Totul e atât de firesc în tăcerea noastră. Sau despre infracţiunea de omisiunea declarării unor informaţii

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

„— Să nu vorbiți tare și neîntrebați, să nu râdeți prostește, să nu puneți mâna pe
lucruri, să nu v-atingeți de pisici, să nu faceți obrăznicii…

— Atunci ce să facem?

— Să fiți cuminți.

Să nu, să nu, să nu.”^[1]

De regulă, infracțiunile din Codul penal, dar și din alte legi, sunt infracțiuni comisive. Aceasta înseamnă că legea penală interzice comiterea unor fapte (să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb etc.) care, atunci când sunt totuși săvârșite (comise), duc la nașterea unei infracțiuni (care se numește, evident, comisivă).

Alteori, legiuitorul penal recurge, dimpotrivă, la impunerea unei conduite (să ajuți, să denunți, să sesizezi etc.). Nerespectarea (omiterea) acestui comportament prescris de legiuitor duce la reținerea infracțiunilor omisive. Infracțiunile omisive, la rândul lor, sunt împărțite în doctrină^[2] în infracțiuni omisive proprii (cele care se potrivesc cu definiția dată anterior) și omisive improprii (în realitate infracțiuni comisive, care pot fi comise și prin inacțiune).

Și, pentru ca lucrurile să fie mai complicate, amintim și reglementarea, în art. 17 C.pen., a infracțiunii comisive prin omisiune (în realitate, infracțiune omisivă improprie sau, și mai simplu, comisivă prin inacțiune).

Personal, apreciez ca fiind mai simplă și mai utilă împărțirea în infracțiuni omisive (deci, doar omisive proprii) și comisive (și admit că unele dintre ele pot fi comise prin acțiune sau inacțiune, aceasta din urmă în condițiile art. 17 C.pen.). Voi utiliza, așadar, în cele ce urmează, această clasificare și acest înțeles al infracțiunii omisive.

Codul penal prevede, în cuprinsul său, câteva astfel de infracțiuni. O primă categorie se referă la cele în cazul cărora elementul material este redat chiar prin termenul „omisiune”: lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (art. 203 C.pen.), nedenunțarea (art. 266 C.pen.), omisiunea sesizării (art. 267 C.pen.), falsul intelectual în modalitatea omisiunii de inserare de date și împrejurări (art. 321 C.pen.) și falsul în înscrisuri sub semnătură privată care se comite prin această modalitate (art. 322 C.pen.), falsificarea unei înregistrări tehnice în modalitatea omisiunii înregistrării unor date sau împrejurări (art. 324 alin. (1) C.pen.). A doua categorie de fapte sunt cele care presupun alte forme de abținere de la comportamentul la care subiectul activ este obligat: mărturia mincinoasă în modalitatea în care martorul nu spune tot ce știe (art. 273 alin. (1) C.pen.), abuzul în serviciu în modalitatea neîndeplinirii unui act, neluarea măsurilor privind securitatea în muncă (art. 349 C.pen. etc.). Majoritatea infracțiunilor omisive nu presupun producerea unui rezultat; totuși, în unele situații, acesta există (ex. la abuzul în serviciu). În fine, așa cum se poate vedea, infracțiunile omisive se grefează pe o situație premisă care dă naștere respectivei obligații de a acționa.

În acest cadru deja existent al infracțiunilor omisive, urmează să analizăm și infracțiunea de omisiunea declarării unor informații (art. 352¹ C.pen.). Astfel, în cursul stării de urgență instituite prin Decretul nr. 195/2020^[3], pe lângă modificările aduse art. 352 C.pen., care reglementează zădărnicirea combaterii bolilor, modificări asupra cărora doctrina s-a concentrat încă de la adoptarea lor^[4] (inclusiv sub aspectul necesității unei legi temporare^[5]), legiuitorul a ales, prin O.U.G. nr. 28/2020^[6], să completeze Codul penal cu o nouă infracțiune, prevăzută la art. 352¹ și care sancționează, așa cum s-a subliniat în doctrină, un „comportament lipsit de spirit civic”^[7]. Amintim, în acest context, și introducerea unei variante agravate la infracțiunea de fals în declarații (art. 326 C.pen.), care va fi, așa cum vom vedea, și ea relevantă în cursul acestui material.

