Vânzarea bunurilor afectate de măsuri asigurătorii penale în procedura insolvenței persoanei juridice. Un exemplu de discriminare a creditorilor care beneficiază de cauze de preferință

26 ian. 2021
Articol UJ Premium
2 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 5 (2 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 554
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Subsecțiunea III.3. Diferența dintre situațiile creditorilor nu poate constitui un criteriu rațional pentru tratamentul juridic inegal la care aceștia sunt supușiDin jurisprudența Curții Constituționale[20] rezultă că, pentru a determina caracterul obiectiv și rațional în funcție de care se aplică tratamentul juridic diferențiat, este necesar să ne raportăm la scopul reglementărilor analizate. Acestea din urmă constau, în cauza de față, în dispozițiile privitoare la menținerea ori nu a măsurilor asigurătorii penale ulterior valorificării bunului grevat.

Rolul acestor reglementări (cuprinse în legea insolvenței persoanei juridice, în legea insolvenței persoanei fizice și în cadrul procedurii de executare silită de drept comun) nu poate fi altul decât rezolvarea unei situații în care două interese, aparținând a două clase de persoane diferite, intră în conflict. Cele două interese antagonice, în discuție, sunt următoarele:

Campanie Craciun UJmag 2020

a) pe de-o parte, este interesul statului, care urmărește să își conserve posibilitatea confiscării bunului, ulterior finalizării, în fond, a procesului penal. Acest interes pledează în favoarea menținerii măsurii asigurătorii fie chiar asupra bunului grevat, fie asupra restului de preț rămas ulterior valorificării bunului cu pricina și îndestulării creanțelor creditorilor de rang preferențial.

b) pe de altă parte, este (a) interesul public pentru siguranța și fluiditatea circuitului civil,

(b) interesul creditorilor, în general, și al creditorilor care se bucură de cauze de preferință, în particular și (c) interesul proprietarului bunului afectat de măsura asigurătorie penală. Acestea din urmă presupun cu necesitate valorificarea bunului în condițiile de preț al pieței și nu încremenirea lui în patrimoniul proprietarului până la finalizarea procesului penal sau vânzarea la un preț diminuat. Aceste trei interese pledează fie în favoarea eliminării măsurii asigurătorii penale, cu ocazia valorificării bunului, fie, măcar, în favoarea menținerii acestei măsuri, dar nu asupra bunului cu pricina, ci asupra restului de preț rămas ulterior valorificării bunului și îndestulării creanțelor creditorilor de rang preferențial.

Din cele de mai sus, rezultă că cele două categorii de interese sunt susceptibile de armonizare, nefiind în niciun caz necesară sacrificarea, cu totul, a unei categorii în favoarea celeilalte, întrucât există un punct comun în care o anumită măsură este capabilă să satisfacă interesele ambelor părți.

Mai mult, este indicat să fie aleasă calea armonizării celor două categorii de interese dată fiind și viziunea legiuitorului european care, la pct. 24 teza finală din preambulul Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, arată că, în situația în care se dispune măsura confiscării, „[…] nu ar trebui să se aducă atingere drepturilor terților de bună credință”. Or, în condițiile în care se recomandă ca măsura confiscării să nu afecteze drepturile terților de bună-credință, cu atât mai mult măsurile asigurătorii dispuse în vederea confiscării nu ar trebui să aibă un efect negativ asupra acestor drepturi.

În acest sens, cele două categorii de interese sunt în întregime satisfăcute prin degrevarea bunului de măsura asigurătorie penală, cu ocazia valorificării lui, și prin menținerea măsurii asupra sumei obținute din valorificare care a rămas după satisfacerea creanțelor creditorilor ipotecari. Astfel, în primul rând, prin degrevarea bunului în acest mod, circuitul civil, creditorii și proprietarul sunt satisfăcuți prin aceea că bunul se poate vinde în condițiile de preț al pieței. În al doilea rând, și interesul statului de a-și conserva posibilitatea confiscării este pe deplin satisfăcut printr-o astfel de degrevare. Detaliind, dacă bunul este grevat de ipotecă și se confiscă, așa cum am arătat mai sus, bunul ajunge în proprietatea privată a statului grevat în continuare de ipotecă. Așadar, beneficiul valoric maximal al confiscării, pentru stat, dacă se trece la executarea ipotecii, este dat de suma rămasă după satisfacerea ipotecarului. La exact același rezultat s-ar ajunge și dacă, în urma valorificării bunului, măsura asigurătorie ar elibera bunul și s-ar muta asupra sumei rămase după satisfacerea ipotecarului.

