că nu este de competenţa executorului judecătoresc să dispună el însuşi executarea titlului executoriu, acesta putând efectua numai acte de executare în cadrul procedurii declanşate de către o instanţă judecătorească. Intervenţia instanţei judecătoreşti nu se poate realiza ex post, eventual pe calea soluţionării unei contestaţii la executare, conform art. 712 din cod, întrucât hotărârea acesteia nu poate nici înlătura şi nici acoperi viciul de neconstituţionalitate al actului care a declanşat executarea silită, fază a procesului civil, respectiv caracterul său extrajudiciar.”
    Așadar, executorul judecătoresc nu poate fi asimilat unei instanțe judecătorești.

Comments are closed.