Zădărnicirea combaterii bolilor

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

III. Zădărnicirea combaterii bolilor. Caracterizare și legătura cu alte infracțiuni

Conform art. 352 alin. (1) C. pen, în forma de bază, infracțiunea incriminează nerespectarea cu intenție a măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli. Pedepsele aplicabile sunt închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau, după caz, amenda. În forma asimilată^[23], nerespectarea din culpă a acestui tip de măsuri se sancționează cu închisoarea de la o lună la 6 luni sau cu amenda. Norma, în actuala sa formă, reia aproape identic dispozițiile vechiului Cod penal, înlocuind doar noțiunea de boală molipsitoare cu aceea de boală infectocontagioasă^[24]. De asemenea, incriminarea separată a formei culpabile nu reprezintă, în esență, o modificare, întrucât și sub regimul vechiului Cod penal, fapta, fiind omisivă, putea fi pedepsită inclusiv în cazul săvârșirii din culpă, conform art. 19 alin. (3)^[25].

În literatura de specialitate, infracțiunea nu a fost pe larg dezbătută. De altfel, până de curând, nevoia socială de aplicare a acesteia a fost minimală. Infracțiunea pare a nu fi fost aplicată sub regimul noului Cod, până la începerea curentei epidemii^[26]. În consecință, cel mai util exercițiu de interpretare este, în opinia noastră, analizarea separată a fiecărui element de tipicitate a normei.

Pentru a se putea considera întrunit elementul obiectiv al infracțiunii trebuie dovedite, dincolo de orice îndoială rezonabilă, trei aspecte: (i) că existau, la data faptei, o serie de măsuri privind prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase; (ii) că aceste măsuri nu au fost respectate și (iii) că există un raport cauzal între nerespectarea normelor și răspândirea bolii.

Ca atare, în primul rând, trebuie să înțelegem ce sunt măsurile privind prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase. Acestea nu primesc o definiție expresă în cuprinsul Codului penal. În consecință, în lipsa unor explicații exprese cu privire la conținutul semantic al noțiunii, din partea legiuitorului, se impune utilizarea sensului comun (respectiv tehnic) al termenilor^[27].

Astfel, noțiunea de măsură privind prevenirea sau combaterea bolilor implică o conduită activă din partea autorităților statului pentru a-și defini conținutul. Conceptul de măsură, în contextul actualului Cod penal, fie că se referă la măsuri de prevedere, în cazul uciderii sau vătămării corporale din culpă, fie la măsura îndepărtării de pe teritoriul României, la nerespectarea unei măsuri de protecție, la nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului ori la măsuri legale de securitate și siguranță în muncă, tinde să trimită la ideea de măsură luată cu caracter normativ sau individual, la oricare nivel al autorităților statului^[28]. Reiese că pentru a vorbi de nerespectarea unor măsuri se impun două condiții: ca aceste măsuri să fie formalizate și să decurgă de la o autoritate publică și ca persoana care le încalcă să se încadreze în grupul de destinatari ai normei. Ca atare, încălcarea unor simple măsuri de bun simț pentru combaterea răspândirii bolilor, precum purtarea măștii de către persoanele care prezintă o simptomatică specifică ori evitarea aglomerațiilor nu poate justifica angajarea răspunderii penale. În esență, este vorba de o normă penală-cadru (în alb), după cum s-a remarcat în doctrină, arătându-se și faptul că aceasta întrunește toate condițiile de previzibilitate impuse de exigențele principiului legalității^[29].