Textul art. 352¹ C.pen. are un alineat unic, care prevede următoarele:

„Omisiunea persoanei de a divulga cadrelor medicale sau altor persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unități în care acestea își desfășoară activitatea unele informații esențiale cu privire la posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagioasă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”

Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 28/2000^[8] justifică necesitatea introducerii acestei infracțiuni pe fondul creșterii cazurilor în care nu a fost respectată carantina instituționalizată sau izolarea la domiciliu, pentru a asigura „izolarea la timp a persoanelor infectate sau suspecte că ar fi infectate cu o boală infectocontagioasă”:

Pornind de la această rațiune a incriminării, declarată de legiuitor, în cele ce urmează vor fi făcute câteva considerații privind principalele elemente constitutive ale infracțiunii, respectiv: situația premisă (1) elementul material și cerințele esențiale atașate acestuia (2), urmarea imediată (3) și forma de vinovăție (4).

1. Situația premisă a infracțiunii prevăzute la art. 352¹ C.pen.

O primă componentă a situației premisă pe care se construiește infracțiunea nou-introdusă se referă la posibilitatea ca autorul să fi intrat în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagioasă. Această ipoteză conduce la mai multe întrebări.

În primul rând, ce înseamnă posibilitatea de a intra în contact? De exemplu, în contextul actualei pandemii cu CoVid-19, posibilitatea de a intra în contact există pentru fiecare cetățean, având în vedere că, probabil, aproape orice persoană merge la cumpărături/primește alimente de la alte persoane. Având în vedere transmiterea destul de facilă a virusului, ar fi greu de afirmat că nu există posibilitatea de a fi intrat în contact cu cineva infectat. Cu siguranță însă, legiuitorul nu a vrut să determine întreaga populație din România să meargă să declare că s-a întâlnit cu alte persoane. Desigur, în cazul altor infecții, lucrurile ar fi ceva mai clare, pentru că ele au modalități mai evidente de manifestare ori de transmitere (ex. în caz de sifilis, HIV etc.).

În al doilea rând, se constată că textul de lege se referă doar la posibilitatea ca autorul să fi intrat în contact cu o persoană. Chiar dacă s-a arătat că virusul CoVid-19 supraviețuiește și pe suprafețe pe o perioadă cuprinsă între câteva ore și mai multe zile^[9], textul de lege este, sub acest aspect, cât se poate de clar, întrucât nu are în vedere contactul cu obiecte. Prin urmare, nici măcar dacă autorul a folosit liftul^[10] anterior utilizat de o persoană infectată (fără ca respectivele persoane să se fi întâlnit) nu există, potrivit acestui text de lege, obligația de a divulga respectiva informație. Pe de altă parte, chiar noțiunea de „contact” poate ridica semne de întrebare [ce fel de contact? la câți metri trebuie să se fi aflat autorul de persoana infectată? pentru alte boli infectocontagioase (ex. cele cu transmitere sexuală), fapta trebuie restrânsă doar la intrarea în contact sexual cu o persoană infectată?].

În al treilea rând, persoana la care se referă textul de lege trebuie să fie sau să poată fi infectată cu o boală infectocontagioasă. Subliniem că acest aspect se interpretează împreună cu termenul „posibilitate” de a intra în contact, deci are în vedere atât situația în care o persoană este infectată, cât și cea în care, de pildă, persoana respectivă a călătorit într-o zonă cu risc pentru respectiva boală^[11] și se află în izolare ori în carantină.

