Valorificarea criteriilor generale de individualizare. Valențe și controverse

10 iun. 2021
Articol UJ Premium
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 243
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

I. Introducere

Noțiunea de individualizare a avut o utilitate și o interpretare distinctă, în funcție de doctrinele diferitelor școli de drept penal care s-au succedat de-a lungul timpului. Astfel, în concepția școlii clasice a dreptului penal, conform căreia pedeapsa era înțeleasă ca un echivalent al răului produs prin infracțiune, sancțiunea trebuia să corespundă acestui rău, iar nu persoanei infractorului, neexistând un interes pentru individualizarea pedepselor[1]. O preocupare în acest sens s-a dezvoltat odată cu răspândirea ideilor școlii pozitiviste, când s-a lansat concepția conform căreia reacția antiinfracțională trebuie să vizeze factorii crimei, astfel încât nu fapta, ci individul prezintă periculozitate, iar pedeapsa nu trebuie individualizată în raport cu pretinsa gravitate a crimei, ci cu natura criminalului[2].  În aceeași perspectivă, după cel de-Al Doilea Război Mondial, individualizarea pedepsei continuă să ocupe un loc central în caracterizarea politicii penale, fiind adoptată ca orientare fundamentală de doctrina noii apărări sociale[3].

Individualizarea judiciară reprezintă una dintre cele trei specii ale individualizării pedepsei, fiind opera instanței de judecată, ce presupune stabilirea și aplicarea sancțiunii care va fi o reflectare a atingerii aduse valorii sociale de către persoana care a comis fapta. Astfel, în această etapă, se urmărește ieșirea din sfera abstractului și raportarea in concreto la cauza dedusă judecății și la particularitățile sale. Această operațiune nu se desfășoară arbitrar, ci implică utilizarea unui complex de cauze de agravare și de atenuare a sancțiunii, alături de criteriile generale de individualizare, care reprezintă punctul de plecare al prezentei lucrări.

Criteriilor generale de individualizare le revine un rol determinant în realizarea individualizării judiciare, acestea marcând coordonatele conceptelor de pericol social al faptei și de periculozitate a infractorului și fiind enumerate de legiuitor în art. 74 C. pen. Prin aceste criterii înțelegem acele reguli și principii de care instanța de judecată trebuie să țină seama la stabilirea felului și duratei sancțiunii, prin raportare la: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială[4].

Având în vedere că criteriile de individualizare contribuie la realizarea uneia dintre cele mai importante și sensibile operațiuni din perspectiva scopului dreptului penal, este important să înțelegem modul în care acestea pot fi valorificate de către instanță pentru a se ajunge la o reacție antiinfracțională eficientă. În motivarea hotărârii, se impune prezentarea motivelor de fapt care au fost avute în vedere în procesul individualizării pentru ca făptuitorul să înțeleagă consecințele conduitei sale ilicite și pentru ca soluția să fie ușor de verificat de instanța de control judiciar[5].

Așadar, prin valorificarea criteriilor de individualizare înțelegem utilizarea informațiilor oferite de acestea în procesul individualizării judiciare pentru alegerea felului și duratei pedepsei ce se impune, astfel încât sancțiunea stabilită și aplicată să fie efectivă, proporțională și convingătoare[6]. În cele ce urmează, ne propunem să analizăm modul în care putem valorifica criteriile generale de individualizare pornind la trei întrebări care se pot naște în legătură cu acest procedeu: (§1.) Este obligatoriu ca instanța de judecată să se raporteze la toate criteriile de individualizare sau poate analiza în procesul individualizării judiciare doar unele dintre acestea? (§2.) Criteriile generale de individualizare au, în toate cazurile, valențe egale sau instanța poate acorda o importanță mai mare unora în raport cu celelalte? (§3.) Este posibil ca aceeași împrejurare să fie reținută atât ca element de tipicitate, element circumstanțial ori cauză de agravare sau atenuare a pedepsei, cât și ca un criteriu general de individualizare?

1. Caracterul obligatoriu al criteriilor de individualizare

Pentru a răspunde la această întrebare este utilă o analiză dintr-o perspectivă istorică asupra evoluției dispozițiilor privind criteriile generale de individualizare în Codurile penale moderne. Putem sesiza că în actualul Cod penal legiuitorul a procedat la o detaliere a aspectelor ce vor fi luate în considerare în procesul individualizării, propunând în art. 74 lit. a) – g) C. pen. șapte elemente care să releve date importante despre faptă și făptuitor. Deși suntem în prezența unor aspecte de noutate legislativă, aceste criterii nu au un caracter inovator, având mai mult un rol clarificator. Dacă vom proceda la o analiză a acestora, vom observa că primele patru relevă gradul de pericol social al faptei, iar ultimele trei ne ajută să determinăm periculozitatea infractorului, concepte ce se numărau printre punctele de reper ale procesului de individualizare și în art. 72 din Codul penal 1968. Astfel, prin această enumerare, legiuitorul a urmărit să vină în sprijinul judecătorului, oferindu-i niște repere suplimentare asupra dihotomului faptă-făptuitor.