În egală măsură, după cum am menționat, credem că orice formă de formalizare a măsurilor luate, aptă să fie adusă la cunoștința publicului, este suficientă pentru a se putea considera întrunit acest element al infracțiunii. Nu este necesar ca acesta să provină de la o anumită autoritate sau să întrunească anumite condiții formale (dincolo de cele impuse deja de legislația primară). Mai ales, subliniem, nu este necesar ca aceste măsuri să fie formalizate într-o lege sau într-un act cu putere de lege. Deși, mai nou, există o tendință de a interpreta excesiv de extensiv Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale pentru a susține că orice obligație legală încălcată trebuie să fie reglementată prin lege pentru a angaja răspunderea penală, o atare interpretare este profund eronată. În Decizia 405/2016, Curtea Constituțională a analizat o problemă punctuală, în materia abuzului în serviciu. Pentru a anticipa posibile argumente în sensul aplicării raționamentului mutatis mutandis în cazul zădărnicirii combaterii bolilor, arătăm de pe acum că abuzul în serviciu este o incriminare subsidiară^[30], care poate acoperi o varietate de comportamente, în timp ce zădărnicirea combaterii bolilor are un câmp de aplicare mult mai limitat, unde destinatarii normelor pot identifica mult mai ușor obligațiile pe care trebuie să le respecte. În al doilea rând, în cazul măsurilor de prevenție a răspândirii bolilor, nu Parlamentul, ci alte autorități sunt cele care au competența științifică de a alege măsurile potrivite.

Pe lângă Ordinul nr. 414/2020 al ministrului sănătății^[31], considerăm că principalele acte normative care stabilesc măsurile de combatere a răspândirii bolilor sunt hotărârile Comitetului Național pentru Situații Speciale de Urgență (CNSSU)^[32] și cele ale Grupului de suport tehnico-științific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României (GTSSCBIC). Dintre acestea, menționăm, în special: Hotărârea CNSSU nr. 2 din 24 februarie 2020, art. 1 și 2, prin care s-a instituit carantina, respectiv izolarea la domiciliu pentru persoane venite din Lombardia și Veneto; art. 4 din Hotărârea CNSSU nr. 4 din 4 martie 2020, prin care GTSSCBIC a fost abilitat să emită fără aprobare prealabilă hotărâri cu caracter tehnic; art. 6 și 8 din Hotărârea CNSSU nr. 6 din 9 martie 2020, prin care se impun reguli de igienă unităților de alimentație publică, inclusiv aceea de a se asigura la toalete materiale destinate igienei personale; art. 2 din Hotărârea CNSSU nr. 10 din 14 martie 2020, prin care s-a instituit măsura izolării la domiciliu pentru toate persoanele asimptomatice care sosesc în România din țări unde sunt confirmate cel puțin 500 de cazuri și carantinarea pentru persoanele sosite din zonele identificate de GTSSCBIC; pct. 4 din Hotărârea nr. 9 a GTSSCBIC din 10 martie 2020, prin care se restricționează activitățile culturale, științifice, artistice, religioase, sportive și de divertisment cu participarea a peste 100 de persoane. În egală măsură, credem că pentru înțelegerea unor termeni sau sintagme, precum noțiunea de contact apropiat, se vor lua în considerare punctele de vedere emise de GTSSCBIC^[33].

Cu privire la noțiunea de boală infectocontagioasă, considerăm că sensul nu se poate raporta la Anexa la H.G. nr. 1186/2000 pentru aprobarea Listei cuprinzând urgențele medico-chirurgicale, precum și bolile infectocontagioase din grupa A, pentru care asigurații beneficiază de indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă fără condiții de stagiu de cotizare. Lista are un câmp de aplicare restrâns, care se raportează doar la situația menționată în denumirea marginală. Nu este necesar ca sintagma boală infectocontagioasă să fie definită printr-un act legislativ. Legiuitorul a folosit o definiție largă tocmai pentru a acoperi o varietate de situații care nu pot fi anticipate. Patogeni care pot cauza boli infectocontagioase pot apărea și evolua constant; ca atare, nu se poate aștepta ca legiuitorul să țină pasul cu această evoluție prin constanta redefinire a sintagmei de boală infectocontagioasă. Este arhisuficient ca autoritățile să adopte măsuri privitoare la prevenirea bolilor, fără a redefini expres sintagma. În consecință, fiind vorba de o sintagmă specializată^[34], pentru definirea acesteia ne vom raporta la o variantă general acceptată în literatura științifică medicală, din care se pot extrage condițiile esențiale ale bolii infectocontagioase.

Actus reus-ul infracțiunii constă în nerespectarea măsurilor de prevenție, în sensul anterior explicat. Am arătat anterior că în doctrină s-a susținut teza conform căreia este vorba de o infracțiune omisivă^[35]. Credem că soluția menționată trebuie nuanțată. Fiind vorba, după cum am arătat, de o normă penală-cadru în cazul căreia elementul material este definit generic, prin termenul nerespectare, aceasta poate îmbrăca forme diverse^[36]. În consecință, caracterul omisiv sau comisiv va fi dat de norma complinitoare. Astfel, dacă obligația este una care ordonă o anumită conduită, de la care destinatarul normei se abține, infracțiunea va fi omisivă. În cazul contrar, în care normele de protecție interzic o anumită conduită, însă destinatarul o realizează, infracțiunea va fi comisivă^[37]. Exemplificativ, dacă o persoană aflată în izolare la domiciliu părăsește locuința sa, fără ca această conduită să fie acoperită de o cauză justificativă, infracțiunea va avea caracter comisiv. În cazul unei obligații de vaccinare obligatorie, de exemplu, se conferă un caracter omisiv normei. În concluzie, fapta poate fi comisă atât prin acțiune, cât și prin inacțiune^[38].

În contextul acestei condiții vom menționa, pe scurt, faptul că, după cum în mod corect s-a sesizat și în doctrină, subiectul activ nu este circumstanțiat^[39]. Deși, instinctiv, prima tendință ar fi să credem că destinatarii normei sunt doar persoanele deja infectate, în realitate sfera subiecților activi va fi determinată tot prin norma complinitoare. De exemplu, întrucât și persoanele juridice pot fi subiecți activi ai acestei infracțiuni^[40], un restaurant care nu respectă condițiile impuse prin măsurile de protecție poate răspunde penal. Similar, o persoană neinfectată care, prin conduita sa, contribuie la răspândirea infecției poate fi sancționată penal. Exemplificativ, putem imagina situația mamei care dă afară din casă copilul aflat în carantină. În funcție de modul în care este formulată norma completatoare, aceasta poate răspunde ori ca autor, ori ca instigator impropriu la infracțiunea prevăzută de art. 352 C. pen.

Ultimul element material care trebuie analizat este condiția ca nerespectarea să aibă drept urmare răspândirea unei boli. Prin această condiție, infracțiunea devine una de rezultat. Deși nu pot fi purtate multe discuții în privința acestei calificări, ele pot fi purtate în privința oportunității soluției legislative. În primul rând, credem că noțiunea de răspândire a bolii impune doar să se demonstreze că aceasta a mai fost transmisă cel puțin unei persoane. Această interpretare se încadrează în rațiunea legii, deoarece infectarea unui alt individ poate produce efecte în lanț, dacă respectivul purtător transmite patogenul mai departe. Pericolul social subzistă și în cazul infectării unei singure persoane. Până aici, lucrurile par foarte clare.

