Prescripție achizitivă. Recunoașterea dreptului de proprietate. Dobândirea calității procesuale pasive (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1251/2017

NCC: art. 492, art. 1847 și urm., art. 1890; NCPC: art. 304, art. 312 alin. (1); Legea fondului funciar nr. 18/1991: art. 18, art. 26; Legea nr. 215/2001: art. 61 alin. (3); Legea nr. 455/2008: art. unic alin. (2) teza ultimă; Decretul nr. 177/1948: art. 9; Statutul BOR nr. 4.593/1949: art. 181

Prin prima critică formulată, pârâtul susține lipsa calității sale procesuale pasive.

Instanța de apel a confirmat calitatea procesuală pasivă a Municipiului Craiova, cu motivarea că argumentul acestuia privind neînregistrarea terenurilor în inventarul domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale nu prezintă relevanță pentru existența dreptului de proprietate, întrucât această operațiune nu are un caracter constitutiv de drepturi.

Ceea ce este important, a apreciat instanța de apel, este faptul că unitatea administrativ-teritorială este singura în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamantei asupra terenurilor în litigiu, în condițiile în care, în evidențele oficiale ale pârâtului, nu a fost identificat un proprietar actual al terenurilor în litigiu, chiar și în situația în care acestea ar fi fost cedate parohiei de diferite persoane, fără întocmirea unor înscrisuri doveditoare în acest sens, astfel că este justificată reținerea calității procesuale pasive a pârâtului, inclusiv prin aplicarea prevederilor art. 18 coroborat cu art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, relative la caracterul potențial de bunuri fără stăpân al terenurilor în litigiu.

Pârâtul a criticat respingerea excepției, apreciind că reclamanta era obligată să se judece în contradictoriu cu persoanele care au cedat parohiei aceste terenuri. În plus, susține că, potrivit Statutelor pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române nr. 4.593/1949 și cel aprobat prin H.G. nr. 53/2008, singurul proprietar asupra cimitirului este parohia.

Înalta Curte urmează a respinge această critică pentru următoarele argumente:

În primul rând, se reține ca fiind corectă constatarea instanței de apel potrivit căreia pentru stabilirea calității procesuale pasive nu se impunea ca imobilele să fi fost trecute în inventarul bunurilor din domeniul public sau privat al unității administrativ-teritoriale, fiind suficient ca aceasta să justifice un interes în a se opune recunoașterii dreptului constituit în patrimoniul reclamantei prin efectul prescripției achizitive.

Recurenții opun acestui argument dispozițiile din statutul BOR conform cărora proprietarul acestui bun sacru nu poate fi decât parohia.

Înalta Curte constată că, în cauză, niciuna dintre părți nu a susținut și dovedit că imobilele în litigiu ar aparține unei terțe persoane, situație în care aceasta ar dobândi calitate procesuală pasivă.

Într-o astfel de împrejurare sunt corecte statuările primei instanțe, ce nu au fost înlăturate în apel, referitoare la incidența normelor speciale edictate prin Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute în România.

Astfel, unității administrativ-teritoriale i-a fost conferită, de către legiuitor, calitatea de parte în proces prin articolul unic alin. (2) al legii, care prevede: acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se soluționează, potrivit legii, în contradictoriu cu autoritățile și alte persoane interesate. Odată cu procedura de citare a persoanelor interesate cunoscute instanța va dispune publicarea în M. Of., și într-un ziar de largă răspândire a unui anunț cuprinzând datele de identificare a părților și obiectul procesului.

Norma respectivă relevă intenția legiuitorului ca asemenea cereri să se soluționeze în contradictoriu cu acele persoane fizice sau juridice care ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului ce constituie obiect al cererii de chemare în judecată, având interesul de a împiedica o constatare a dobândirii acestui drept de către reclamant.

Că este așa o dovedește și obligația suplimentară de a se aduce la cunoștința publică existența litigiului prin publicarea datelor în M. Of., tocmai pentru conturarea unei sfere mai largi a pârâților și pentru a asigura accesul la informație a celor care ar putea să justifice un interes în cauză, măsură dispusă de instanță la primul termen de judecată a cauzei și îndeplinită în dosar în conformitate cu art. unic alin. (2) teza ultimă din Legea nr. 455/2008.

În mod evident, legea nu exclude posibilitatea ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în a paraliza efectul prescripției achizitive invocate de către reclamant, dacă este identificat ori este posibilă identificarea sa. În măsura în care, însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispoziția legii, că aparține autorităților, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.

Prin urmare, o astfel de dispoziție care conferă, în lipsa unei alte persoane interesate, calitate procesuală pasivă unității administrativ-teritoriale, prezumând interesul acesteia în cauză, dobândește, sub acest aspect, un caracter derogatoriu de la dreptul comun reprezentat de dispozițiile art. 1847 și următoarele, art. 1890 C. civ., din conținutul cărora rezultă că prescripția achizitivă trebuie opusă doar fostului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea efectului juridic al uzucapiunii de sancțiune civilă față de titularul nediligent care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său. Rezultă din inserarea, în textul de lege menționat, a sintagmei potrivit legii, că acest caracter derogator al normei se limitează doar la indicarea cadrului procesual, condițiile de fond privind uzucapiunea urmând a fi verificate potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, nu pot fi reținute în susținerea excepției nici dispozițiile art. 9 din Decretul nr. 177/1948 și ale art. 181 din Statutul BOR nr. 4.593/1949 care consfințesc dreptul parohiei de a înființa un cimitir propriu în condițiile în care acestea nu reprezintă o modalitate sui generis de constituire a dreptului de proprietate prin efectul legii, cum tind a susține recurenții, ci creează cadrul legal pentru ca parohia să poată dobândi în proprietate, prin mijloacele recunoscute de lege, un teren cu destinația de cimitir.

