Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
168 views
Premisele demersului
Prezentul demers ne‑a fost inspirat de pronunțarea câtorva soluții ale instanței de judecată[2] în cadrul unor litigii vizând acordarea unor diferențe de drepturi salariale rezultate din egalizarea salariilor în cadrul aceleiași instituții publice, pentru salariații care își desfășurau activitatea în aceleași condiții de studii, grad/treaptă profesională, gradație, vechime în funcție sau vechime în specialitate, după caz, și condiții de muncă. Reclamanții au pretins că diferențele de salarizare au provenit din utilizarea unui cuantum mai mic decât cel maxim, pretins aflată în plată, al salariului de bază pentru persoane ocupând funcții similare în cadrul unității pârâte, salariile fiind stabilite, succesiv prin acte adiționale la contractul individual de muncă.
În cadrul acestor litigii individuale, reclamanții au contestat actele adiționale la contractul individual de muncă, acte prin care li se stabilea salariului, invocând nulitatea lor pentru încălcarea prevederilor referitoare la salarizarea personalului din instituțiile publice pe criteriul egalității și al nediscriminării. Invocarea nulității s‑a făcut în mai multe cauze pe cale de excepție, de către reclamant, prin acțiunea principală privind acordarea despăgubirilor echivalente cu diferența de salariu egalizat.
Soluțiile și considerentele avute în vedere de către instanțe la soluționarea acestor aspecte, au fost diferite și variate, împrejurare care ne prilejuiește exprimarea unor puncte de vedere cu privire la problemele pe care acestea le‑au avut de soluționat.
Posibilitatea invocării excepției de nulitate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată
Un prim aspect asupra căruia ni se îndreaptă atenția este acela al posibilității invocării excepției de nulitate de către reclamant, prin însăși cererea de chemare în judecată.
Fără a mai dezvolta chestiunea posibilității întregirii normelor de dreptul muncii cu cele ale dreptului civil, în limitele reglementate de art. 278 alin. (1) C. mun., reținem, că nulitatea contractului individual de muncă este reglementată de prevederile art. 57 C. mun. care, însă, nu cuprinde nicio prevedere procesuală relativ concretă cu privire la modul de invocare al nulității, textul mărginindu‑se să reglementeze chestiunea efectelor nulității în cazul particular al raporturilor de muncă, arătând că „dacă părțile nu se înțeleg, nulitatea se pronunță de către instanța judecătorească” [art. 57 alin. (6) C. mun.]. Jurisprudența creată de Înalta Curte de Casație și Justiție în aplicarea și interpretarea art. 57 C. mun. relevă fără tăgadă că prevederile procesuale privind invocarea nulității contractului individual de muncă sau a unor clauze ale acestuia sunt cele din dreptul civil.
Într‑o altă ordine de idei, dispozițiile din Codul muncii la care ne‑am antereferit nu fac nicio distincție între nulitatea absolută și relativă, aspect cu totul specific dreptului muncii ca urmare a faptului că statul intervine prin norme imperative pentru a asigura protecția oricărui lucrător în cadrul raporturilor de muncă, principiile specifice ale dreptului muncii în această direcție fiind derivate din constituție. Tocmai de aceea doctrina a afirmat că nulitatea din dreptul muncii vizează, în principiu, ocrotirea unui interes general[3], opinie căreia ne raliem deși unele dintre instanțele învestite cu soluționarea tipului de litigiu la care am făcut trimitere anterior au apreciat în sens contrar[4].
Invocarea nulității absolute o regăsim de lege lata în cuprinsul art. 1.247 alin. (2) și (3) C. civ. potrivit căruia „nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție” iar „instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută”.
Cu privire la posibilitatea instanței de judecată de a invoca nulitatea absolută, în literatura de specialitate s‑a arătat deja că aceasta nu trebuie înțeleasă în sensul că instanța ar putea să se sesizeze din oficiu cu o acțiune în declararea nulității absolute a unui act juridic și nici că, în lipsa unei cereri exprese a părților, instanța ar putea să se pronunțe în dispozitivul hotărârii asupra nulității[5].