Însă să ne imaginăm următorul exemplu ipotetic – familia X, formată din părinți și patru copii majori, care tocmai a călătorit în Lombardia, se întoarce în România, având obligația să se izoleze la domiciliu. Totuși, părinții fuseseră invitați să fie nași la un botez. Fiind în cunoștință de cauză, în perioada obligatorie de izolare, toți cei șase membri participă la botez. Alte 30 de persoane sunt infectate cu COVID-19. Într-o atare situație, credem că va fi foarte dificil, dacă nu imposibil, să se dovedească, în raport de fiecare membru al familiei în parte, că participarea la botez a avut ca urmare răspândirea bolii. Izolarea la domiciliu este o obligație personală. Din moment ce oricare dintre membrii familiei putea fi responsabil pentru transmiterea virusului, dificultatea de a dovedi, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că un anumit membru a transmis virusul mai departe este semnificativă. Or, răspunderea penală nu poate fi obiectivă, iar stabilirea raportului cauzal, în cazul deschiderii unui dosar penal, se impune a fi făcută față de fiecare inculpat. Nu este suficient să se dovedească că unul sau mai mulți dintre părinți ori copii a transmis virusul, ci răspândirea bolii trebuie atribuită fiecăruia dintre inculpați prin dovezi clare. Dacă un singur părinte ar fi participat la întrunire, nu s-ar ridica probleme semnificative. Însă, în exemplul dat, fiecare inculpat s-ar putea prevala de o apărare în sensul că nu el este vinovat de răspândire, ci un alt membru al familiei. Or, o astfel de apărare ar fi dificil de combătut prin probe clare, ceea ce ar putea conduce la o soluție, credem noi, inechitabilă, de achitare.

Similar, putem să ne imaginăm două persoane care, fără a se cunoaște, încalcă în aceeași zi obligația de izolare la domiciliu, deplasându-se la același supermarket, ceea ce conduce la infectarea unui angajat. Din nou, stabilirea cauzalității ar fi foarte dificilă.

Nu în ultimul rând, se ridică problema coborârii pe lanțul cauzal. Spre exemplu, există riscul ca o persoană care nu respectă măsurile de protecție să se prevaleze de faptul că nu din cauza sa un terț a contractat virusul, ci din cauza persoanei de la care chiar el a luat virusul, întrucât terțul intrase în contact cu ambii.

Nu în ultimul rând, din perspectivă criminologică, având în vedere situația actuală, respectiv limitarea răspândirii COVID-19, credem că ar fi preferabil ca angajarea răspunderii penale să se faciliteze la nivel probatoriu. Impunerea condiției să se dovedească răspândirea bolii implică un efort semnificativ din partea organelor de anchetă și, după caz, costuri semnificative, atunci când este necesară o expertiză pentru stabilirea cauzalității. Or, având în vedere potențialul de a se deschide un număr semnificativ de dosare penale pentru săvârșirea acestei infracțiuni, apreciem că reglementarea infracțiunii sub forma actuală, anume impunându-se dovedirea urmării și a raportului cauzal, va îngreuna excesiv și inutil activitatea parchetelor și a instanțelor. Având în vedere mediatizarea constantă a situației de criză și a obligațiilor care incumbă celor care pot răspândi virusul, apreciem că simpla punere în pericol a altor persoane depășește minimul de periculozitate necesar incriminării, pentru respectarea principiului minimei intervenții a dreptului penal. După cum vom elabora în partea finală a articolului, credem că potențialele probleme pe care actuala variantă de incriminare le produce pot fi corectate pe calea unei legi penale temporare.

Astfel, deși teoretic incriminarea distinctă a acestui tip de faptă drept infracțiune contra statului, care protejează interesul public, este menită, printre altele, să corecteze problemele care apar în materia cauzalității în demersul încadrării ca infracțiune contra persoanei, pe care doctrina le-a remarcat^[41], în fapt, acestea subzistă sub actuala reglementare.

Credem că această soluție legislativă este potrivită pentru limitarea transmisiunii bolilor venerice, unde cauzalitatea este, în mod normal, mai ușor de stabilit, deși ridică probleme și în acest context^[42]. De altfel, credem că există o posibilitate reală ca norma, în actuala sa formă, să fie preluată din sisteme în care rațiunea din spatele ei să fie tocmai prevenirea transmisiunii bolilor cu transmitere sexuală. Am arătat anterior că există o tendință legislativă la nivel mondial ca protecția contra transmiterii acestui tip de boli să fie tratată cu prioritate. Totuși, în condițiile în care acestora li se atribuie o reglementare specială în noul Cod penal, impunerea dovedirii urmării reprezintă o sarcină excesivă, în condițiile în care pericolul social subzistă și fără a se produce infectarea unei alte persoane.

O ultimă precizare se impune a fi făcută în materia variantei asimilate. În doctrina străină s-au purtat multe discuții cu privire la cunoașterea de către cel care transmite boala a faptului că suferă de aceasta^[43]. În privința infracțiunii de zădărnicire a combaterii bolilor este irelevant dacă persoana cunoștea faptul că suferă de o boală sau nu. Relevant este doar să se dovedească că aceasta a avut o obligație de a respecta o măsură privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, pe care cu intenție sau din culpă nu a respectat-o. Forma de vinovăție se va raporta la obligația existentă, nu la o eventuală boală, întrucât, după cum am arătat, nu doar o persoană infectată răspunde penal în contextul legislației actuale. Cunoașterea bolii poate fi relevantă doar din perspectiva unei eventuale erori de fapt, în situația în care persoana nu știa că se află într-o situație în care s-ar fi impus respectarea unor obligații. Spre exemplu, dacă A are un zbor din Astana către București, iar la ora plecării, în Kazakhstan sunt confirmate 450 de cazuri de infectare cu COVID-19, iar până aterizează apar 70 de noi cazuri, acesta ar putea invoca o eventuală eroare în privința obligației de izolare la domiciliu a celor care se întorc în țară din zone cu peste 500 de cazuri confirmate. Totuși, în exemplul concret, fiind vorba de o obligație continuă, eroarea ar putea funcționa doar până la momentul când A a aflat de această modificare a situației de fapt, ulterior acesta fiind obligat să se autoizoleze și să anunțe autoritățile.

În final, credem că se impune o succintă analiză a raportului dintre infracțiunea de zădărnicire a combaterii bolilor și infracțiunile contra persoanei (lovirea și alte violențe, vătămarea corporală, respectiv omorul și uciderea din culpă). Considerăm că zădărnicirea combaterii bolilor poate fi reținută în concurs cu oricare dintre infracțiunile contra persoanei, atât timp cât persoana care a contractat boala suferă o urmare specifică acestora. În timp ce incriminarea cuprinsă în art. 352 C. pen. vizează încălcarea obligațiilor stabilite de autorități, infracțiunile contra persoanei protejează chiar individul de consecințele vătămătoare ale bolii contractate. De cele mai multe ori, nici măcar momentul de consumare nu ar coincide. Dacă, de exemplu, persoana aflată în izolare la domiciliu și-ar părăsi locuința, acesta ar fi și momentul consumării infracțiunii prevăzute de art. 352 C. pen. Ulterior, o eventuală infracțiune contra persoanei s-ar produce la momentul infectării victimei.

În opinia noastră, norma incriminează o infracțiune-obstacol. Clasificarea vizează acele fapte care sunt susceptibile de a fi urmate de alte acțiuni ori inacțiuni ce pot pune în pericol valoarea socială ocrotită^[44]. Nu credem că se pune problema absorbției legale a acesteia într-o eventuală infracțiune contra persoanei. Eventual, s-ar putea accepta reținerea absorbției naturale, însă instituția nu excelează prin previzibilitate și aplicarea ar trebui făcută de la caz la caz.

După cum am arătat, în practica judiciară străină, infracțiunile de bază, contra persoanei, au fost folosite pentru a acoperi și rezultatele provocate de transmiterea unor boli. În raport de actuala reglementare, atât timp cât se dovedește cauzalitatea, în rarele cazuri în care s-ar produce decesul victimei, nu credem că ar exista impedimente care să decurgă din textele de lege, pentru reținerea unei infracțiuni contra vieții. Atât art. 188 C. pen., care reglementează omorul, cât și art. 192 C. pen., care reglementează uciderea din culpă, folosesc sintagma uciderea unei persoane, în stabilirea elementului material. Normele au conținut deschis și sunt construite în jurul urmării, nu al acțiunii, iar sintagma este suficient de largă cât să acopere și producerea unui astfel de rezultat prin transmiterea unei boli.