Nici în vechea și nici în actuala reglementare operațiunea de individualizare judiciară nu poate fi pur arbitrară, existând obligația de a alege tipul și durata sancțiunii prin raportare la gradul de pericol social al faptei și la datele din care să rezulte periculozitatea infractorului, cu mențiunea că de lege lata s-a dorit explicitarea acestor concepte prin folosirea unor criterii care sunt marcate, la rândul lor, de cerința obligativității. În acest sens s-a exprimat și doctrina, arătând despre criteriile cuprinse în art. 74 lit. a) – g) C. pen. că sunt obligatorii, iar nu facultative, urmând a fi luate în considerare împreună la stabilirea și aplicarea pedepsei[7].

Mai mult, trebuie să luăm în calcul că aceste criterii au un conținut distinct, fapt pentru care trebuie să se evite contopirea lor într-un criteriu global, având în vedere că legiuitorul a ales să le enumere și să le expliciteze separat[8]. Fiecare dintre acestea are un conținut propriu, cuprinzând diferite împrejurări, date, principii care, la rândul lor, pot da naștere unor subcriterii, fără a-și pierde însă unicitatea. Așadar, pentru a stabili o sancțiune care să-și îndeplinească rolul represiv și apoi pentru a motiva alegerea făcută, instanța trebuie să ia în considerare criteriile de individualizare împreună, în ordinea propusa de legiuitor, acestea condiționându-se și completându-se reciproc. În acest sens, în practică s-a stabilit că „pedeapsa trebuie adecvată nu numai în raport cu fapta săvârșită, care rămâne totuși în centrul procesului de individualizare, dar și cu periculozitatea infractorului, cu gradul său de moralitate și cu șansa de reeducare pe care o prezintă[9].

Deși, la prima vedere, discuția făcută poate fi considerată de unii superfluă, considerăm că nerespectarea obligației de valorificare a tuturor criteriilor de individualizare nu este lipsită de consecințe practice. Astfel, stabilirea unei sancțiuni penale cu nesocotirea vreunuia dintre criteriile prevăzute la art. 74 C. pen. va conduce la netemeinicia sau nelegalitatea sancțiunii aplicate, care va putea fi supusă cenzurii exercitate de către instanța de control judiciar în căile ordinare de atac[10].

Într-o speță, instanța de fond a aplicat inculpatului pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare, dispunând executarea acesteia, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută în art. 336 C. pen., inculpatul formulând apel și invocând netemeinicia hotărârii primei instanțe, cu motivarea că aceasta nu a avut în vedere la individualizarea sancțiunii și criteriile de individualizare ce țin de persoana acestuia. Instanța de control judiciar a admis apelul inculpatului, a constatat netemeinicia hotărârii atacate și a procedat la reindividualizarea pedepsei și a regimului de executare, stabilind o pedeapsă de 8 luni închisoare a cărei aplicare a fost amânată, cu următoarea motivare: „Curtea apreciază că această sancțiune ține seama de toate criteriile de individualizare, în acest mod realizându-se o sancționare eficientă a inculpatului, a cărui conduită, sub supravegherea Serviciului de probațiune, se va îndrepta, optica sa referitoare la valorile sociale putând fi corijată[11].

O mențiune finală trebuie să vizeze legătura dintre criteriile generale de individualizare și criteriile speciale cu același rol. Astfel, în cazul anumitor instituții de drept întâlnim menționate criterii distincte de cele prevăzute în art. 74 C. pen. (de exemplu, în cazul participației penale, contribuția participantului la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală). Cu toate acestea, nu trebuie să considerăm  că am fi în prezența unui caz ce atrage aplicabilitatea principiului specialia generalibus derogant, astfel încât să se ignore criteriile generale de individualizare. O asemenea interpretare nu poate fi acceptată, criteriile speciale putând fi aplicate doar alături de cele de la art. 74 C. pen. pentru o corectă individualizare a sancțiunii penale, fără a genera o stare de imprevizibilitate sau discriminare[12]. Prin urmare, caracterul obligatoriu al celor șapte criterii generale se menține și pentru cazurile în care acestea trebuie corelate cu alte criterii speciale (nederogatorii), existând aceleași consecințe privitoare la netemeinicia sau nelegalitatea soluției în cazul nerespectării acestei obligații.

2. Importanța criteriilor de individualizare

După ce am stabilit că instanța trebuie să ia în considerare toate criteriile generale de individualizare, trebuie să determinăm dacă acestea au o valoare și o semnificație egală sau dacă instanța poate decide că unele împrejurări vor avea o influență mai mare, în funcție de coordonatele fiecărui caz.