Tratamentul juridic descris în paragraful imediat anterior care presupune degrevarea bunului de măsura asigurătorie penală în ipoteza valorificării este cel rațional și cel care se întâlnește de regulă (i.e. atât în procedura de executare silită de drept comun, cât și în procedura insolvenței persoanei fizice), după cum a rezultat din jurisprudența prezentată mai sus (Subsecțiunea III.2. punctul B).

Nu există niciun motiv pentru care același tratament juridic rațional care presupune degrevarea bunului de măsura asigurătorie penală să nu se aplice și în cadrul insolvenței persoanei juridice.

Dimpotrivă, există argumente în sprijinul ideii că, pe de-o parte, interesele decurgând din dinamica circuitului civil, interesul proprietarului bunului afectat de măsură și al creditorilor acestuia cântăresc încă și mai greu, iar interesul statului de a-și conserva posibilitatea confiscării, pe de altă parte, cântărește mai puțin, în ipoteza insolvenței persoanei juridice, pentru următoarele motive.

Pe de-o parte, greutatea intereselor care pledează în favoarea degrevării bunului de măsura asigurătorie penală este potențată, în materia insolvenței persoanei juridice, de scopul și de principiile fundamentale ale Legii nr. 85/2014. Potrivit art. 2 din această lege, scopul reglementării este acoperirea pasivului debitorului (lucru împiedicat de menținerea sechestrului penal). Literatura de specialitate subliniază că, în definirea noțiunii de insolvență, trebuie avută în vedere și abordarea economică a scopului procedurii insolvenței, care „rezidă în aceea că prin acoperirea pasivului debitorului, aflat în stare de insolvență, respectiv prin plata creanțelor debitorului, se redă circuitului comercial capitalul, respectiv creditul[21]”.

De asemenea, ni se pare revelatoare poziția Tribunalului Cluj care, prin sentința nr. 1156/2015, a reținut că, „din perspectiva creditorilor, scopul legii este atins în cazul realizării unui echilibru între nivelul de recuperare a creanțelor și timpul scurs între data deschiderii procedurii și momentul distribuirii sumelor[22]”. Or, echilibrul despre care Tribunalul Cluj face referire este aproape imposibil de atins, în situația în care unele dintre activele debitorului aflat în insolvență sunt grevate de măsuri asigurătorii penale, înstrăinarea acestora într-un termen rezonabil fiind deosebit de dificilă.

În ceea ce privește principiile fundamentale ale procedurii insolvenței, reglementate de art. 4, acestea sunt, printre altele: a) maximizarea gradului de valorificare a activelor și de recuperare a creanțelor; b) asigurarea unui tratament egal al creditorilor de același rang; c) recunoașterea drepturilor existente ale creditorilor și respectarea ordinii de prioritate a creanțelor, având la bază un set de reguli clar determinate și uniform aplicabile și d) valorificarea în timp util și într-o manieră cât mai eficientă a activelor.

Videoconferința regională de insolvență Buzău

Totodată, chiar și topografia principiilor subliniază acest scop, primul principiu reglementat de legiuitor fiind cel al maximizării gradului de valorificare a activelor și de recuperare a creanțelor.

De cealaltă parte, interesul statului de a conserva posibilitatea confiscării se diminuează, în intensitate, în cadrul insolvenței persoanei juridice. Procedura se derulează sub controlul judecătorului-sindic și al practicianului în insolvență (administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar), ceea ce face să dispară sau, cel puțin, să se diminueze cauza care a impus luarea măsurilor asigurătorii, anume necesitatea de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea bunurilor care pot forma obiectul confiscării speciale și/sau al confiscării extinse.

Nu în ultimul rând, inexistența unui criteriu rațional care să stea la baza diferenței de tratament dintre categoriile de creditori reiese și din inconsecvența legiuitorului în cadrul aceleiași reglementări – Legea nr. 85/2014, deoarece, în anumite situații, măsurile asigurătorii penale beneficiază de același tratament juridic ca celelalte sarcini ce pot greva un bun al debitorului.