Un exercițiu de interpretare mai complex se impune însă în cazul infracțiunilor de lovire și alte violențe, respectiv vătămare corporală. În cazul acestor norme, textul este centrat pe acțiune. În mod evident, transmiterea unui virus nu poate fi încadrată în noțiunea de lovire. În consecință, problema care se ridică este dacă aceasta poate fi tratată drept o altă violență cauzatoare de suferințe fizice. În special, în cazul COVID-19, transmiterea virusului nu impune contact direct între purtător și cel infectat^[45]. În doctrina și jurisprudența străină tendința pare în sensul de a lărgi sfera infracțiunilor tradiționale contra persoanei pentru a include astfel de comportamente. S-a arătat, în acest sens, că ignorarea recomandărilor medicale și expunerea unor persoane la tuberculoză nu poate fi distinsă, moral, de un asalt asupra lor^[46]. De asemenea, violența psihică este recunoscută drept reprobabilă penal, deși nu implică un contact direct, fizic, între autor și victimă, arătându-se, în acest sens, că noțiunea de corp al victimei include toate părțile corpului, inclusiv sistemul nervos și creierul^[47]. În acest tip de interpretare, sunt considerate reprobabile penal toate acele fapte care creează un inconvenient semnificativ în privința sănătății unei alte persoane. Într-o astfel de interpretare a noțiunii de violență, considerăm că inclusiv infectarea altei persoane poate fi circumscrisă dispozițiilor art. 193 și 194 C. pen., atât timp cât se produc urmări concrete asupra corpului victimei (suferințe fizice)^[48], care pot coincide cu urmările specifice din normele legale anterior menționate.

De altfel, arătăm că și în doctrina română s-a remarcat că doctrina și practica judiciară au dat un sens foarte larg expresiei de alte violențe^[49]. În acest sens, s-a arătat că acestea includ și actele efectuate fără violență, dar cărora, având un potențial vătămător, victima le-ar fi opus rezistență în cazul în care ar fi cunoscut această potențialitate, inclusiv violențe morale sau psihice, atât timp cât produc o suferință fizică^[50].

IV. Concluzii și propuneri de lege ferenda

Observăm că, până acum, doctrina nu a acordat (pe bună dreptate) atenție deosebită infracțiunii analizate. Anticipăm faptul că lucrurile se vor schimba cât de curând, pe măsură ce noi probleme practice apar.

Credem că rămâne ca practica judiciară și doctrina să tranșeze în mod clar anumite chestiuni, inclusiv relația dintre zădărnicirea combaterii bolilor și infracțiunile contra persoanei.

Nu putem însă să nu ridicăm problema aptitudinii normei legale, în varianta sa actuală, de a contribui eficient la limitarea răspândirii virusului COVID-19 și la sancționarea corespunzătoare a celor care nu respectă măsurile legale (și de bun-simț) pentru a preveni infectarea altora.

Apreciem că, de lege ferenda, o serie de modificări ar putea fi utile. Deși aceste probleme au, din punctul nostru de vedere, caracter general, putând fi corectate chiar printr-o lege penală ordinară, ele sunt în mod particular mai periculoase în momentul de față. Ca atare, credem că s-ar impune adoptată o lege penală temporară extraordinară pe durata stării de urgență decretate de Președintele României, aceasta urmând să ultraactiveze, conform art. 7 alin. (1) C. pen.

Astfel, prima mare problemă pe care am sesizat-o deja este reglementarea zădărnicirii combaterii bolilor sub forma unei infracțiuni de rezultat. Credem că această abordare creează dificultăți majore de dovedire a cauzalității, îngreunează semnificativ ancheta penală și nu răspunde nevoii sociale ca legea penală să intervină de la momentul de la care comportamentul prezintă deja o gravitate suficientă pentru a afecta semnificativ bunul mers al societății. Apreciem că norma ar trebui reformulată sub forma unei infracțiuni de pericol potențial, prin prevederea în norma de incriminare a cerinței ca fapta să fie aptă să pună în pericol valoarea socială ocrotită^[51]. Astfel, textul ar fi reformulat în sensul următor: Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă a fost de natură să ducă la răspândirea unei asemenea boli, se pedepsește (…)^[52]. Într-o astfel de abordare, s-ar sancționa toate cazurile în care răspândirea a avut efectiv loc, dar și toate în care, doar datorită hazardului, încălcarea obligațiilor de prevenire nu a condus la un astfel de rezultat. Indiferent de situație, însă, ar fi suficient ca Parchetul să demonstreze că încălcarea obligațiilor putea, realist, produce răspândirea, ceea ce permite apelarea la studii medicale mai largi și aspecte ale vieții comune notorii, în dovedirea susținerilor, fără a îngreuna ancheta cu eventuale expertize. De altfel, o astfel de variantă de reglementare nu ar fi singulară, ci similară cu cea adoptată în alte sisteme de drept, precum cel canadian, unde este necesar a se dovedi doar că o persoană a fost pusă în pericol semnificativ de infectare. Deși în alte sisteme de drept, precum în Anglia ori Țara Galilor, se impune o condiție similară celei actuale din legislația noastră, nu trebuie să uităm că în cauzele citate instanțele s-au raportat la obligații generale din cadrul infracțiunilor contra persoanei. Or, în cazul art. 352 C. pen., vorbim de obligații specifice, care, pe lângă că sunt mai previzibile, permit, în mod rezonabil, așteptarea ca cei vizați să depună diligențe suplimentare pentru respectarea lor. Prin reglementarea zădărnicirii sub forma unei infracțiuni de pericol potențial, s-ar evita și extinderea excesivă, precum în cazul reglementării faptei drept infracțiune de pericol abstract. Astfel, nu orice încălcare a normelor de prevenție poate duce la răspândirea virusului, într-o situație concretă. De exemplu, faptul că angajații unei cafenele omit să schimbe săpunul din baia localului (art. 6 și 8 din Hotărârea CNSSU nr. 6 din 9 martie 2020) nu va fi considerat, în principiu, infracțiune.

În al doilea rând, în contextul pandemiei cu care România se confruntă, al mediatizării intense a regulilor de prevenție, al creșterii constante a gradului de implicare a societății civile în combaterea epidemiei și al riscului sporit de creștere a numărului bolnavilor, credem că pedeapsa reglementată în cuprinsul art. 352 C. pen. nu este suficient de disuasivă. Deși nu contestăm că minimul special al pedepsei închisorii poate rămâne același, credem că s-ar impune ridicarea maximului special până la cel puțin 5 ani de închisoare. Astfel, deși instanțele nu ar fi private de aplicarea unor soluții alternative, precum renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, comportamente cu un grad crescut de antisocialitate, precum refuzul de a proteja personalul medical ori prezentarea în locuri publice foarte aglomerate, prin încălcarea izolării la domiciliu, ar putea fi adresate în mod corespunzător. De asemenea, ar permite luarea mai facilă a măsurii preventive a arestului la domiciliu față de persoanele care refuză să se supună măsurilor de prevenție, prin coroborarea art. 223 alin. (2) cu art. 218 alin. (1) C. pr. pen. O astfel de măsură preventivă s-ar putea dovedi oportună în anumite cazuri concrete. De minimis, dacă legiuitorul nu procedează la ridicarea maximului special, credem că, cel puțin temporar, infracțiunea ar trebui inclusă în lista prevăzută de art. 223 alin. (2) C. pr. pen.

În concluzie, considerăm că atât practicienii, cât și doctrinarii dreptului penal ar trebui ca, în perioada următoare, să acorde o atenție sporită acestei infracțiuni. De asemenea, credem că adoptarea unei legi penale temporare prin care se modifică norma s-ar putea dovedi utilă în prevenția răspândirii virusului, dar mai ales ulterior liniștirii situației, atunci când cei responsabili vor fi aduși în fața justiției penale, care va trebui să fie echitabilă și eficientă.