Vlad Căpușan și Zsolt Török: „Faptul că nu renunți și mergi mai departe nu înseamnă neapărat că vei ajunge pe acel vârf geografic, care nici măcar nu e atât de important; ce este important pentru noi e să ne depășim limita și să atingem acel vârf din noi”

Vlad Căpușan: În primul rând vă mulțumesc foarte mult pentru invitație. Dincolo de faptul că Universul Juridic a înțeles ce înseamnă activitatea noastră – ceea ce nu este deloc ușor –, a ales să ne și susțină în ultima expediție în Himalaya, din primăvară, ceea ce chiar este important și este un lucru fabulos.

Noi venim dintr-o altă lume, o lume a extremelor, o lume în care condițiile sunt dincolo de imaginație, unde saturația de oxigen este atât de scăzută, încât un om normal ar putea supraviețui maxim 5 minute, dar avem niște valori comune cu dumneavoastră și astea se referă tot la vârfuri. Noi credem că există două vârfuri: există vârful geografic, vârful acela care e notat cu un punct pe o hartă, are și o altitudine; dar mai există și vârful din noi. Ei bine, când ești acolo sus, fiecare particulă din organism îți spune că trebuie să te întorci jos. E, de fapt, o suferință, o luptă cu tine însuți. Și faptul că nu renunți și mergi mai departe nu înseamnă neapărat că vei ajunge pe acel vârf geografic, care nici măcar nu e atât de important; ce este important pentru noi e să ne depășim limita și să atingem acel vârf din noi. Cred că în orice profesie putem transpune acest principiu și până la urmă e foarte important să nu uităm că fiecare dintre noi avem un vârf. Acel vârf e undeva, într-un anumit domeniu, nu trebuie să fie pe munte, poate să fie în absolut orice domeniu. Și ce mă bucură e că văd în această sală – și am văzut și data trecută – doar oameni care au ajuns pe vârf și continuă să exceleze, urcând din nou și din nou și din nou. Și sunt într-o ascensiune continuă. Și nu pot decât să fiu mândru că sunt conațional cu dumneavoastră și să vă mulțumesc pentru invitație.

Zsolt Török: Mulțumesc și eu pentru invitație. Sincer vă spun că trebuie să mă adun ca să pot să țin un scurt discurs. După ce am văzut acest film despre acel băiat aproape că-mi este rușine că eu sunt un băiat sănătos – am fost totdeauna – și mă gândesc ce înseamnă să întâmpini niște probleme în viață și să ai o asemenea gândire, să lupți atât de mult și, până la urmă, să vedem, să zbori, cu adevărat, și la propriu, și la figurat.

Dacă putem să admitem că viața este o luptă, în contradicție cu cei care sunt mai zen decât noi, atunci noi avem, de fapt, niște lupte, atât interioare, cât și exterioare; noi ne luptăm inclusiv pentru a ne face înțeleși, pentru a introduce acest sport – și mai mult decât un sport – în opinia publică în România, acest sport care, de fapt, românii au început să-l practice înainte de 1938 – în anii ’30 s-a înființat Clubul Alpin Român – și de atunci încoace, cei care ies în față cu rezultate, și nu numai, încearcă să introducă în conștiința publică această disciplină – alpinismul; marele alpinism.

Recunosc, când aveam 16 ani și am început alpinismul, doream și eu să „apar” pe coperta unei reviste, poate din cauza orgoliului personal, poate gândeam în viitor și mă gândeam că dacă apar eu sau colegii mei, sau împreună, pe pagina principală a unei reviste, poate sportul nostru va fi recunoscut. Acest lucru nu prea s-a întâmplat, și acum, după aproape 30 de ani de activitate – la anul împlinesc 30 de ani de alpinism – apărem împreună, cu Vlad, pe coperta unei reviste de elită. Suntem conștienți de acest lucru și nu pot să vă spun cât de bucuros sunt. Este o recunoaștere nu numai pentru noi personal – pentru Vlad Căpușan și Zsolt Török –, cât pentru sportul pe care îl practicăm. Și cu titlul „Izbânda iubirii” – nici nu se putea da un titlu mai frumos decât acesta.

Deci ne luptăm pentru imagine; ne luptăm pentru idealurile noastre, ca să atingem acele vârfuri pentru care în fiecare an, de multe ori două sezoane în Himalaya și nu numai, pornim din România cu gândul că vom ajunge acolo, vom sta câteva minute pe vârf și vom înfige un steag micuț.

Acest moment înseamnă mult mai mult pentru noi. Am ascultat cu atenție toate discursurile care au fost în prima parte a evenimentului și, cu oareșicare tristețe, am observat că într-un moment festiv, în care se sărbătorește Ziua Justiției, în fiecare discurs a fost introdusă, înglobată, amintită situația din țara noastră. Da, este o situație dificilă, pentru că, chiar dacă nu sunt jurist, nu sunt economist, nu sunt politician – sunt un om simplu, un sportiv al României, realizez că în țara noastră avem de confruntat mereu cu o criză politică și mereu cu o criză economică; și ele se îmbină tot timpul. În astfel de situație, vă dați seama cât de greu sau dificil, sau ciudat, straniu este să fii alpinist. Pentru că alpinismul este un sport de nișă, de elită și de obicei este practicat în toate țările unde situația este stabilă.

Avem mult de lucru în toate domeniile. Am un prieten foarte bun artist, pictor, și niște discuții în particular despre situația în țară, cum tot aminteam de problemele noastre, spunea: „Zsolt, ție ți-ar plăcea să trăiești într-o lume gata făcută, perfectă, unde nu ai nimic de făcut în plus?”. Noi credem, în momentul în care ajungem, după multe încercări, după multe respingeri ale muntelui și cu tot ce se apără împotriva ascensiunii noastre, când ajungem acolo sus și înfigem acel steag, aducem plus-valoare țării. Credem în asta și aș vrea să cred că fiecare om, în domeniul lui, are această credință cu care putem să mergem mai departe. Altfel nu am putea să mergem mai departe. Vă mulțumesc.