Termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză. Momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire

7 iun. 2024
Vizualizari: 1507
  • C. muncii: art. 256 alin. (1)
  • C. muncii: art. 268 alin. 1 lit. c)
  • Legea nr. 71/2011: art. 102 alin. (1)
  • Legea nr. 71/2011: art. 5 alin. (1)
  • NCC: art. 2526
  • NCC: art. 2528 alin. (1)
  • NCC: art. 2532 pct. 3
  • NCC: art. 2537 pct. 2
  • NCC: art. 2539 alin. (2)
  • NCC: art. 2544
  • NCC: art. 2552 alin. (1)
  • NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
  • NCPC: art. 496 alin. (1)
  • VCC: art. 1866

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la 29.11.2016, reclamanta S.N. Aeroportul Internațional Timișoara – Traian Vuia S.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 24.598,22 RON, reprezentând daune-interes pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin stabilirea în contractul de închiriere nr. x/28.12.2011 a cuantumului chiriei de 6,5 euro/m.p./lună, cu încălcarea hotărârii nr. 28/2005 a Consiliului de Administrație, ce prevede o chirie minimă de 8 euro/m.p./lună, precum și la daune-interese la nivelul penalităților de întârziere prevăzute în contractul de închiriere nr. x/28.12.2011, până la acoperirea integrală a prejudiciului; cu cheltuieli de judecată.

(I.C.C.J., s. a II-a civ., decizia nr. 916 din 7 aprilie 2021)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Recurenta critică decizia atacată din perspectiva ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că instanța de apel nu a analizat corect temeiul de drept incident, cu referire la art. 14 din Decretul nr. 167/1958, art. 1866 din C. civ. de la 1864, art. 2.532 pct. 3 din C. civ. și, în consecință, a stabilit în mod eronat momentul de la care curge termenul de prescripție.

Critica este nefondată.

În justificarea demersului său judiciar, reclamanta a invocat decizia nr. 84/04.09.2012 emisă de Camera de Conturi a județului Timiș, prin care a fost obligată să stabilească întinderea prejudiciului, ca urmare a diferențelor de chirii rezultate din neaplicarea corectă a tarifelor aprobate prin hotărârea nr. 28/2005 a Consiliului de Administrație și subdimensionarea suprafețelor închiriate.

Consecința controlului fiscal rezidă în promovarea, la data de 29.11.2016, a prezentei cereri de chemare în judecată, de obligare a pârâtului la plata sumei de 24.598,22 RON, cu titlu de daune-interese, rezultate din stabilirea prin contractul de închiriere nr. x/28.12.2011 a unei chirii de 6,5 euro/m.p./lună, în loc de minim 8 euro/m.p./lună și de daune-interese la nivelul penalităților de întârziere prevăzute în contractul de închiriere enunțat, până la recuperarea integrală a prejudiciului.

Dreptul subiectiv civil pretins de recurentă este cel de a obține suma de 24.598,22 RON, imputată pârâtului cu titlu de daune-interese, în contextul în care acesta, în calitate de mandatar, a fixat un preț mai mic al chiriei, respectiv de 6,5 euro/m.p./lună aferentă spațiului destinat activității de transport, depozitare de marfă în suprafață de 670 m.p. situat în E., comuna Ghiroda, județul Timiș, prin contractul de închiriere nr. x/28.12.2011, cu încălcarea hotărârii nr. 28/2005 a Consiliului de Administrație al recurentei, care prevedea o chirie minimă de 8 euro/m.p./lună.

Așadar, având în vedere obiectul acțiunii, prin care se tinde la repararea unui prejudiciu cauzat printr-o pretinsă faptă ilicită a intimatului, determinarea momentului la care recurenta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul afirmat se face prin prisma prevederilor art. 2.528 alin. (1) din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, incidente în speță față de data încheierii contractului de închiriere, respectiv 28.12.2011, ulterior intrării în vigoare a a noului C. civ.

În acest sens se au în vedere prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. potrivit cărora „Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare” și cele ale art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, care prevăd că „contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile prevederile din Decretul nr. 167/1958 și nici cele ale C. civ. de la 1864, ci cele ale noului C. civ.

Potrivit art. 2.528 alin. (1) C. civ., „Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”.

Așadar, începutul cursului prescripției extinctive este marcat de două momente, unul subiectiv, al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege, și unul obiectiv, la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, a cărui stabilire se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia.

Pornind de la aceste premise, Înalta Curte apreciază că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi, care este terț față de raporturile juridice care s-au derulat între părți, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei.

