Tranzacție. Principiul disponibilității. Renunțarea la judecata recursului versus învoiala părților vizând fondul cauzei (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 920/2017

NCPC: art. 246, art. 272, art. 298-316

Prin cererea depusă la data de 26 mai 2017, recurenta-pârâtă a solicitat a se lua act de înțelegerea părților și pronunțarea unei hotărâri care să consfințească învoiala părților, în baza tranzacției din 28 aprilie 2017 încheiate între părțile litigante cu privire la soluționarea amiabilă a litigiilor dintre ele, printre care și cauza ce face obiectului prezentului recurs.

În cuprinsul acestei tranzacții, la pct. 6 parag. 4, recurenta-pârâtă declară că renunță la judecata recursului, cererea fiind semnată de reprezentantul legal al recurentei, administrator D., fiind aplicată și ștampila societății.

Chiar dacă tranzacția conține și clauze referitoare la fondul pretențiilor deduse judecății în cauză, urmează a se da eficiență actului procesual de dispoziție menționat, în condițiile în care acesta tinde la soluționarea chiar a căii de atac declarate, aspect prioritar în verificările instanței de recurs în contextul tranzacției înfățișate.

Din acest motiv, manifestarea de voință a recurentei în sensul renunțării la judecata recursului ar fi avut întâietate față de învoiala părților vizând fondul cauzei chiar dacă nu ar fi fost cuprinsă în tranzacție, ci ar fi fost formulată printr-o cerere distinctă adresată instanței de recurs. Aceeași constatare se impune cu atât mai mult în ipoteza în care actul de dispoziție este inserat în tranzacție, care reflectă, astfel, voința ambelor părți ca litigiul să fie stins prin valorificarea renunțării la judecata recursului.

Pe de altă parte, nu există o altă modalitate procesuală prin care să se dea eficiență tranzacției părților, față de limitele învestirii instanței de recurs.

Soluționarea a însuși fondului dedus judecății, prin luarea în considerare a tranzacției, presupune ca instanța de recurs să cenzureze conținutul acestui act juridic în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, pentru a verifica dacă înțelegerea părților este de natură să conducă la stingerea litigiului.

Finalitatea ca tranzacția să alcătuiască dispozitivul hotărârii, în termenii art. 272 C. proc. civ., poate fi atinsă doar dacă instanța de recurs poate proceda succesiv la modificarea deciziei și la schimbarea sentinței, pronunțând o hotărâre de expedient.

Or, o asemenea soluție nu este posibilă în cauză, cât timp prin decizia recurată apelul pârâtei a fost anulat ca netimbrat, astfel că instanța de apel nu a pronunțat o soluție pe fondul cauzei.

În același timp, este de reținut absența vreunui impediment de ordin procesual pentru a se valorifica actul procesual de dispoziție în discuție.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, în conținutul căruia intră și dreptul părților de a face acte procedurale de dispoziție, care sunt acte de voință ale părților cu privire la drepturile subiective deduse judecății sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaște ori stabili aceste drepturi.

Prin urmare, renunțarea la judecata unei căi de atac reprezintă un act procesual de dispoziție permis părților în procesul civil.

Pe de altă parte, se reține că instituția renunțării la judecată este reglementată în art. 246 C. proc. civ., iar potrivit art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 298 C. proc. civ., dispozițiile de procedură privind judecata în apel, respectiv în primă instanță, se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.

Potrivit dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., reclamatul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă.

Astfel, se reține că dispozițiile legale cuprinse în art. 246 C. proc. civ., ce reglementează renunțarea la judecarea unei cereri, nu sunt potrivnice celor cuprinse în art. 299-316 C. proc. civ. și, prin urmare, acestea se aplică și în faza procesuală a recursului.

Manifestarea de voință în sensul renunțării la judecată este un act de dispoziție, o desistare a recurentului, prin care aceasta achiesează la hotărârea instanței de apel.

Această manifestare de dispoziție este neîndoielnică și neechivocă, astfel că, Înalta Curte, în urma verificării îndeplinirii condițiilor și exigențelor art. 246 C. proc. civ., având în vedere poziția exprimată de recurenta-pârâtă cu privire la calea de atac pe care a exercitat-o, Înalta Curte urmează ca, în aplicarea principiului disponibilității, să ia act de renunțarea recurentei-pârâte la judecata recursului promovat de către aceasta.

Sursa informației: www.scj.ro.