În consecință, textele de lege menționate nu conferă unității de cult un drept de proprietate asupra terenului, cu semnificația juridică a unei apropriațiuni, fiind necesar ca bunul să aparțină patrimoniului bisericii în baza unui titlu recunoscut de lege. Or, acesta este și scopul urmărit de reclamantă în promovarea prezentei acțiuni, obținerea unui titlu prin recunoașterea în patrimoniul său a efectelor prescripției achizitive care valorează proprietate.

Prin urmare, în mod corect instanțele de fond au apreciat că unitatea administrativ teritorială are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

O altă critică se referă la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, întrucât instanța a respins apelul formulat de către Primăria Municipiului Craiova, instituție ce nu a avut calitate procesuală în acest dosar.

Critica este nefondată în condițiile în care, astfel cum rezultă din dosar, calitatea de pârât o are unitatea administrativ teritorială Municipiul Craiova, prin primar, în contradictoriu cu care a fost formulată acțiunea, și care a declarat apel, pârâtul fiind reprezentat în instanță în respectiva fază procesuală de consilierul juridic al instituției.

Este adevărat că în dispozitivul deciziei recurate este indicată denumirea apelantului ca fiind Primăria Municipiului Craiova prin primar, însă această sintagmă nu reprezintă decât o eroare de desemnare a reprezentantului unității administrativ-teritoriale, neexistând două persoane juridice distincte împotriva cărora să fi fost îndreptată acțiunea pendinte.

De altfel, potrivit art. 61 alin. (3) din Legea nr. 215/2001, pentru punerea în aplicare a activităților date în competența lui, primarul beneficiază de o structură funcțională cu activitate permanentă ce grupează aparatul de specialitate, denumită primărie, ce nu poate fi disociată în cauză, dat fiind specificul raportului juridic dedus prezentei judecăți, de unitatea administrativ-teritorială, singura parte pârâtă în dosar.

Mai mult, această confuzie a fost întreținută chiar de reprezentanții pârâtului care a declarat recurs. În acest sens, se reține că recursul a fost declarat, în numele unității administrativ-teritoriale, de către Municipiul Craiova prin primar și de către Primăria Municipiului Craiova prin primar, însă, în condițiile în care primarul este reprezentantul unității administrativ-teritoriale și a fost indicat ca atare iar Primăria nu a formulat calea de atac în nume propriu, o atare împrejurare nu constituie un aspect de nelegalitate încadrabil în dispozițiile art. 304 C. proc. civ..

Pe fondul cauzei, recurenții au susținut că posesia reclamantei nu a fost una continuă, neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar, întrucât, pentru terenul în litigiu, au fost emise titluri de proprietate pe numele altor persoane fizice în anii 1994 și 1995.

Această afirmație contrazice situația de fapt reținută în cauză având în vedere că obiectul acțiunii, astfel cum a fost precizat și asupra căruia au statuat instanțele de fond, poartă asupra recunoașterii dreptului de proprietate al reclamantei, ca fiind dobândit prin prescripție achizitivă, exclusiv cu privire la acele terenuri în privința cărora nu s-a reconstituit dreptul de proprietate niciunei alte persoane, situație în care caracterul util al posesiei nu este infirmat.

Cu privire la construcții, pârâtul a susținut că a fost greșit aplicată instituția accesiunii imobiliare, întrucât construcțiile nu au fost edificate pe un teren care să fie proprietatea pârâtului iar pe de altă parte, bunurile sacre din care fac parte atât biserica, dar și cancelaria parohială și capela, sunt de drept proprietatea reclamantei.

Este greșit raționamentul pârâtului, întrucât, astfel cum s-a apreciat anterior, reclamanta nu deține, de drept, un titlu de proprietate asupra acestor construcții.

Instanțele de fond, constatând dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului, au făcut aplicarea dispozițiilor art. 492 C. civ., conform cărora „orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contră”.

Aceste dispoziții nu se referă la accesiunea imobiliară artificială doar ca mod de dobândire a proprietății, ci dispensează pe proprietarul terenului de dovada proprietății asupra construcției, în baza unei prezumții de proprietate, aplicare a principiului superficies solo cedit potrivit căruia lucrul principal este terenul și, prin accesiune, proprietarul terenului devine și proprietarul construcției.

Instanța de apel a utilizat dispozițiile din Statutul Bisericii Ortodoxe Române referitoare la bunurile sacre și bunurile comune ce alcătuiesc patrimoniul bisericesc, ca argument suplimentar, după ce a aplicat prezumția instituită de art. 492 C. civ., considerând că, odată recunoscut dreptul de proprietate al parohiei asupra terenului, dată fiind afectațiunea construcțiilor edificate pe acel teren și calitatea specială a proprietarului terenului, devin incidente și acele dispoziții din statut care recunosc proprietatea bisericească cu privire la bunurile destinate cultului.

Nefiind identificată o altă persoană interesată în combaterea pretențiilor reclamantei, care să susțină, eventual, că este cea care a edificat construcțiile de pe terenul în litigiu, nu există niciun motiv pentru a nu se reține calitatea de pârât a unității administrativ-teritoriale, căreia i se opune uzucapiunea în cadrul conturat prin legea specială, respectiv Legea nr. 455/2006, și cu privire la construcții.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că nu pot fi reținute în cauză dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.