De aceea, izvorul obligației nu îl reprezintă decizia nr. 84/04.09.2012 emisă de Camera de Conturi a județului Timiș, prin care s-a dispus în sarcina recurentei luarea tuturor măsurilor legale ce se impun pentru recuperarea prejudiciului suferit, ci faptul juridic care, în opinia recurentei, a generat paguba invocată, în speță încălcarea hotărârii nr. 28/2005 a Consiliului de Administrație, în care s-a stabilit un preț minim de închiriere de 8 euro/m.p./lună, prin fixarea unui preț mai mic, de 6,5 euro/m.p./lună, prin contractul de închiriere nr. x/28.12.2011, diferența rezultată reprezentând, practic, prejudiciul suferit de recurentă.

Prin decizia nr. 19/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, în interesul legii, că „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului”.

Autoarea căii de atac afirmă că decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, nu se aplică în cauză, deoarece raportul juridic este unul de administrare și nu de muncă, context în care apreciază că ar fi incidente alte norme legale decât cele reținute de instanța de apel, respectiv art. 14 din Decretul nr. 167/1958, art. 1866 din C. civ. de la 1864 și art. 2.532 pct. 3 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, în raport cu care susține că termenul de prescripție curge de la 07.05.2015, data la care decizia nr. 84/04.09.2012 a Camerei de Conturi a județului Timiș a rămas definitivă, față de împrejurarea că intimatul nu a fost descărcat de gestiune și că prescripția a fost întreruptă, întrucât prezenta acțiune a fost promovată cu respectarea termenului de 6 luni, care a început să curgă de la 29.06.2016, când sentința civilă nr. 54/PI/LP/19.01.2016 a Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă a rămas definitivă, context în care a apreciat că sunt incidente art. 2.537 pct. 2 și art. 2.539 alin. (1) și (2) din noul C. civ.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Aceste susțineri ale recurentei nu sunt fondate, în esență.

Astfel, Înalta Curte nu poate reține greșita aplicare, în speță, a deciziei nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, de vreme ce aceasta se referă tocmai la lipsa relevanței actului de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, în determinarea momentului de început al termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale.

Or, chiar dacă decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, vizează alte dispoziții legale, edictate în materia conflictelor de muncă [art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011], raționamentul expus de Înalta Curte în decizia pronunțată în recursul în interesul legii este aplicabil deplin.

În considerentele deciziei nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a reținut, la paragrafele 43-46, că „Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate se constată că în alin. (2) din ambele reglementări (art. 2.528 din C. civ. și art. 8 din Decretul nr. 167/1958) se prevede că dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul faptei juridice licite, respectiv acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plății nedatorate sau gestiunii de afaceri, dispoziții ce au relevanță și în analiza problemei de drept, obiect al recursului în interesul legii, din perspectiva dispozițiilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, care obligă la restituirea sumei datorate încasate de salariat. Astfel, termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă, în condițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2.528 din C. civ.), de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire. În ceea ce privește obligația instituită prin art. 256 din Codul muncii de restituire a unei plăți nedatorate, ce vizează un fapt juridic licit ce exclude ideea de culpă, termenul de 3 ani începe să curgă de la momentul efectuării plății, când angajatorul trebuia să cunoască împrejurarea că a făcut o plată nedatorată, neputându-se susține că ulterior plății au apărut elemente care au determinat caracterul nedatorat al acesteia, precum raportul Curții de Conturi sau raportul altui organ cu atribuții de control. Așadar, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al drepturilor salariale achitate de angajator, acesta trebuia în momentul plății să cunoască dacă plata bănească către angajați era în concordanță cu dispozițiile care reglementau plata salariilor, dată la care evident angajatorul cunoștea identitatea angajaților cărora le-a acordat drepturi bănești.(…)”.

Așadar, astfel cum a reținut și instanța de apel, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la legalitatea sau nu a unor acte comise de către persoana chemată în judecată ca fiind cea care a cauzat un prejudiciu, persoana prejudiciată trebuia să cunoască dacă activitatea acestuia era în concordanță cu dispozițiile forurilor decizionale interne care reglementau, în speță, prețul minim de închiriere a spațiilor deținute de către recurentă.

Mai mult, potrivit art. 20 alin. (11) și (12) din Anexa de la Hotărârea nr. 521/1998 privind înființarea Societății Naționale Aeroportul Internațional Timișoara – Traian Vuia S.A., directorii cărora le-au fost delegate atribuții de către consiliul de administrație au obligația de a informa consiliul de administrație în mod regulat și cuprinzător asupra operațiunilor întreprinse și asupra celor avute în vedere, fiind prevăzut și dreptul adunării generale a acționarilor de a promova acțiunea în răspundere contra directorului, context în care reiese că existau mijloace aflate la îndemâna reclamantei pentru a cunoaște paguba și a acționa în vederea recuperării acesteia.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, instanța supremă reține că, în raport cu art. 2.528 alin. (1) C. civ., autoarea căii de atac trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea la momentul la care a încheiat contractul de închiriere cu S.C. B. S.R.L., 28.12.2011, sau cel mai târziu, în considerarea calității de director general deținute de intimat, în ziua de 18.06.2012, când acesta a renunțat la mandat.

Așa fiind, față de cele două momente, acțiunea era prescrisă, la data introducerii cererii de chemare în judecată, 29.11.2016.

Recurenta a mai invocat că art. 14 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 1866 din C. civ. de la 1864 și art. 2.532 pct. 3 din noul C. civ. ar fi incidente în speță și că nu ar fi fost analizate de către instanța de apel, astfel că, potrivit acesteia, momentul la care ar fi avut cunoștință de existența prejudiciului este reprezentat de data de 07.05.2015, când decizia nr. 84/04.09.2012 a Camerei de Conturi a județului Timiș a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 3078/07.05.2015 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte constată că această apărare, referitoare la incidența prevederilor art. 14 din Decretul nr. 167/1958, art. 1866 din C. civ. de la 1864 și ale art. 2.532 pct. 3 din noul C. civ., este invocată pentru prima dată în recurs, motiv pentru care nu o poate analiza, deoarece invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este îngăduită de lege. Sub acest aspect, Înalta Curte notează că în cuprinsul întâmpinării la apelul incident, o astfel de apărare nu a putut fi identificată.

De aceea, în aplicarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., critica formulată în recurs cu privire la incidența normelor legale anterior enunțate nu poate forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală.

Recurenta a mai invocat întreruperea cursului prescripției, din perspectiva art. 2.537 pct. 2 și art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ., susținând că prescripția a început să curgă de la 07.09.2012, data comunicării deciziei nr. 84/04.09.2012 a Camerei de Conturi a județului Timiș, că a înregistrat pe rolul instanței sub nr. x/2015, la 03.09.2015, o cerere similară prezentei acțiuni, în interiorul termenului de prescripție de 3 ani, care a fost soluționată pe cale de excepție prin sentința civilă nr. 54/PI/LP/19.01.2016, rămasă definitivă la 29.06.2016, context în care apreciază că noua acțiune, înregistrată la 29.11.2016, a fost promovată în termenul de 6 luni.

Înalta Curte înlătură critica recurentei referitoare la pretinsa întrerupere a termenului de prescripție, având în vedere următoarele considerente:

Dispozițiile art. 2.537 pct. 2 C. civ. prevăd că „prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie”.

Conform art. 2.539 alin. (2) C. civ. „Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă”.

Întreruperea prescripției presupune o prescripție în curs, astfel încât, pe lângă condiția ca partea să urmărească succesiv, în litigii distincte, valorificarea aceluiași drept de creanță, interesează, prin ipoteză, dacă prima cerere a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție.

Afirmațiile autoarei căii de atac sub aspectul intervenirii întreruperii prescripției, conform art. 2.539 alin. (2) C. civ., pornesc de la premisa greșită că termenul de prescripție ar curge de la 07.09.2012, data comunicării deciziei nr. 84/04.09.2012 a Camerei de Conturi a județului Timiș, recurenta apreciind că acțiunea înregistrată sub nr. x/2015, la 03.09.2015, a fost formulată anterior împlinirii termenului de prescripție de 3 ani.

Or, așa cum s-a arătat anterior, recurenta trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea la momentul la care a încheiat contractul de închiriere cu S.C. B. S.R.L., respectiv 28.12.2011, sau cel mai târziu, în considerarea calității de director general deținute de intimat, în ziua de 18.06.2012, când acesta a renunțat la mandat, context în care termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit cel mai târziu la 18.06.2015, calculat conform art. 2.544, raportat la art. 2.552 alin. (1) C. civ.

Pentru a fi operante dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza finală C. civ., premisa impusă de lege este aceea ca prima acțiune, rămasă nesoluționată pe fond, ca urmare a admiterii unei excepții peremptorii, să fi fost formulată înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de lege pentru dreptul de creanță litigios. Or, în măsura în care prima acțiune a fost introdusă la 03.09.2015, după împlinirea termenului de prescripție, rezultă că această condiție nu este îndeplinită, demersul judiciar invocat de recurentă neavând aptitudinea de a produce efectul întreruptiv al unei prescripții deja împlinite.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

Sursa informației: www.scj.ro.

Termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză. Momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire was last modified: iunie 7th, 2024 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Noutati editoriale

  • Noutati editoriale ujmag
Vezi tot

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.