Considerăm că procesul individualizării nu se poate reduce la o operațiune matematică, în care criteriile să aibă o valență egală, iar valoarea lor pozitivă sau negativă să determine un calcul pur aritmetic asupra duratei sancțiunii, deoarece, în acest fel, am pierde din vedere un aspect foarte important – factorul uman. Sancțiunea trebuie să aibă un caracter adaptat și să  fie aptă să își îndeplinească ambele finalități – în primul rând, pe cea educativă și apoi, pe cea constrângătoare, fapt pentru care nu se poate stabili ab initio, prin dispoziții obiective valența criteriilor de individualizare. Spre exemplu, în cazul unei infracțiuni de vătămare corporală prevăzute în art. 194 C. pen., instanța, după ce a analizat toate aspectele prevăzute în art. 74 lit. a) – g) C.pen. ar putea considera că, deși infractorul nu are antecedente penale, trebuie să execute pedeapsa având în vedere caracterul premeditat al faptei.

Bibliolex Biblioteca juridica virtuala

Această soluție se desprinde și din concluziile unui studiu de caz privind utilitatea referatelor de evaluare care confirmă că nu toate informațiile prezentate de Serviciul de probațiune sunt apreciate ca fiind la fel de importante sau de neimportante. Conform acestor constatări, organele judiciare „ierarhizează importanța informațiilor din referatele de evaluare cu privire la diferite aspecte psihosociale (cum sunt: situația materială a persoanei, relațiile intrafamiliale, comportamentul sau atitudinea persoanei înainte și după comiterea infracțiunii, estimarea perspectivelor de reintegrare în societate etc.)[13].

Astfel, prin utilizarea conjugată a criteriilor nu se înțelege că acestea trebuie contopite și considerate în toate cazurile egale ca importanță, instanța putând face o ierarhizare a acestora in concreto, în funcție de specificul faptei și persoana făptuitorului[14]. Această soluție o întâlnim și în practica judiciară, într-o speță în care instanța de control judiciar a considerat că sunt neîntemeiate criticile aduse de unul dintre inculpații-apelanți care a susținut netemeinicia sentinței apelate sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate ca fiind prea severă prin prisma recunoașterii și regretării faptelor comise. Instanța de apel a menționat că „este adevărat că inculpații au recunoscut comiterea infracțiunilor de tâlhărie calificată, dar în raport de […] modalitatea concretă a săvârșirii faptei penale din care rezultă gradul de pericol social al acesteia (amenințarea persoanei vătămate cu o șurubelniță, așezată în zona gâtului acesteia, prin lovirea aceleiași persoane vătămate cu o bâtă, prin legarea mâinilor cu un șiret), se apreciază că pedeapsa aplicată acestuia a fost corect individualizată în raport de criteriile prevăzut de art. 74 C. pen.[15].


* Articolul a fost publicat în revista Themis nr. 2/2020 a Institutului Național al Magistraturii.

[1] Pentru detalieri, a se vedea, C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, ed. All Educational S.A., 1997, p. 349.

[2] Ibidem.

[3] Idem. p. 350.

[4] V. Dobrinoiu (coord.), „Noul Cod Penal comentat. Ediția a III-a revăzută și adăugită din mai-2016”, Ed. Universul Juridic, Comentariul aferent art. 74, www.sintact.ro.

[5] În acest sens, a se vedea, Expunerea de motive a Noului Cod Penal, p. 198.

[6] L. V. Lefterache în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L. V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F. M. Vasile, Codul penal. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2016, p. 195.

[7] În acest sens, a se vedea, F. Streteanu, D. Nițu, Drept Penal. Partea Generală, Vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2018, p. 381 și urm.; Ș. Daneș, V. Papadopol, Individualizare judiciară a pedepselor, Ediția a II-a, Editura Juridică, București, 2004, p. 99. și urm.

[8] Ș. Daneș, V. Papadopol, op. cit., p. 99. și urm.

[9] Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 1243 din 13.12.2017, la www.scj.ro.

[10] În acest sens, a se vedea, V. Dobrinoiu, op. cit. și C. Bulai, op.cit., p. 361.

[11] Curtea de Apel București, Decizia penală nr. 1479/A din 6.10.2016, la www.rolii.ro.

[12] L.V. Lefterache în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L. V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F. M.Vasile, op. cit., p. 194.

[13] Pentru detalieri, a se vedea, C. Costandache, I. M. Burdusa, G. Moise, I. Vlase, „Impactul referatului de evaluare in individualizarea pedepsei. Studiu de caz privind utilitatea referatelor de evaluare”, Juridice, https://www.juridice.ro/117369/impactul- referatului-de-evaluare-in-individualizarea-pedepsei-studiu-de-caz-privind-utilitatea- referatelor-de-evaluare.html.

[14] În acest sens, a se vedea, F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., Vol. II, p. 381 și urm.

[15] Curtea de Apel Ploiești, Decizia penală nr. 822 din 16 septembrie 2015, publicată cu titlul „Apel. Condiții de admitere. Criterii generale de individualizare judiciară a pedepsei”, în Revista Pandectele Romane nr. 2/2016.

Valorificarea criteriilor generale de individualizare. Valențe și controverse was last modified: iunie 9th, 2021 by Ștefana-Iuliana Sorohan

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter