Unele aspecte controversate privind infracţiunea de favorizarea făptuitorului

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Scopul dreptului penal, astfel cum este acesta definit în cuprinsul art. 1 din Codul penal, respectiv de protecție a suveranității, independenței, unității, indivizibilității statului, a persoanei, drepturilor și libertăților acesteia, proprietății și întregii ordini de drept poate fi realizat exclusiv prin intermediul normelor dreptului penal, legea penală apărând interesele tuturor membrilor societății și având un rol activ în apărarea, consolidarea și dezvoltarea acesteia^[1].

Acest scop poate fi atins exclusiv prin antrenarea răspunderii penale a persoanelor care săvârșesc infracțiuni, antrenare ce se face după un set de reguli menite să asigure conformitatea și legalitatea desfășurării procesului penal și a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală^[2].

Actul de înfăptuire al justiției se lovește însă, nu de puține ori, de rezistența elementelor infracționale sau a diferitelor persoane ce au interes în a asigura neantrenarea răspunderii penale a celor dintâi. Codul penal reglementează în acest context o serie de infracțiuni contra înfăptuirii Justiției ce tind să asigure dezideratul procesului penal și al dreptului penal în particular și să conducă la antrenarea răspunderii penale a persoanelor care săvârșesc infracțiuni.

Din categoria celor 23 de infracțiuni incriminate în legătură cu înfăptuirea justiției ne vom opri în prezentul studiu asupra infracțiunii de favorizarea făptuitorului, ce a suscitat, în ciuda unei evoluții normative nespectaculoase o serie de probleme în doctrină și în practica judiciară.

Pornind de la o situație întâlnită în practica judiciară vom analiza elemente de tipicitate ale infracțiunii de favorizare a făptuitorului precum și delimitarea acestei infracțiuni de alte incriminări ce pot avea incidență în raport de situații de fapt concrete.

Astfel, prin rechizitoriul întocmit la data 3 decembrie 2018, Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea a sesizat instanța de judecată cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de favorizarea făptuitorului reținând în sarcina inculpatei F.M. săvârșirea acestei infracțiuni constând în aceea că în calitate de semnatar al unui înscris sub semnătură privată la rubrica împrumutător ce conține o semnătură falsă la rubrica împrumutat, nu a declarat organelor de urmărire penală cine este persoana care a executat falsul, săvârșind astfel infracțiunea reținută prin neidentificarea persoanei executante a pretinsei semnături false, persoană pe care acuzarea a arătat că inculpata o cunoaște exclusiv prin raportare la calitatea acesteia de co‑semnatar al actului în cauză. Rechizitoriul nu a identificat persoana făptuitorului și nici nu a indicat modalitatea în care falsul în înscrisuri sub semnătură privată a produs efecte juridice.

În aceste condiții ceea înțelegem să supunem atenției este în ce măsură pentru a exista tipicitatea obiectivă a faptei de favorizarea făptuitorului este necesară cunoașterea persoanei care a săvârșit infracțiunea de fals (respectiv persoana ce se tinde a fi protejată) precum și necesitatea constatării săvârșirii efective a unei infracțiuni sau a unei fapte prevăzute de legea penală de către această din urmă persoană.

Sub un prim aspect nu putem să nu remarcăm modificarea textului de incriminare, în condițiile în care în varianta Codului Penal din 1968 dispozițiile articolului 264 prevedeau pedepsirea persoanei care favoriza un infractor. Noua normă de incriminare intrată în vigoare în anul 2014 prevede favorizarea făptuitorului ca fiind acțiunea ce întrunește condițiile elementului material al laturii obiective a infracțiunii de favorizare. Sub acest aspect în mod evident sfera incriminării a fost lărgită, între persoana infractorului și persoana făptuitorului existând o diferențiere ce se va realiza prin raportare la noțiunile la care aceste două calități fac trimitere respectiv cea de infracțiune și cea de faptă prevăzută de legea penală.

Astfel în practica judiciară s‑a reținut că în noua reglementare din perspectiva elementului material al infracțiunii de favorizarea făptuitorului este de remarcat că ajutorul nu trebuie dat neapărat unui infractor, întrucât activitatea de înfăptuire a justiției este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală, dar căreia ar putea, în concret, să nu i se angajeze răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii^[3].

În acord cu această optică vom reține suplimentar că în doctrină s‑a arătat cu just temei că noțiunile de infracțiune și faptă prevăzută de legea penală nu sunt sinonime^[4]. Dacă orice infracțiune trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală, nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracțiune^[5]. Pentru ca fapta prevăzută de legea penală să constituie infracțiune este necesar ca aceasta să fie săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit‑o^[6].

Dispozițiile Codului Penal și Codului de Procedură Penală fac trimitere în repetate rânduri la noțiunea de făptuitor, însă nu definesc această noțiune, fapt pentru care apreciem că prin făptuitor se va înțelege persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală în forma tipică de incriminare regăsită în cuprinsul dispoziției normei penale.

Prin infractor vom înțelege persoana care a săvârșit o infracțiune respectiv făptuitorul care a acționat cu vinovăție, în mod nejustificat și în lipsa unei cauze de neimputabilitate. Va exista astfel un raport de parte la întreg între noțiunea de infractor și noțiunea de făptuitor, iar pe cale de consecință vom observa că în privința infracțiunii analizate, Noul Cod Penal extinde sfera de incidență a aplicabilității textului de incriminare de la noțiunea restrânsă de infractor la noțiunea de făptuitor^[7].

Pentru existența tipicității obiective a infracțiunii de favorizare s‑a argumentat în practica judiciară că verificarea condițiilor de existență sau inexistență a responsabilității penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal, și nu în raport de aprecierea făcută de favorizator^[8], fapta constituind infracțiunea de favorizarea făptuitorului, chiar dacă făptuitorul favorizat este ulterior achitat sau nu a fost trimis în judecată pentru fapta săvârșită^[9].

În raport de această ultimă aserțiune apreciem că se impun unele nuanțări, neputând subscrie necondiționat ipotezei subzistenței infracțiunii de favorizare în situația achitării inculpatului. Temeiurile de achitare prevăzute de dispozițiile art. 16 din Noul Cod de Procedură Penală presupun achitarea inclusiv în situații în care fapta nu există (lit. a) sau nu este prevăzută de legea penală (lit. b, teza I) situații în care apreciem că achitarea inculpa­tului favorizat va conduce la inexistența unei infracțiuni de favorizarea făptuitorului, tipicitatea favorizării presupunând implicit și existența unei fapte de natură penală.

În măsura în care ne raportăm la situația achitării pentru considerente ce țin de forma de vinovăție improprie antrenării răspunderii penale sau de existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate subscriem opiniei citate, favorizarea existând indepen­dent de soluția de achitare.

Argumentăm astfel că pentru a exista o favorizare a infractorului este necesar ca fapta celui favorizat să fie una tipică respectiv să întrunească toate elementele prescrise de norma de incriminare cu privire la conținutul laturii obiective a infracțiunii^[10]. În aceste condiții referindu‑ne la cazul particular ce ne‑a atras atenția, apreciem că neidentificarea efectelor juridice pe care actul sub semnătură privată le‑a produs, atrage lipsa de tipicitate a faptei de fals în înscrisuri sub semnătură privată, rațiune pentru care vom aprecia că nu poate exista o situație de favorizare a făptuitorului.

În ceea ce privește sintagma „într‑o cauză penală”, utilizată de legiuitor în textul de incriminare al art. 269 C. pen., s‑a arătat că aceasta are o semnificație mai largă decât noțiunea de „proces penal”, referindu‑se la orice activitate a organelor judiciare specifică atât descoperirii faptei și a făptuitorului, cât și declanșării procesului penal in rem și in personam^[11].

Deși corectă cu titlu de principiu, optica este criticabilă din perspectiva generalității formulării. Astfel, această interpretare trebuie corelată cu sfera activității ce constituie elementul material la laturii obiective a favorizării. Apreciem că simpla nedenunțare a făptuitorului nu constituie element de tipicitate chiar îngreunează activitatea organelor judiciare specifică descoperirii faptei și a făptuitorului.

Cu trimitere la speța în cauză nu se va putea reține infracțiunea de favorizare a făptuitorului constând în nedenunțarea acestuia^[12]. Suplimentar argumentăm că infracți­unea de nedenunțare este incriminată exclusiv în raport de fapte prevăzute de legea penală contra vieții sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, situație în care dacă legiuitorul însuși a înțeles să restrângă sfera de incriminare a infracțiunii de nedenunțare la aceste două categorii de infracțiuni pe cale pretoriană nu se poate realiza o extindere a incriminării nedenunțării prin raportare la dispozițiile art. 269 Cod Penal.

Apreciem că latura obiectivă a infracțiunii de favorizare a infractorului este distinctă și constă într‑o acțiune de împiedicare sau îngreunare a activității organelor judiciare printr‑un ajutor efectiv dat făptuitorului iar nu într‑o conduită negativă, de pasivitate, specifică nedenunțării. În doctrină se arată că fapta poate fi săvârșită prin omisiune^[13]. Înțelegem să subscriem acestei opinii cu excepția notabilă indicată anterior. Astfel ori de câte ori legea prevede o obligație în sarcina unei persoane de a‑și da concursul la îndeplinirea unui act^[14], omisiunea îndeplinirii acestei obligații va antrena răspunderea penală a persoanei în sarcina căreia era stabilită.

Pentru existența faptei de favorizare nu are relevanță dacă cel favorizat este autor, complice, instigator, dacă fapta favorizată este sub formă consumată sau sub forma tentativei pedepsibile, existând elementul material al infracțiunii chiar în situația în care fapta favorizată nu constituie infracțiune, condiția esențială vizând existența unei fapte prevăzute de legea penală^[15].

Însă un aspect deosebit de important prin raportare la natura reproșului penal adus inculpatei este că în măsura în care la momentul întocmirii înscrisului falsificat persoana în cauză cunoștea falsitatea semnăturii și a contribuit prin propria semnătură la întocmirea actului activitatea acesteia nu se circumscrie infracțiunii de favorizare a făptuitorului, în condițiile în care favorizarea făptuitorului presupune o activitate de favorizare a altuia, și nu o activitate de autofavorizare, subiectul favorizării neputând fi deci nici autorul și nici participantul la fapta în legătură cu care s‑a comis activitatea de favorizare^[16].

De asemenea nu se va putea reține un concurs de infracțiuni între infracțiunea de favorizare a făptuitorului și infracțiunea de mărturie mincinoasă în situația în care ajutorul este dat cu ocazia audierii favorizatorului în calitate de martor, chiar dacă prin conduita sa acesta îngreunează sau împiedică activitatea de urmărire penală; și aceasta deoarece valoarea socială ce tinde a fi protejată este aceeași: buna înfăptuire a justiției.

Punctul de vedere a fost împărtășit și de organul de urmărire penală în condițiile în care cu toate că inculpata a fost audiată inițial audiată în calitate de martor în cauza privind înscrisul falsificat, încadrarea juridică dată pretinsei activități infracționale a fost de favorizarea făptuitorului iar nu a unui concurs între această infracțiune și cea de mărturie mincinoasă. Cu toate acestea în ceea ce privește selectarea incriminării nu putem să nu criticăm încadrarea juridică dată faptei în sine, apreciind cu titlu de principiu că atunci când martorul face declarații mincinoase ce sunt menite a ajuta făptuitorul, infracțiunea ce va trebui reținută în sarcina acestuia este cea de mărturie mincinoasă, iar nu favorizarea făptuitorului, condițiile actului de favorizare fiind specifice într‑o atare situație tipicității faptei de mărturie mincinoasă.