Trafic de droguri de mare risc, deţinere de droguri de risc şi mare risc, în vederea consumului propriu, fără drept și tâlhărie. Invocarea reţinerii greşite a stării de recidivă postcondamnatorie. Recurs respins ca nefondat

• Legea nr. 143/2000: art. 2 alin. (2)
• Legea nr. 143/2000: art. 35 alin. (1)
• Legea nr. 143/2000: art. 4 alin. (1) şi (2)
• Legea nr. 187/2012: art. 16 alin. (1)
• NCP: art. 41
• NCP: art. 43
• NCP: art. 5
• NCP: art. 72 alin. (1) teza I
• NCP: art. 88 alin. (1) teza I
• NCP: art. 96 alin. (4) şi (5)
• NCPP: art. 275 alin. (2)
• NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 12
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1
• VCP: art. 20
• VCP: art. 211 alin. (1)
• VCP: art. 75 lit. c)
• VCP: art. 82 alin. (3)
• VCP: art. 862 alin. (2)
• VCP: art. 86^1

Prin Sentința penală nr. 154/25.09.2018, Tribunalul Hunedoara a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 8 ani și 2 luni închisoare pentru săvârșirea în concurs real a infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și a infracțiunii de deținere de droguri de risc și mare risc, în vederea consumului propriu, fără drept, faptă prev. și ped. de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, ambele cu aplicarea art. 41 din C. pen., și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h), k) din C. pen., pe o durată de 3 ani, toate în stare de recidivă postcondamnatorie în raport cu faptele care au făcut obiectul Sentinței penale nr. 3159/2012 a Judecătoriei Timișoara, definitivă la data de 13.11.2012 prin nerecurare.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 47/RC din 7 februarie 2020)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul în casație este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, respectiv în situația în care pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se, printre altele, criticile privind greșita individualizare a pedepsei.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că „legiuitorul, prin «pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege», a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică și de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanța de apel”. (Decizia nr. 463/RC/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro)

Totodată, se reține faptul că, în jurisprudența sa recentă, delimitând sfera de aplicabilitate a acestui caz de recurs în casație, instanța supremă a statuat în sensul incidenței sale nu doar în cazul unor erori de drept produse ca urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau cu o durată superioară ori inferioară limitelor legale speciale, ci, printre altele, și în ipoteza greșitei rețineri a stării de recidivă, atunci când primul termen al acesteia era reprezentat de o condamnare pentru infracțiuni comise în timpul minorității (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia penală nr. 278/RC/2016, www.x.ro) ori în cea a aplicării greșite a dispozițiilor art. 43 din C. pen. privitoare la pedeapsa în caz de recidivă (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia penală nr. 124/RC/2015, www.x.ro).

Aceasta deoarece, în procesul penal, pedeapsa nu poate fi aplicată în afara unui regim expres prevăzut de lege ori cu depășirea cerințelor normative proprii unui anumit mod de executare.

Încălcarea dispozițiilor legale relative la aceste din urmă elemente plasează regimul sancționator și, implicit, pedeapsa aplicată în afara limitelor determinate de legiuitor și justifică intervenția instanței de casație.

Procedând la evaluarea acestei corespondențe, Înalta Curte constată că recurentul a fost condamnat, în speță, la pedeapsa rezultantă de 3 ani, 4 luni și 40 zile închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) (24 de acte materiale), și deținere de droguri de risc și mare risc, în vederea consumului propriu, fără drept, faptă prev. și ped. de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, ambele cu aplicarea art. 41 din C. pen.

Faptele comise de condamnatul A. au fost săvârșite în termenul de încercare de 5 ani, pe durata căruia s-a suspendat sub supraveghere, în condițiile prevăzute de art. 861 și urm. din C. pen. din 1969, executarea pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată pentru infracțiunea de tâlhărie în forma tentativei, prev. și ped. de art. 20 din C. pen. din 1969 rap. la art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. a) și b), alin. (21) lit. a) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 75 lit. c) din C. pen. din 1969, prin Sentința penală nr. 3159/02.11.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în Dosarul penal nr. x/2012, definitivă prin nerecurare la data de 14.11.2012.

Pentru clarificarea regimului juridic al revocării suspendării sub supraveghere a executării unei pedepse aplicate pentru o infracțiune comisă și judecată sub imperiul C. pen. anterior sunt relevante dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora „Măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată în baza C. pen. din 1969 se menține și după intrarea în vigoare a C. pen., până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare”.

Interpretând aceste dispoziții în contextul aplicării art. 5 din C. pen., Înalta Curte, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat, prin Decizia nr. 11/2016 (publicată în M. Of. , Partea I, nr. 468/23.06.2016) că „(..) în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care, potrivit C. pen. anterior, a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei potrivit art. 861 din C. pen. anterior și o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea nouă, stabilirea și executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere se realizează conform art. 96 alin. (4) și (5) din C. pen.”.

Deși decizia completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost pronunțată în contextul incidenței C. pen. în vigoare ca lege penală mai favorabilă, iar nu ca lege sub imperiul căreia s-a săvârșit infracțiunea ce ar putea atrage revocarea, dezlegarea de principiu dată prin această decizie este aplicabilă a fortiori și în această ultimă ipoteză.

Astfel, potrivit art. 96 alin. (4) din noul C. pen., „Dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, descoperită până la împlinirea termenului și pentru care s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei”.

Se remarcă, astfel, că motivele recurentului vizând reținerea greșită a stării de recidivă postcondamnatorie s-ar circumscrie sintagmei „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, caz de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în măsura în care Înalta Curte ar aprecia că s-a aplicat un regim sancționator eronat, context în care și pedeapsa rezultantă la care a fost condamnat recurentul ar putea fi apreciată ca fiind în alte limite decât cele legale.

În concret, se reține că recurentul critică, în esență, faptul că instanțele de condamnare nu au dedus din durata termenului de supraveghere de 5 ani dispus prin Sentința penală nr. 3159/02.11.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara, perioada de 2 luni și 16 zile în care acesta s-a aflat sub incidența măsurilor preventive dispuse în Dosarul nr. x/2012.

Față de critica recurentului, se reține că atât prima instanță, cât și instanța de apel au analizat termenul de încercare, constatând în mod corect că măsura preventivă nu are efecte asupra duratei acestuia care se calculează conform art. 862 alin. (2) din C. pen. 1969 rap. la art. 82 alin. (3) din C. pen. 1969, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Potrivit art. 88 alin. (1) teza I din C. pen. din 1969, cu denumirea marginală „Computarea reținerii și a arestării preventive”, „Timpul reținerii și al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate”. Această reglementare a fost preluată tale quale și în noua reglementare, regăsindu-se în dispozițiile art. 72 alin. (1) teza I din noul C. pen.

Prin urmare, computarea măsurilor preventive operează exclusiv asupra pedepsei, nicidecum asupra termenului de încercare, neexistând nicio dispoziție legală în sens contrar.

Interpretarea acestei dispoziții în sensul dorit de către recurent, ar reprezenta o adăugare la lege și, implicit, o încălcare a principiului legalității.

Ca atare, termenul de supraveghere a început să curgă la data rămânerii definitive a Sentinței penale nr. 3159/02.11.2012, respectiv la data de 14.11.2012 și urma să se împlinească la data de 13.11.2017.

Se constată că faptele reținute, cu titlu definitiv de către instanțele de condamnare în sarcina recurentului A. constau, în esență, în aceea că în perioada iunie 2017- februarie 2018, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, condamnatul a deținut în vederea punerii în circulație, a oferit și a vândut droguri de mare risc (MDMA) pe raza județului Hunedoara, cu prețul de 50 sau 70 de RON/comprimat, mai multor consumatori (audiați în calitate de martori): B. – în patru rânduri, C. – în două rânduri, D. – în zece rânduri, E. – în patru rânduri, F. – o dată, dar și martorului cu identitate protejată „G.” – în trei rânduri, iar în data de 15 februarie 2018, a deținut în vederea consumului propriu, fără drept, cantitatea de 0,62 grame de Cannabis (drog de risc) și cantitatea de 0,39 grame fragmente de comprimat care conțin MDMA (drog de mare risc), droguri descoperite asupra inculpatului și în autoturismul aparținând acestuia.

Se reține astfel că infracțiunile care au făcut obiectul dosarului penal nr. x/2018 au fost săvârșite și descoperite înainte de împlinirea termenului de supraveghere care a fost dispus față de recurent prin Sentința penală nr. 3159/02.11.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara, astfel încât, instanțele de condamnare în mod legal au valorificat dispozițiile art. 41 alin. (1) și art. 43 alin. (1) din C. pen. la stabilirea pedepsei finale aplicabile și a cadrului legal în care poate fi sancționat recurentul.

Relativ la criticile condamnatului referitoare la natura substanțelor traficate, în sensul că nu există probe că substanțele comercializate ar fi substanțe care cad sub incidența Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri în ceea ce privește 21 din cele 24 de acte materiale reținute în sarcina sa și pentru care a fost condamnat, se reține că acestea privesc temeinicia soluției de condamnare a căror analiză presupune reevaluarea probatoriului administrat.

Or, starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv de către instanța de apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazului de casare în raport de care cererea de recurs în casație a fost declarată admisibilă. În cauză, instanța de apel a apreciat, pe baza evaluării materialului probator administrat în cauză, printre altele, că recurentul A., în perioada iunie 2017 – februarie 2018, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a deținut în vederea punerii în circulație, a oferit și a vândut droguri de mare risc (MDMA) pe raza județului Hunedoara, mai multor consumatori (audiați în calitate de martori), săvârșind astfel 24 de acte materiale care întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1), iar acest aspect nu poate fi analizat în calea extraordinară a recursului în casație care verifică doar aspectele de nelegalitate invocate de părți sau de procuror și care se circumscriu strict cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul condamnat A. împotriva Deciziei penale nr. 497 din data de 26 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiași articol, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 627 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.