Totodată, textul de lege are în vedere doar bolile infectocontagioase. Aici situația devine și mai complicată, întrucât Codul penal nu definește această noțiune [deși o folosește în legătură cu persoanele și la art. 110, art. 352 și, în urma modificării, art. 326 alin. (2) din Cod]. O listă a bolilor infectocontagioase de clasa A este cuprinsă în H.G. nr. 1186/2000 pentru aprobarea Listei cuprinzând urgențele medico-chirurgicale, precum și bolile infectocontagioase din grupa A, pentru care asigurații beneficiază de indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă fără condiții de stagiu de cotizare, care cuprinde 36 de astfel de boli^[12]. La o căutare rapidă în programele legislative, nu am regăsit și boli infectocontagioase…din grupa B; desigur că, pe lângă cele menționate în Hotărârea de Guvern menționată anterior, există și alte boli infectocontagioase (ex. – în limbaj uzual – varicela, scarlatina, rubeola, rujeola, roseola, boala gură-mână-picior, gripa sau… infecția cu coronavirus – CoVid-19), dar cunoștințele mele (ori calitățile de „cercetător” în domeniul medical) se opresc aici. Rezultă totuși că textul de lege ridică serioase probleme de previzibilitate, din moment ce, chiar în urma studierii legislației, nu am reușit să ajung la o listă exhaustivă de boli infectocontagioase. Oricum, dacă am aplica textul art. 352¹ C.pen. pentru toate aceste boli și l-am citi așa cum este el redactat, ar însemna că fiecare dintre noi trebuie să meargă să declare ori de câte ori a intrat în contact cu o persoană care era/ar fi putut fi/s-a dovedit ulterior că este infectată cu o astfel de boală.

O variantă de a citi modificările aduse Codului penal ar fi să interpretăm art. 352¹ C.pen. prin raportare la art. 352 C.pen. și să considerăm că, în realitate, ele se citesc doar împreună (ca și cum infracțiunea de la art. 352¹ C.pen. ar fi o variantă de specie a celei de la art. 352 C.pen., păstrând deci împrejurările în care se poate comite această infracțiune^[13]), ceea ce ar limita posibilitatea la care se referă textul de lege doar la intrarea în contact cu persoane aflate în carantină ori în cazul cărora au fost dispuse măsuri de prevenire (cum este cazul situației actuale, în care există obligativitatea izolării la domiciliu în anumite cazuri).

A doua componentă a situației premisă ridică și mai multe probleme. Mai exact, se pune problema dacă omisiunea de a divulga informații trebuie să se întâmple „din oficiu” sau doar atunci când autorul este întrebat.

Infracțiunile care au ca element material omisiunea, menționate anterior (art. 203, 266, 267, 321, 324 C.pen.) nu au în vedere, în mod evident, o situație premisă care să constea în întrebarea adresată subiectului activ („nu-i așa că vreți să denunțați un omor?”), tocmai aceasta fiind rațiunea legii penale – să oblige respectiva persoană la un anumit comportament, „din oficiu”, dacă este pusă în anumite situații. Textele respective sunt diferite, de pildă, de cel al art. 273 alin. (1) C.pen. care sancționează penal martorul care nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat. Interpretând astfel modalitatea în care legiuitorul a ales să sancționeze fapte similare, ne-am putea gândi că art. 352¹ C.pen. impune tot o astfel de conduită, pretinzându-i-se oricărei persoane să meargă să declare dacă există posibilitatea să fi intrat în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagioasă. În presa din ultima săptămână au apărut deja știri cu privire la ipoteze în care această infracțiune poate fi reținută; de exemplu, este citat site-ul unei unități de parchet unde se arată că se desfășoară cercetări pentru infracțiunea prevăzută la art. 352¹ C.pen. „referitor la un medic șef de secție din cadrul unei unități medicale din B., care nu a semnalat conducerii spitalului și nici Direcției de Sănătate Publică B. faptul că un cadru medical din subordinea sa revenise în țară dintr-o zonă unde fuseseră semnalate peste 500 de cazuri de infectare cu virusul COVID-19”^[14]. Fără a comenta o cauză aflată pe rol, menționăm totuși că poate fi vorba și de o eroare în respectivul comunicat, întrucât textul art. 352¹ C.pen. vorbește de posibilitatea ca autorul infracțiunii de omisiunea declarării unor informații să fi intrat în contact, iar nu ca el să aibă cunoștință de altă persoană aflată într-o astfel de situație. Mai degrabă, într-o astfel de ipoteză, se pune problema infracțiunii de omisiunea sesizării (art. 267 C.pen.) față de împrejurarea că un funcționar public are cunoștință de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în care își desfășoară activitatea (în cazul de față, fapta fiind zădărnicirea combaterii bolilor – art. 352 C.pen.).

Dimpotrivă, doctrina a arătat că „premisa săvârșirii acestei infracțiuni este ca persoana să fie întrebată, de autoritățile menționate în textul de incriminare sau de cadrele medicale, cu privire la eventualele contacte pe care le-a avut cu persoane infectate. Altfel spus, pentru ca autorul să săvârșească o omisiune de a divulga, este necesar ca, anterior, acestuia să îi incumbe obligația de a da o atare declarație”^[15]. Un argument suplimentar ar putea fi reprezentat și de denumirea marginală a infracțiunii, care vorbește despre omisiunea declarării unor informații, caz în care fapta s-ar apropia mai degrabă de mărturia mincinoasă în cea de-a doua modalitate a elementului material.

În ceea ce ne privește, apreciem că ambele abordări sunt criticabile, ceea ce este (încă) o dovadă a reglementării defectuoase, care a fost făcută rapid și fără consultarea unor specialiști.

După cum am arătat, în prima opinie, cel puțin în contextul actual, ar însemna ca aproape fiecare persoană să meargă să declare că este posibil să fi avut contact cu o persoană infectată ori de câte ori se întâlnește cu altă persoană, ceea ce pare a nu fi conform cu rațiunea incriminării, așa cum este precizată de legiuitor în Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 28/2020. Mai mult, s-ar putea afirma că asemănarea cu celelalte infracțiuni de omisiune (omisiuni de „sesizare”, pentru a fi mai clar) ar reprezenta, în realitate, o veritabilă analogie în defavoarea inculpatului.

Cea de-a doua opinie, pe lângă faptul că ar fi în totală contradicție cu modalitatea de reglementare a tuturor celorlalte infracțiuni săvârșite prin omisiune, ar conduce la o reală problemă de încadrare. Bunăoară, dacă o persoană trece frontiera și este întrebată dacă vine dintr-o zonă roșie^[16] și nu spune adevărul (de exemplu, bifează „nu” într-un formular), fapta ar trebui să fie mai degrabă încadrată ca fals în declarații, prevăzută la art. 326 C.pen.^[17], chiar în varianta agravată nou introdusă prin aceeași O.U.G. nr. 28/2020 (care se pedepsește chiar mai sever, potrivit legii, decât infracțiunea prevăzută la art. 352¹ C.pen.). Consecința juridică la care se referă textul de lege ar consta în evitarea plasării în carantină instituționalizată. Aceeași ar trebui să fie situația ori de câte ori declarația (din care se omit informații) este dată în fața oricărui alt funcționar public ori a unei unități în care acesta își desfășoară activitatea^[18].

Pentru a sintetiza așadar aspectele legate de situația premisă, putem observa, într-o primă fază, că reglementarea din art. 352¹ C.pen. păcătuiește prin lipsă de previzibilitate în ceea ce privește intrarea în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagioasă, precum și cu referire la condițiile în care trebuie să intervină omisiunea de a divulga pentru ca fapta să fie infracțiune.