În ceea ce privește posibilitatea persoanei interesate de a invoca nulitatea unui act juridic (în cazul dat al unui act adițional la contractul de muncă), textul redat mai sus se referă la două mijloace procesuale pe care le pune la îndemâna acesteia: acțiunea și excepția. Prin urmare, atunci când salariatul declanșează un litigiu, solicitând obligarea angajatorului său la executarea întocmai a dispozițiilor legale privind salarizarea sa, stabilită nelegal prin acte adiționale la contractul său de muncă, are la îndemână tocmai mijlocul procedural al acțiunii. Astfel, în cadrul acțiunii formulate, nimic nu îl împiedică pe reclamant să formuleze un capăt de cerere referitor la declararea nulității absolute a actelor pe care le consideră nelegale. În măsura în care o astfel de cerere nu a fost formulată, angajatorul pârât poate opune cu succes, în măsura în care interesul său procesual este prezent în raport de împrejurările speței, excepția de nulitate a actului pe care se întemeiază acțiunea reclamantului, ca mijloc de apărare de fond.
Din punct de vedere al regimului juridic, excepția de nulitate la care se referă textul art. 1.247 alin. (2) C. civ. nu este o excepție de drept procesual, ci un mijloc de apărare care permite analiza conformității cu legea a unui act juridic, în cazul nostru a actului adițional la contractul de muncă sau, eventual al unei clauze din acesta. O atare calificare o regăsim în considerentele (par. 52) dec. nr. 17 din 3 iunie 2016[6] a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la regimul nulității clauzelor din contractul colectiv de muncă, considerente ale căror rațiuni sunt aplicabile și în ceea ce privește contractul individual de muncă.
Excepția de nulitate, ca excepție de drept substanțial se poate invoca de către cel căruia i se opune executarea unui contract, ca mijloc de apărare remediu pentru a obține neexecutarea acestuia. Altfel spus, admisibilitatea invocării nulității unui act juridic pe calea excepției de drept substanțial este condiționată de întemeierea apărării adversarului pe actul pretins nul și de aptitudinea acelui act, în măsura în care este valid, de a conduce la respingerea pretenției celui care invocă excepția de drept substanțial a nulității actului juridic[7].
Ipoteza avută în vedere de art. 1.247 alin. (3) presupune existența unui act juridic (de regulă, a unui contract) neexecutat integral și presupune, de asemenea, ca atât acțiunea principală, cât și excepția îndreptată ca mijloc de apărare împotriva cererii introductive, să se bazeze pe același contract. Ipoteza tipică este a celui care cere executarea contractului, iar pârâtul invocă nulitatea actului pentru a‑i paraliza acțiunea. Prin urmare, fiind un mijloc de apărare, excepția de nulitate a unui act juridic nu poate fi invocată de reclamant, ci doar prin întâmpinare, de către pârât sau, din oficiu, de către instanța de judecată. De regulă, scopul invocării acestei excepții este acela de a conduce, în măsura în care această apărare este întemeiată, la paralizarea pe fond a acțiunii introductive sau a cererii reconvenționale[8].
Spre o astfel de interpretare ne conduc și prevederile Codului civil referitoare la imprescriptibilitatea invocării nulității pe cale de excepție, atât în privința cauzelor de nulitate absolută, cât și în privința celor de nulitate relativă. Astfel, din economia prevederilor art. 1.249 alin. (2) teza a doua C. civ. potrivit căruia „partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar și după împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare” rezultă că pe cale de excepție nulitatea poate fi doar „opusă” atunci când se cere executarea actului. Cu alte cuvinte, pe cale de excepție se apără numai pârâtul, nu și reclamantul.
Or, în ipoteza care ne‑a prilejuit considerațiile de față, cel care invocă prin acest mijloc procedural motive de anulare este chiar reclamantul căruia nu i cere executarea, așa cum rezultă din ipoteza legală reglementată de art. 1.249 alin. (2) teza a doua C. civ. Prin urmare, „opunerea” pe cale de excepție a nulității unui act adițional la contractul de muncă, nu poate fi realizată de reclamant pe cale de excepție în propria sa acțiune, ci doar pe cale de acțiune principală (introductivă).
În concluzie, reclamantul care pretinde angajatorului său să îi acorde drepturi salariale la un anumit nivel, susținând că actele adiționale la contractul său de muncă prin care s‑a stabilit salariului pentru munca prestată sunt nelegale sub aspectul conformității lor cu reglementările privind nivelul remunerației datorate, poate invoca nulitatea acestora doar pe cale principală, nu și pe cale de excepție ridicată în acțiunea sa introductivă de instanță, în acest din urmă caz excepția fiind inadmisibilă.
Tehnica soluționării excepției de nulitate
O altă problemă pe care instanțele au trebuit să o rezolve în litigiile enunțate, a fost aceea a modului în care ar trebui să se reflecte excepția de nulitate în hotărârea pronunțată.
În unele cazuri, instanța, reținând excepția de nulitate a actului, invocată de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, a procedat la anularea acestuia, soluția de anulare regăsindu‑se în dispozitivul hotărârii[9].
Așa cum am arătat deja, nulitatea actului juridic opusă pe cale de excepție constituie o apărare de fond, în sensul art. 31 C. pr. civ. potrivit căruia „apărările în justiție pot fi de fond sau procedurale”. Soluționarea acestora nu‑și găsește o rezolvare explicită în dispozitivul hotărârii printr‑o mențiune relativă la modul de soluționare a acestei apărări de fond, ci numai o reflectare indirectă, prin soluția pronunțată cu privire la cererea în referire la care apărarea de fond a fost formulată. Dacă instanța de judecată găsește întemeiată apărarea referitoare la nulitatea actului juridic ce constituie fundamentul pretenției deduse judecății, va proceda la respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, fără însă a pronunța nulitatea actului juridic respectiv, o astfel de soluție neregăsindu‑se în dispozitivul hotărârii[10]. Excepția de nulitate se va regăsi însă analizată în considerentele care vor sta la baza justificării soluției de respingere.
Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat în cuprinsul considerentelor care au fundamentat dec. nr. 17 din 3 iunie 2016, la care am făcut referire anterior, că „sintagma a constata nulitatea pe cale de excepție presupune ca instanța, pe cale incidentală, să nu recunoască efectele juridice produse de o clauză nelegală” (par. 52 teza a doua), acest fapt nu presupune statuarea corelativă și expresă asupra acestei recunoașteri în dispozitivul hotărârii.
În cazul analizat, partea a dedus judecății doar o „excepție”, ceea ce în cazul nulității actelor de drept substanțial constituie, așa cum am arătat, o apărare de fond în sprijinul pretențiilor pecuniare deduse judecății, iar nu un capăt de cerere. Excepția nulității unui act juridic de drept substanțial nu se rezolvă prin dispozitivul hotărârii, ci se analizează ca apărare de fond[11]. A proceda altfel înseamnă a accepta nu numai nesocotirea principiului disponibilității[12], ci și ștergerea oricărei diferențe între „acțiune” și „excepție” în ceea ce privește invocarea nulității, deși legislația prevede o distincție clară între ele (de exemplu, la art. 1.249 C. civ.). Declararea nulității unui act prin dispozitivul hotărârii, în contextul invocării numai a unei „excepții de nulitate” constituie o încălcare a limitelor învestirii impuse de art. 22 alin. (6) și a obligației impuse de art. 397 alin. (1) C. pr. civ., situație care atrage nulitatea hotărârii pronunțate în aceste condiții[13].
Mai mult decât atât, jurisprudența[14] a statuat și că prin raportare la dispozițiile art. 32 alin. (2) C. pr. civ., condițiile generale de exercitare a acțiunii civile, inclusiv cele prin care sunt stabilite condițiile de utilizare a diverselor mijloace procesuale de ocrotire a dreptului subiectiv civil, sunt aplicabile și apărărilor de fond, precum excepția de drept substanțial a nulității care, în raport cu această calificare (de apărare de fond), constituie, de asemenea, o formă de manifestare a acțiunii civile. În aceste condiții, și apărările de fond, pentru a putea fi soluționate în cadrul unui proces civil, chiar dacă numai în cuprinsul considerentelor hotărârii, trebuie să fie formulate de o persoană care are capacitate și calitate procesuală și care formulează o pretenție și justifică un interes, acestea trebuind să fie și admisibile, în caz contrar, neîndeplinirea vreuneia dintre condițiile enunțate în precedent putând conduce la respingerea apărării de fond, prin minută[15], ca urmare a constatării acestei neregularități procedurale.
Îmbrățișând această argumentație, apreciem că ori de câte ori excepția de nulitate nu respectă condițiile de manifestare ale acestei apărări, soluția rezultată din lipsa elementelor care conturează acțiunea civilă, de respingere, trebuie să se regăsească în minuta hotărârii sau, după caz, în încheierea de ședință, ca atare (de exemplu: respinge ca inadmisibilă excepția de nulitate sau respinge ca lipsită de interes excepția de nulitate etc.).
Succesul invocării de către salariat al nulității unor clauze ale contractului individual de muncă pentru stabilirea succesivă a nivelului salariului
În spețele premisă ale demersului de față, reclamanții, salariați din sectorul bugetar au pretinsă că nivelul lor de salarizare stabilit, pe perioade anuale, într‑un interval de 3 ani, prin acte adiționale la contractul individual de muncă, nu respectă dispozițiile de principiu ale salarizării, stabilite prin Legea nr. 284/2010 și, ulterior, ale Legii nr. 153/2017, a căror aplicare a fost direcționată chiar de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele de unificare a practicii judiciare. Reclamanții au cerut plata unor diferențe de drepturi salariale care nu le‑au fost recunoscute acestora prin actele de salarizare emise succesiv de către ordonatorul de credite competent, diferențe ce nu rezultau însă dintr‑o greșită reîncadrare a acestora potrivit Legii nr. 284/2010 sau a Legii nr. 153/2017, ci din utilizarea unui cuantum mai mic decât cel maxim, pretins aflată în plată, al salariului de bază pentru o persoană ocupând o funcție similară, din perspectiva salarizării în cadrul pârâtei, cu funcția ocupată de reclamanți.
Unele dintre soluțiile[16] instanțelor, în special ale celor de fond, au admis solicitarea reclamanților și au procedat la anularea actelor adiționale de stabilire a salariului, reținând că acestea „sunt susceptibile de anulare, câtă vreme au pornit de la un salariu de bază stabilit cu încălcarea prevederilor legale”. Altele, dimpotrivă, au respins o astfel de solicitare, iar această din urmă orientare este și cea corectă în opinia noastră pentru argumentele pe care le vom expune în continuare.
În primul rând, sancțiunea nulității în dreptul muncii are un anumit specific, dedus, printre altele, din reglementarea inserată în art. 268 alin. (1) lit. c) C. mun. potrivit căreia „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia”. Această regulă a fost explicată în mai multe rânduri chiar de către Curtea Constituțională care a arătat că ea (regula – s.n.) se întemeiază pe principiul potrivit căruia se poate cere constatarea nulității ori anularea unor acte care există; în situația în care un contract individual sau colectiv de muncă nu mai este în ființă, nu există nici clauzele acestuia, iar cererea pentru constatarea nulității lor nu mai are obiect. Este posibil însă ca efectele juridice ale unor clauze contractuale să continue ori să se producă după încetarea existenței contractelor. În asemenea situații pot fi contestate în justiție efectele juridice respective, dacă acestea sunt contrare drepturilor, libertăților sau intereselor legitime ale persoanei[17].
Deși textul de lege anterior redat și interpretarea dată de forul constituțional se referă în mod expres la contractul individual de muncă, trebuie considerat că reglementarea se aplică și actelor adiționale la acest contract. Așadar, nulitatea unui act adițional la contractul individual de muncă, indiferent de motive sau de calea procesuală aleasă, nu va mai putea fi invocată după momentul la care actul adițional respectiv a încetat să mai producă efectele în vederea cărora a fost încheiat (de exemplu, și‑a încetat aplicabilitatea, a fost înlocuit cu altul etc.).
În spețele analizate, actele adiționale a căror anulare se solicită au avut perioade determinate de valabilitate, fiind, de regulă, executate integral până la data introducerii acțiunii. Prin urmare, ele nu mai aveau un obiect în ființă la data sesizării instanței de judecată, mai mult cu cât, în speță cel puțin, intervenise și o recunoaștere a nivelului maxim al salarizării pretinse prin acțiune, anterior promovării acesteia, prin încheierea unui act adițional în acest sens.
Statuările instanței supreme impuse prin dec. nr. 17 din 13 iunie 2016 în Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s‑a stabilit cu referire la contractul colectiv de muncă ca în interpretarea prevederilor art. 138 alin. (3)‑(5) și art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea art. 138 alin. (1)‑(3) din Legea nr. 62/2011 poate fi cerută de către părțile interesate, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, respectiv poate fi invocată de către instanță, din oficiu, pe durata existenței contractului colectiv de muncă[18], sunt deopotrivă aplicabile mutatis mutandis și contractului individual de muncă.
În al doilea rând, specificul sancțiunii nulității în dreptul muncii, la care am făcut anterior trimitere, se relevă și în ceea ce privește efectele pe care le produce această sancțiune, respectiv numai pentru viitor ex nunc, contrar regulii generale instituite prin
art. 1.254 și urm. C. civ. Modul de producere al acestui efect al nulității contractului individual de muncă îl regăsim, textual, de lege lata în cuprinsul art. 57alin. (2) C. mun.
Această derogare de la regimul de drept comun al efectelor nulității a fost justificată în literatura de specialitate[19] printre altele, și nu numai, prin raportul de subordonare în care se găsește salariatul față de angajatorul său și, mai ales, prin specificul prestațiilor lor reciproce, în sensul că munca prestată de salariat este urmată de remunerarea ei de către angajator. Or, în cazul unui contract individual de muncă la încheierea căruia nu au fost respectate toate condițiile legale, supus deci sancțiunii nulității, părțile nu pot fi ținute să își restituie prestațiile primite pentru că munca prestată de salariat nu poate fi înapoiată de cel în beneficiul căruia a fost făcută, ceea ce atrage lipsa temeiului de restituire de către salariat a prețului muncii sale[20].
Cu atât mai mult, atunci când contractul individual de muncă are un act adițional referitor la stabilirea unui nivel al salarizării, inferior celui pretins legal stabilit prin acte normative (nu vorbim aici de ipoteza salariului negociat) pentru o anumită categorie de salariați, cum sunt cei bugetari, atunci remunerația sa trebuie stabilită conform art. 57
alin. (4) C. mun. potrivit căruia în situația în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri.
Așa fiind, până la constatarea împrejurării că salariul stabilit prin actul adițional se află sub limita impusă de lege, acesta are dreptul la plata salariului chiar în cuantumul mai mic, întrucât, altfel, beneficiarul serviciilor sale s‑ar afla în situația îmbogățirii fără just temei. Ulterior stabilirii îndreptățirii sale la primirea unui salariu la un nivel superior celui stipulat în actul adiționale, ca urmare a acțiunii inițiate, angajatul va primi diferența de salariu, el nefiind obligat la restituirea salariului mai mic, pentru ca ulterior, ca efect al punerii în executare al hotărârii judecătorești să primească salariul întreg la nivelul stabilit prin lege.
Tocmai de aceea, în ultimul rând, susținem și că în cazul analizat, o acțiune în anularea actului adițional de stabilire a nivelului salariului, după ce această prestație a fost executată de către angajator, este și inutilă din punct de vedere al efectelor pe care ar putea să le producă[21].
Nu este necesară contestarea actelor adiționale ori a actelor juridice unilaterale ale angajatorului prin care a fost stabilită salarizarea angajatului pentru admisibilitatea cererii având ca obiect plata despăgubirilor rezultate din egalizarea salariilor de bază ale reclamantului la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcție similară în cadrul angajatorului. Cu alte cuvinte, acest capăt de cerere nu conduce la admiterea cererii principale privind egalizarea salariului de bază la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcție similară ori pentru plata diferențelor salariale[22]. Drepturile reclamantului sunt valorificate prin admiterea acțiunii principale de obligare a unității angajatoare la plata diferențelor de salariu datorate ca urmare a egalizării.
Concluzii
Am considerat util prezentul demers întrucât cazuistica nulității contractelor individuale și cele colective, precum și ale actelor adiționale la acestea nu este una de neglijat, ținând seama de ponderea pe care litigiile de muncă o ocupă în activitatea tribunalelor și curților de apel. Problemele legale de salarizarea personalului din sistemul bugetar sunt adevărate provocări pentru profesioniștii dreptului, indiferent de care parte a profesiilor juridice se situează. În acest context, chiar și instituția nulității actului juridic, prezentă constant în tipologia cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, continuă să suscite discuții și abordări neunitare, mai mult cu cât specificul acesteia în dreptul muncii ne conduce către soluții puțin diferite de cele consacrate în materie civilă. Sperăm ca demersul nostru să aducă mai multă lumină asupra unor probleme rezolvate neunitar.
* Este extras din Revista română de jurisprudență nr. 4/2022.
[2] Trib. și C. Ap. Constanța.
[3] M.A. Iordache, Nulitatea în dreptul muncii. Privire comparativă cu nulitatea din dreptul civil,
Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 74.
[4] Trib. Constanța, s. I civ., sent. civ. nr. 2797/04 noiembrie 2020, nepublicată.
[5] G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2021,
p. 297.
[6] Publicată în M. Of. nr. 993 din 9 decembrie 2016.
[7] În literatura de specialitate, analizându-se posibilitatea de a se solicita restituirea prestațiilor ca efect al nulității, fără a se solicita și nulitatea actului juridic în baza căruia au fost efectuate prestațiile, s-a arătat că „este fundamental eronat a aprecia că reclamantul, poate formula acțiune având ca obiect restituirea pretențiilor executate în baza unui contract, cu invocarea pe cale de excepție a nulității absolute a contractului, eludându-se în această manieră, termenul de prescripție prevăzut pentru dreptul material la acțiune” – M.A. Iordache, op. cit., p. 128.
[8] Trib. Constanța, s. I civ., sent. civ. nr. 3085/18 noiembrie 2020, nepublicată.
[9] Trib. Constanța, s. I civ., sent. civ. nr. 3058/17 noiembrie 2020, sent. civ. nr. 2797/04 noiembrie 2020, sent. civ. nr. 2974/13 noiembrie 2020 și sent. civ. nr. 2431/12 octombrie 2020 nepublicate.
[10] „(…) nu poate fi primită solicitarea reclamantului de inserare, în cuprinsul dispozitivului sentinței apelate, a soluției de admitere a excepției nulității absolute a actelor adiționale contestate de acesta” – C. Ap. Constanța, dec. nr. 107/CM/29 martie 2021, nepublicată; Trib. Constanța, s. I civ., sent. civ. nr. 2433/12 octombrie 2020, nepublicată; „Curtea constată că sentința apelată nu poate fi, oricum, reformată în sensul solicitat de reclamant, respectiv cel al admiterii prin dispozitiv a excepției de drept substanțial a nulității absolute a actelor adiționale litigioase, cât timp eventualul caracter întemeiat al unei asemenea apărări de fond, care concură la consolidarea poziției procesuale a părții care a invocat-o sau al uneia dintre părți, în cazul invocării acesteia din oficiu, își poate găsi reflectarea exclusiv în cuprinsul considerentelor decizorii ale hotărârii judecătorești, iar nu și în cel al dispozitivului acesteia” – C. Ap. Constanța, dec. nr. 129/CM/12 aprilie 2021, nepublicată.
[11] C. Ap. Constanța, dec. nr. 177/CM/11.05.2021, nepublicată.
[12] „Prin anularea expresă a actelor adiționale în raport de care s-a invocat nulitatea, nu pe cale principală de acțiune, ci pe calea procesuală a excepției, instanța de fond a depășit limitele obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită” – C. Ap. Constanța, dec. civ. nr. 106/CM/29 martie 2021, nepublicată.
[13] C. Ap. Constanța, s. I civ., dec. civ. nr. 89/CM/16 martie 2021, nepublicată.
[14] C. Ap. Constanța, dec. nr. 107/CM/29 martie 2021, nepublicată.
[15] În acest sens s-a pronunțat Trib. Constanța, s. I civ., prin sent. civ. nr. 2299/1 octombrie 2020 în dispozitivul căreia se regăsește soluție de respingere ca inadmisibilă a excepției nulității absolute a actelor adiționale invocată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.
[16] Trib. Constanța, s. I, sent. civ. nr. 3058/17 noiembrie 2020, nepublicată.
[17] CC, dec. nr. 45 din 11 ianuarie 2007, publicată în M. Of. nr. 92 din 6 februarie 2007.
[18] Publicată în M. Of. nr. 993 din 9 decembrie 2016.
[19] M.-A. Iordache, op. cit., p. 521 și urm.
[20] Trib. Constanța, s. I civ., sent. civ. nr. 3085/18 noiembrie 2020, nepublicată.
[21] C. Ap. Constanța, s. I, dec. civ. nr. 269/CM/20 iunie 2022, nepublicată.
[22] Instanțele au mai reținut și că: „Analiza susținerilor părților privind nulitatea, respectiv valabilitatea, actelor adiționale nu servește cu nimic soluționării cauzei, Curtea ajungând oricum la concluzia că pretențiile deduse judecății sunt întemeiate” – C. Ap. Constanța, s. I civ., dec. civ.
nr. 89/CM/16 martie 2021, nepublicată.