Potrivit art. 88 din Legea nr. 85/2014, „dacă la data deschiderii procedurii un drept, act sau fapt juridic nu devenise opozabil terților, înscrierile, transcrierile, intabulările și orice alte formalități specifice necesare acestui scop, inclusiv cele dispuse în cursul unui proces penal în vederea confiscării speciale și/sau extinse, efectuate după data deschiderii procedurii, sunt fără efect față de creditori, cu excepția cazului în care cererea sau sesizarea, legal formulată, a fost primită de instanță, autoritatea ori instituția competentă cel mai târziu în ziua premergătoare hotărârii de deschidere a procedurii. Înscrierile efectuate cu încălcarea acestui articol se radiază de drept” (s.n.).

Analizând aceste dispoziții, observăm că legiuitorul a înțeles să acorde un tratament juridic diferit, în ipoteza în care măsurile asigurătorii se nasc după deschiderea procedurii insolvenței. Din punctul nostru de vedere, această abordare este de neînțeles, deoarece, dacă ar fi existat cu adevărat un motiv întemeiat pentru care se permite supraviețuirea măsurii asigurătorii penale după adjudecarea bunului asupra căruia planează, acest motiv ar fi condus la o soluție legislativă similară în cuprinsul art. 88 din Legea nr. 85/2014, în sensul care, după deschiderea procedurii insolvenței, ar fi permis recunoașterea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul unui proces penal.

În opinia noastră, soluțiile diferite ale legiuitorului denotă inconsecvență și demonstrează că, de fapt, la baza diferenței de tratament juridic din cuprinsul aceleași legi nu se află un criteriu rațional.

Dacă ar fi existat cu adevărat un interes general care să justifice limitarea efectului de purgă prin art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014, acesta ar fi justificat și posibilitatea recunoașterii măsurilor asigurătorii născute după deschiderea procedurii insolvenței. Însă, acest interes general cu privire la măsurile asigurătorii penale nu există și acest lucru a fost confirmat și de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii care, prin Decizia nr. 2/2018, care a arătat că „interesul general al statului în procesul penal există în ceea ce privește societatea și ordinea de drept care ar fi afectate prin săvârșirea de infracțiuni. Altfel spus, interesul general poate fi adus în discuție de parchete doar cu privire la activitatea acestora de tragere la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, acesta fiind scopul procesului penal, iar nu în legătură cu luarea măsurilor asigurătorii” (s.n.).

Prin urmare, și din acest punct de vedere, nu există un criteriu rațional care să stea la baza diferenței de tratament dintre categoriile de creditori.

Așadar, regimul juridic al înstrăinărilor efectuate în cadrul procedurilor de valorificare a drepturilor creditorilor (executare silită de drept comun, insolvența persoanei fizice și insolvența persoanei juridice), din perspectiva menținerii ori nu a măsurilor asigurătorii penale, ar trebui să fie identic, anume acela care presupune degrevarea bunului de măsurile asigurătorii penale, cu ocazia valorificării lui. Cu toate acestea, fără niciun criteriu rațional și obiectiv, Legea nr. 85/2014, prin intermediul tezei finale a art. 91 alin. (1), defavorizează creditorii care participă la această procedură, prin menținerea sarcinilor reprezentate de măsurile asigurătorii instituite în procesul penal în vederea confiscării extinse sau speciale asupra bunului valorificat.

Subsecțiunea III.4. Inaplicabilitatea considerentelor Deciziei nr. 522 din 11.07.2017 referitoare la constituționalitatea dispozițiilor art. 53 din Legea nr. 85/2006 prin raportare la art. 16 alin. (1) din Constituție

Prin Decizia nr. 522 din 11.07.2017[23], Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate având ca obiect prevederile art. 53 din Legea nr. 85/2006, astfel cum au fost completate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesuale. Criticile de neconstituționalitate s-au referit, pe de-o parte, la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție și, pe de altă parte, la nesocotirea art. 44 din Constituție.

Considerăm necesară analiza pertinenței acestei decizii cu privire la problema dezvoltată în această lucrare, deoarece soluția legiuitorului referitoare la limitarea întinderii efectului de purgă, conform art. 53 din Legea nr. 85/2006, în varianta modificată prin Legea nr. 255/2013, este similară cu cea care rezultă din prevederile art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014.

