Valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare civilă auto. Asigurător aflat în faliment (L. nr. 213/2015, Constituția României)

25 nov. 2019
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 196

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 379/2019

L. nr. 213/2015: art, 13 alin. (5), art. 14; Constituția României: art. 126 alin. (2)

Conferintele lunii noiembrie
”

Sub un prim aspect, trebuie remarcat că ceea ce se dispută în cauză, în mod esențial, prin raportare la soluțiile pronunțate de instanțele fondului, este împrejurarea dacă parcurgerea procedurii administrative instituită de Legea nr. 213/2015 are sau nu caracter obligatoriu.

Pentru a decide asupra acestui aspect, trebuie realizată o interpretare a dispozițiilor acestei legi, precum și o analiză a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia dreptului de acces la un tribunal, ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil reglementat de articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, vehiculată de autoarea recursului dedus judecății.

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, situat în Capitolul III al Legii nr. 213/2015, care prevede procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile fondului, statuează că, în vederea încasării indemnizațiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraților, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cererile creditorilor de asigurări, definiți de art. 4 alin. (1) lit. b) din actul normativ menționat, sunt de competența comisiei speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire/plată, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestație, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în termen de 10 zile de la comunicare, potrivit art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Utilizarea sintagmei „poate formula”, în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, căreia recurenta îi atribuie semnificația de posibilitate de alegere între procedura administrativă și cea directă, în fața instanței de judecată, demonstrează, în opinia instanței de recurs, nu dreptul de opțiune între cele două proceduri, ci vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, urmând ca, în ipoteza în care cererea de despăgubire/plată este refuzată, aceasta să se poată adresa instanței de judecată – Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

În același sens, Legea nr. 213/2015 și art. 9 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților stabilesc că Fondul are ca scop plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015; că Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asigurătorilor în faliment, plățile fiind achitate sau acoperite exclusiv printr-o procedură administrativă prevăzută de dispozițiile legale speciale.

Astfel, Fondul nu are calitatea de asigurător și nu preia funcțiile unui asigurător, nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului, iar, între Fondul de Garantare a Asiguraților și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație, nu există niciun raport juridic, neexistând o obligație solidară a Fondului de Garantare a Asiguraților și a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier.

Sub aspectul pretinsei încălcări a dreptului de acces la un tribunal și garanțiilor procesuale instituite de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de recurs reține următoarele argumente:

În jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, este unanim recunoscut că dreptul de acces la un tribunal nu este unul absolut, fiind susceptibil de limitări, întrucât, prin însăși natura lui, acesta presupune o reglementare din partea statului, în cadrul marjei sale de apreciere, recunoscută de Convenție, cu condiția ca limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie proporționale, adică să existe un echilibru între scopul invocat de stat și mijloacele folosite, între interesul general și imperativul protejării drepturilor individuale (a se vedea în acest sens, cauza Sabin Popescu c. României, hotărârea din 2 martie 2004, parag. 66).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că instituirea unei proceduri prealabile nu este în sine incompatibilă cu prevederile art. 6 al Convenției, fiind una dintre limitările admise ale dreptului de acces la un tribunal, însă, pentru a atinge scopul reglementării dreptului la un proces echitabil, ea trebuie să fie supusă unui control judecătoresc exercitat de o instanță independentă și imparțială, cu plenitudine de jurisdicție, adică o instanță capabilă să exercite un control în fapt și în drept, desigur, în funcție de competențele atribuite de dreptul intern.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin hotărârea din 23 iunie 1981, pronunțată în cauza Le Compte, C. și De Meyere contra Belgiei, par. 51, ori hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunțată în cauza Fischer contra Austriei, par. 28, că imperative de suplețe și eficacitate, pe deplin compatibile cu protecția drepturilor protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pot justifica intervenția prealabilă a unor organe administrative care nu îndeplinesc condițiile cerute de art. 6 parag. 1 din Convenție. Ceea ce impun însă dispozițiile acestui articol convențional este ca decizia unei asemenea autorități să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicție, adică un „tribunal” în sensul Convenției.

Or, într-o ipoteză de tipul celei deduse judecății, refuzul cererii de despăgubire/plată de către Fondul de garantare a asiguraților, concretizat într-o decizie de respingere totală sau parțială a pretențiilor, emisă în cadrul procedurii administrative prealabile, este supus cenzurii instanței de judecată, astfel cum este în mod expres reglementat în art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, instanță care întrunește toate calitățile unui tribunal independent, în sensul art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel încât instanța de recurs nu poate decela niciun risc de potențială încălcare a dreptului la un proces echitabil, astfel cum, în mod nefondat, susține recurenta.

Împrejurarea că recurenta reclamantă sau alți creditori de asigurări aflați în situații similare cu aceasta nu au acces la o instanță civilă, ci la o instanță de contencios administrativ, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opțiunea legiuitorului să reglementeze competențele și atributele instanțelor de judecată, iar art. 6 al Convenției nu impune ca procedura judiciară ulterioară unei proceduri prealabile să se desfășoare exclusiv în fața unei secții civile.

Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, are legitimarea constituțională de a stabili procedurile de judecată.

Cum, în cauza dedusă judecății, vehiculul implicat în accidentul a cărui victimă a fost D., decedat, era asigurat la B. S.A., societate față de care s-a deschis procedura insolvenței, reclamanta, titulara unui drept de creanță, avea posibilitatea de a se adresa cu o cerere Fondului de garantare a asiguraților, urmând procedura instituită de Capitolul III al Legii nr. 213/2015, acțiunea directă în fața instanței civile fiind inadmisibilă, astfel cum, în mod legal, au decis instanțele fondului.

În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 80/2017, în examinarea excepției de neconstituționalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, Curtea constatând că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților, prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, publicată în M. Of. nr. 667/2.09.2015.

Astfel, Curtea Constituțională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanței de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată, iar Legea nr. 213/2015 stabilește o procedură necontencioasă prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs sunt nefondate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 928 A din data de 25 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.

Valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto. Asigurător aflat în faliment (L. nr. 213/2015, Constituția României) was last modified: noiembrie 18th, 2019 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter