Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
116 views
Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul A., partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar C. şi petentele D. şi E., prin apărător ales, Înalta Curte a apreciat că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Înalta Curte a constatat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale întruneşte doar o parte din condiţiile cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, nefiind îndeplinită cerinţa legăturii cu soluţionarea cauzei. Astfel, se constată că, în speţă, excepţia a fost ridicată în faţa instanţei de judecată investită cu soluţionarea cauzei în calea de atac a contestaţiei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), de către contestatorul A., partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar C., petentele D. şi E., prin apărător ales, şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (respectiv art. 250^2 C. proc. pen. raportat la art. 250^1 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.), care nu au fost anterior declarate ca fiind neconstituţionale.
În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de contestatorul A., partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar C. şi petentele D. şi E. în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte a constatat că obiecţiunile formulate de acestea cu privire la dispoziţiile art. 250^2 C. proc. pen. raportat la art. 250^1 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, s-a observat că, deşi autoarele excepţiei au susţinut că prevederile anterior menţionate contravin celor ale art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21, art. 44 şi art. 129 din Constituţia României, privind respectarea legii, legalitatea în faţa legii, dreptul la apărare, dreptul la proprietate privată şi condiţiile în care se pot restrânge aceste drepturi, în realitate, prin criticile formulate nu se urmăreşte armonizarea textului art. 250^2 C. proc. pen. raportat la art. 250^1 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. cu legea fundamentală, ci se tinde la modificarea acestor texte, prin introducerea unei noi căi de atac împotriva dispoziţiei de luare a măsurilor asigurătorii instituite de instanţa de judecată prin hotărârea prin care se soluţionează şi fondul cauzei.
Or, reglementarea căilor de atac reprezintă, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României ce fac trimitere la „condiţiile legii”, o opţiune de politică legislativă de competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată. De altfel, chiar şi prevederile art. 23 alin. (7) din Constituţia României fac trimitere la „căile de atac prevăzute de lege”.
Aşadar, prin obiecţiunile formulate, apărarea nu urmăreşte armonizarea cu legea fundamentală a dispoziţiilor art. 250^1 C. proc. pen. raportat la art. 250^1 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., ci introducerea unei căi de atac, separate de apel, împotriva dispoziţiei de luare a măsurilor asigurătorii de către instanţa de judecată din hotărârea prin care se soluţionează şi fondul cauzei, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică care-i reglementează organizarea şi funcţionarea.
Particular, Înalta Curte a observat că instanţa de apel, prin decizie, a menţinut măsurile asiguratorii luate chiar din cursul urmăririi penale, nefiind în situaţia în care, prin chiar decizia pronunţată în apel să se instituie măsuri asiguratorii, împrejurare în care, dat fiind caracterul definitiv al deciziei, să se pună problema inexistenţei unei căi de atac prin care să se verifice legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţată cu privire la măsurile asiguratorii.
Este evident că ceea ce se urmăreşte de petenţi este reglementarea unei noi căi de atac care să poată fi promovată împotriva unei hotărâri intrate în autoritate de lucru judecat cu privire la toate aspectele care au făcut obiectul criticilor atât la instanţa de fond cât şi la instanţa de apel.
Împotriva încheierii din data de 08 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2013.1, au declarat recurs recurentii A., E., D. şi S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar C., motivele fiind expuse în partea introductivă a deciziei.
Examinând recursul declarat de recurentii A., E., D. şi S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar C., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
După cum prevăd dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, se constată că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, întruct instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Astfel, alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede condiţii privind atât obiectul excepţiei de neconstituţionalitate – respectiv legi sau ordonanţe în vigoare sau dispoziţii în vigoare ori asemenea acte normative – cât şi o condiţie relativă la existenţa unei legături între norma atacată sub aspectul constituţionalităţii şi obiectul cauzei, cu soluţionarea căreia a fost învestită instanţa, în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.
Dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 cuprind alte două condiţii de admisibilitate ale excepţiilor de neconstituţionalitate, vizând titularul dreptului de a invoca o asemenea excepţie (părţile, procurorul sau instanţa din oficiu) şi nepronunţarea anterioară a unei decizii privind neconstituţionalitatea aceloraşi reglementări de către Curtea Constituţională.
Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se observă, aşadar, că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:
– excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
– excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
– excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
– excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite.
Referitor la condiţia privind legătura normelor ce fac obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.
Legătură dintre norma ce face obiectul excepţiei şi soluţionarea cauzei este, prin urmare, o condiţie de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Această condiţie presupune că norma invocată orientează soluţia.
Înalta Curte reţine că însăşi Curtea Constituţională a României, prin decizia nr. 385 din 04 iunie 2019 (publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 25 octombrie 2019), a stabilit că „legătura cu soluţionarea cauzei” presupune atât aplicarea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de recurenţi în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că obiecţiunile formulate de aceştia cu privire la dispoziţiile art. 250^2 C. proc. pen. raportat la art. 250^1 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.
Înalta Curte constată că, prin criticile formulate, apărarea nu urmăreşte armonizarea cu legea fundamentală a dispoziţiilor art. 250^2 C. proc. pen. raportat la art. 250^1 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., ci introducerea unei căi de atac, separate de apel, împotriva dispoziţiei de menţinere a măsurilor asigurătorii luate prin decizia definitivă a instanţei de apel, aspecte care nu sunt de competenţa Curţii Constituţionale, aşa cum s-a arătat în cele de mai sus.
Aşadar, Înalta Curte constată că, în realitate, se tinde la completarea dispoziţiilor enunţate, prin adăugarea la lege. Însă, aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.
Or, reglementarea căilor de atac reprezintă, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României ce fac trimitere la „condiţiile legii”, o opţiune de politică legislativă de competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate de recurenţi nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentii A., E., D. şi S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar C. împotriva încheierii din data de 08 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2013.1.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Sursa informației: www.scj.ro.