Astfel, subliniem faptul că argumentele de neconstituționalitate la care Curtea a trebuit să răspundă au vizat, în mare, discriminarea dintre creditorii care au avut sarcini de natura ipotecilor asupra bunului vândut (persoane juridice sau statul român — pentru creanțe bugetare) și persoanele în folosul cărora s-au instituit măsurile asigurătorii în procesul penal, în ipoteza în care ambele categorii de persoane urmăresc să-și satisfacă drepturile de creanță prin vânzarea bunurilor debitorului potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006. Or, analiza noastră vizează discriminarea dintre creditorii care își realizează drepturile în cadrul procedurii insolvenței în comparație cu cei cărora li se aplică procedura reglementată de Legea nr. 151/2015 sau procedura de drept comun.

Așadar, considerentele dezvoltate de Curtea Constituțională în paragrafele nr. 22-29 din Decizia nr. 522 din 11.07.2017 nu sunt în contradicție cu argumentele pe care le-am dezvoltat mai sus, întrucât premisa analizei este diferită.

Formulând o concluzie intermediară ce rezultă din argumentele expuse în cadrul Secțiunii III, soluția legiuitorului de a limita efectul de purgă prin intermediul art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 încalcă principiul constituțional al egalității. În aceste condiții, se impune să stabilim care sunt posibilele sancțiuni constituționale în ipoteza în care se identifică o nesocotire a art. 16 alin. (1) din Constituție (Secțiunea IV) și, în special, care este sancțiunea aplicabilă dispozițiilor art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 (Secțiunea V).

Secțiunea IV. Sancțiunile aplicabile în cazul în care o normă încalcă principiul egalității în fața legii instituit de art. 16 din Constituție

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, încălcările art. 16 din Constituție sunt de două feluri: (i) discriminări și (ii) privilegii.

Discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept (Decizia Curții Constituționale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014).

Astfel spus, înfrângerea principiului egalității presupune, cu necesitate, două tratamente juridice, unul favorabil, iar celălalt nefavorabil. Când de tratamentul favorabil se bucură cetățenii, de regulă, iar, prin excepție, unii cetățeni suportă tratamentul nefavorabil, suntem în prezența unei discriminări. Remediul constituțional în ipoteza identificării unui caz de discriminare este ca, prin soluția pronunțată de Curtea Constituțională, atât persoana discriminată, cât și persoanele în raport cu care s-a stabilit discriminarea să beneficieze de tratamentul favorabil.

În schimb, privilegiul se definește ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane. În acest caz, neconstituționalitatea privilegiului presupune eliminarea lui, astfel încât nici persoana privilegiată în raport cu care s-a stabilit privilegiul să nu mai beneficieze de tratamentul favorabil. În alte cuvinte, privilegiul reprezintă acea situație în care doar unii cetățeni se bucură de un tratament favorabil, regula aplicabilă majorității fiind lipsa acestui tratament.

În ceea ce privește dispozițiile art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014, este necesar să se rețină incidența art. 16 alin. (1) din Constituție sub aspectul tezei referitoare la interzicerea discriminării, pentru motivele care vor fi arătate în continuare.

Secțiunea V. Diferența de tratament juridic reprezintă o discriminare, a cărei înlăturare presupune acordarea aceluiași tratament juridic aplicabil majorității, respectiv degrevarea bunului și strămutarea măsurii asigurătorii penale asupra sumei care a rezultat din valorificarea bunului și care nu a fost afectată stingerii creanței

Am arătat mai sus că tratamentul favorabil constând în degrevarea bunului de măsura asigurătorie penală cu ocazia valorificării sale se aplică atât în cazul insolvenței persoanei fizice, cât și în cadrul executării silite de drept comun. Invers, tratamentul nefavorabil reglementat de art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 este instituit doar pentru ipoteza insolvenței persoanei juridice. În cuprinsul acestei subsecțiuni, vom demonstra că tratamentul favorabil reprezintă regula, în vreme ce tratamentul nefavorabil constituie o excepție. În alte cuvinte, vom demonstra că textul legal contestat instituie o discriminare, nu un privilegiu.

Astfel, relația dintre procedura de executare silită reglementată de Codul de procedură civilă și procedura insolvenței este de tipul gen – specie. Această concluzie rezultă din coroborarea scopului comun al celor două proceduri (acoperirea pasivului debitorului/executarea creanțelor deținute împotriva debitorului) cu domeniul de aplicare al acestora, efectul deschiderii procedurii insolvenței asupra executărilor silite împotriva debitorului [art. 75 alin. (1) din Legea nr 85/2014[24]], respectiv suspendarea acestora la momentul deschiderii și încetarea lor la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere, și dispozițiile care reglementează raportul dintre cele două proceduri [art. 342 alin. (1) din același act normativ], conform cărora „dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului civil”.

Aceeași relație de tip gen – specie se regăsește și între procedura de executare silită din Codul de procedură civilă și procedura insolvenței persoanei fizice (Legea nr. 151/2015). Astfel, arătăm că, potrivit art. 1 din acest act normativ, scopul legii este: „instituirea unei proceduri colective pentru redresarea situației financiare a debitorului persoană fizică de bună-credință, acoperirea într-o măsură cât mai mare a pasivului acestuia și descărcarea de datorii, în condițiile legii”. Totodată, întocmai ca Legea nr. 85/2014, prevederile legii insolvenței persoanei fizice se completează, în măsura compatibilității acestora cu dispozițiile din Codul de procedură civilă [art. 89 alin. (1) din Legea nr. 151/2015].

Așadar, dată fiind relația gen-specie între procedura reglementată de Codul de procedură civilă și cea reglementată de Legea nr. 85/2014, conchidem că art. 91 alin. (1) din acest din urmă act normativ discriminează creditorii garantați care-și valorifică drepturile în cadrul procedurii insolvenței față de creditorii garantați care își realizează drepturile în procedura insolvenței persoanei fizice sau în procedura de drept comun, întrucât primii suportă o serie de riscuri suplimentare care le diminuează în mod considerabil șansa unei recuperări optime a creanțelor pe care le au împotriva debitorului aflat în insolvență.

Secțiunea VI. Concluzie

Analiza efectuată mai sus conduce în mod evident la concluzia că dispozițiile art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 încalcă art. 16 alin. (1) din Constituție prin discriminarea creditorilor care își valorifică drepturile de creanță în cadrul procedurii insolvenței reglementate de Legea nr. 85/2014 față de creditorii care își valorifică creanțele prin procedura de executare silită de drept comun sau prin procedura insolvenței persoanei fizice reglementată de Legea nr. 151/2015.

În expunerea de motive a legii care a exclus pentru prima dată măsurile asigurătorii penale efectului de purgă produs de vânzarea silită a unui bun, nu am identificat argumente în măsură să ne demonstreze existența unui criteriu obiectiv și rațional care să justifice diferența dintre categoriile de creditori pe care le-am avut în vedere. Mai mult, la o analiză atentă a situației acestora, am concluzionat că, în realitate, un astfel de criteriu nu există și diferența de tratament juridic realizată între aceștia este irațională, ținând cont de faptul că aceștia se află, de fapt, în situații similare.

Așadar, fiind în prezența unei discriminări, remediul constituțional specific îl reprezintă acordarea aceluiași tratament juridic și persoanelor discriminate, iar, în concret, aceasta se poate realiza prin declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 și, pe cale de consecință, eliminarea respectivelor prevederi din cadrul normativ.

În final, precizăm că întrucât efectul de purgă restrâns prevăzut de Legea nr. 85/2014 tinde să transforme drepturile de creanță care beneficiază de cauze de preferință în drepturi iluzorii, considerăm că norma criticată mai sus este neconstituțională și din perspectiva art. 44 din Constituție, însă această discuție va face obiectul unui alt articol.


[20] A se vedea hotărârile indicate în Secțiunea II.

[21] I. Adam, A. R. Adam, Codul insolvenței. Titlul II. Procedura insolvenței (art. 1-5, 38-196, 197-203). Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, București, 2016, p. 5.

[22] Citată în coord. G. Piperea, Codul insolvenței. Note. Corelații. Explicații. Art. 1-203, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 7.

[23] Publicată în M. Of., Partea I, nr.78 din 26.01.2018.

[24] Dispozițiile legale menționate au următorul conținut: „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condițiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desființată, după caz, revocată, acțiunile judiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează”.

Vânzarea bunurilor afectate de măsuri asigurătorii penale în procedura insolvenței persoanei juridice. Un exemplu de discriminare a creditorilor care beneficiază de cauze de preferință was last modified: ianuarie 25th, 2021 by Marian-Adrian Bădescu

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter