Termenul de prescripţie generală a răspunderii penale pentru infracţiunea de furt calificat. Prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală

10 iul. 2024
Vizualizari: 131
  • Constituţia României: art. 146 lit. d)
  • Constituţia României: art. 147
  • NCP: art. 153
  • NCP: art. 154 alin. (1)
  • NCP: art. 155 alin. (1)
  • NCP: art. 228 alin. (1)
  • NCP: art. 229 alin. (1) lit. b)
  • NCP: art. 77 lit. a) şi d)
  • NCPP: art. 16 alin. (1) lit. e)-j)
  • NCPP: art. 275 alin. (3)
  • NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 8
  • NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b)
  • NCPP: art. 449 alin. (4)
  • NCPP: art. 5

Prin Sentința penală nr. 116/03.02.2023 Judecătoria Focșani în baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru infracțiunea de furt calificat, prev. de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) și d) C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru infracțiunea de furt calificat, prev. de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) și d) C. pen.

În temeiul art. 19, art. 20, art. 25 alin. (1), art. 84 alin. (1) C. proc. pen., rap. la art. 397 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 1357 C. civ., a admis acțiunea civilă exercitată de partea civilă C. și a obligat pe inculpați, în solidar, la plata sumei de 5000 de RON, cu titlu de daune materiale, către partea civilă.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 834/RC din 12 decembrie 2023)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, ca fiind întemeiat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal”.

Acest caz de casare poate fi invocat atunci când, față de actele și lucrările dosarului, prin hotărârea recurată s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) – j) din C. proc. pen., dispunându-se încetarea procesului penal.

În speță, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv reținerea de către Curtea de Apel Galați a intervenirii prescripției răspunderii penale cu privire la inculpații D. și B. pentru infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. (1) – art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) și d) C. pen. (faptă săvârșită la data de 13.04.2018), subsecvent adoptării, de către Curtea Constituțională, a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 și 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. și, totodată, în raport cu neluarea în considerare a celor 60 de zile în care, potrivit decretelor prezidențiale nr. 195/2020 și nr. 240/2020, a fost instituită, respectiv prelungită starea de urgență, având consecința suspendării cursului prescripției răspunderii penale.

Sub aspectul situației de fapt, acuzația constând în infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. (1) – art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) și d) C. pen., se referă la faptul că la data de 13.04.2018, inculpații D. și B., însoțiți și de martorul minor E., în vârstă de 13 ani, au sustras dintr-un șopron deschis aflat pe un teren neîmprejmuit din zona Hanu dintre Vii, o cabalină și harnașamentul aferent, bunuri ce aparțineau persoanei vătămate C.

Contrar celor reținute de instanța de apel, Înalta Curte constată că termenul general al prescripției răspunderii penale nu s-a împlinit.

Astfel, în prealabil, Înalta Curte analizează, în condițiile pronunțării Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României și a Deciziei nr. 67/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, problema intervenirii prescripției răspunderii penale.

La momentul adoptării și intrării în vigoare a C. pen. al României, 01 februarie 2014, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale era reglementată în art. 155 alin. (1), textul legal având următoarea formă: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”.

Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională a României a constatat că:

„soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională”.

Pe cale de consecință, ulterior pronunțării acestei decizii a instanței de contencios constituțional, în condițiile în care legiuitorul nu a intervenit activ în modificarea prevederilor legale constatate neconstituționale conform considerentelor deciziei precitate, în fondul legislativ activ, art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut următoarea formă: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe (…)”.

Prin Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară Deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituționale.

Pentru a pronunța această soluție instanța de contencios constituțional a reținut următoarele:

„72. Așa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Astfel, deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale.

73. În consecință, Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține, în conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., 30 mai 2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 – 154 din C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

În sensul celor de mai sus este Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înalte Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală prin care s-a statuat că „Având în vedere delimitarea efectelor prescripției răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale și, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acțiunii penale, se reține că, la rândul său, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul își poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, și un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care își pot exercita rolul activ, conferit de dispozițiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.

Cele două efecte nu se confundă și nu sunt reglementate de aceleași categorii de norme legale.

În consecință, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condițiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripției. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripției este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripției penale. Or, așa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripție, care produce consecința prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.

Așadar, nu pot fi extinse dispozițiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituție a întreruperii cursului prescripției, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material și constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală”.

Prin urmare, Înalta Curte arată că în perioada 25.06.2018 – 30.05.2022, dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., referitoare la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, au încetat să mai aibă efecte juridice, dispozițiile C. pen. în vigoare în perioada menționată constituind legea penală mai favorabilă.

Pe cale de consecință, termenele de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea săvârșită de inculpat se raportează numai la dispozițiile art. 154 alin. (1) C. pen., deoarece, în lipsa unor dispoziții legale referitoare la întreruperea cursului prescripției, nu se poate stabili că a început un nou termen de prescripție, cu consecința socotirii ca fiind împlinit a termenului de prescripție, în cazul depășirii cu încă o dată a acestuia.

Înalta Curte constată că termenul de prescripție se calculează potrivit dispozițiilor art. 154 alin. (1) și (2) C. pen., în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care inculpații au fost trimiși în judecată.

Termenul de prescripție generală a răspunderii penale pentru infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. (1) – art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., în raport cu limita maximă a pedepsei de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., a început să curgă la data săvârșirii faptei reținute în sarcina inculpaților, respectiv 13 aprilie 2018, iar potrivit art. 186 alin. (1) teza a II-a C. pen., s-ar fi împlinit la data de 12 aprilie 2023, anterior pronunțării deciziei recurate din data de 30 mai 2023.

Însă, Înalta Curte are în vedere că pe durata termenului de prescripție au intervenit Decretele prezidențiale nr. 195/2020 și nr. 240/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României care a prevăzut în Anexa 1 dispoziții cu privire la termenul de prescripție.

Potrivit art. 43 alin. (1) din Decretul nr. 195/2020, activitatea de urmărire penală și cea a judecătorilor de drepturi și libertăți se desfășoară numai cu privire la:

a) cauzele în care s-au dispus ori se propune luarea măsurilor preventive ori a celor de protecție a victimelor și martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical, cele cu persoane vătămate minori;

b) actele și măsurile de urmărire penală a căror amânare ar pune în pericol obținerea probelor sau prinderea suspectului sau a inculpatului, precum și cele privind audierea anticipată;

c) cauzele în care urgența se justifică prin scopul instituirii stării de urgență la nivel național, alte cauze urgente apreciate ca atare de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală.

În alin. (2) se prevede că: procesele penale aflate în curs pe rolul instanțelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură în camera preliminară, se suspendă de drept pe durata stării de urgență, cu excepția celor de la alin. (1) lit. c) apreciate ca atare de judecător sau instanța de judecată, precum și a următoarelor cauze: cele privind infracțiunile flagrante, cele în care au fost dispuse măsuri preventive, cele referitoare la contestații împotriva măsurilor asigurătorii, cele privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cele ce cuprind măsuri de protecție a victimelor și a martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical, cele privind infracțiuni contra securității naționale, cele privind acte de terorism sau de spălare a banilor.

În fine, în alin. (8) se prevede că: pe durata stării de urgență, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau procesul penal este suspendat potrivit prezentului decret, prescripția răspunderii penale se suspendă.

De asemenea, potrivit art. 64 alin. (13) din Decretul nr. 240 din 14.04.2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din 14.04.2020), pe durata stării de urgență, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau procesul penal este suspendat potrivit prezentului decret, prescripția răspunderii penale se suspendă. Suspendarea operează de drept, fără a fi necesară emiterea unei ordonanțe sau a unei încheieri în acest scop.

Dispozițiile art. 1 din același decret prevăd că, începând cu data de 15 aprilie 2020, se prelungește cu 30 de zile starea de urgență pe întreg teritoriul României, instituită prin Decretul nr. 195/2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.

Analizând conținutul celor două decrete, se observă că au fost indicate, în mod expres și limitativ, cazurile în care urmărirea penală, respectiv judecarea cauzelor poate continua, suspendarea și toate celelalte cauze operând de drept, fără a fi necesară emiterea unei ordonanțe sau a unei încheieri.

Adoptarea celor două decrete a impus măsuri restrictive și de distanțare socială, scopul fiind acela al limitării efectelor generate de evoluția Covid-19 în România.

Decretele arătate anterior au fost aprobate de către Parlamentul României prin două hotărâri succesive, respectiv Hotărârea nr. 3/2020 și Hotărârea Președintelui României nr. 4/2020, astfel încât ele au produs efectele juridice vizate prin conținutul lor, aceste acte normative nefiind declarate neconstituționale.

Aspectele citate de instanța de apel din cuprinsul Deciziei nr. 152/2020 a Curții Constituționale vizează, în concret, argumentele avute în vedere de către instanța de contencios constituțional pentru admiterea excepțiilor de neconstituționalitate formulate de Avocatul Poporului doar cu privire la art. 28 din O.U.G. nr. 1/1999, respectiv O.U.G. nr. 34/2020 și respingerea excepției de neconstituționalitate formulată de Avocatul Poporului referitor la art. 14 lit. c1) din O.U.G. nr. 1/1999.

Deosebit de important este faptul că „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta”, aspect statuat prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 sau Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009,.

În acest context, se observă că instanța de contencios constituțional nu a invalidat din punct de vedere juridic cele două decrete în discuție, referirile directe sau indirecte din cuprinsul următoarelor paragrafe, neavând semnificația unei cenzurări de natură constituțională care să justifice scoaterea lor în afara fondului legislativ activ, respectiv:

– 92 – analiza constituționalității dispozițiilor privind includerea măsurilor de primă urgență în urma decretului de instituire a stării de urgență:

„Președintele României are atribuția constituțională de a institui starea de urgență și de a pune în executare dispozițiile legale ale regimului stării de urgență, astfel cum acestea au fost stabilite de legiuitor. Legea, transpunând norma constituțională, acordă Președintelui competența de a institui prin decret prezidențial starea de urgență, care presupune inclusiv stabilirea măsurilor concrete de primă urgență care urmează a fi luate și identificarea drepturilor și a libertăților fundamentale al căror exercițiu va fi restrâns. Astfel de vreme ce legiuitorul ordinar a dat substanță atribuției constituționale prevăzute de ort. 93 alin. (1), stipulând elementele de conținut ale decretului prezidențial, Președintele ori de câte ori instituie starea de urgență are obligația să se conformeze dispozițiilor legale în temeiul cărora își exercită competența. În fine, după adoptarea decretului prin care se instituie starea de urgență, Parlamentul are obligația de a verifica îndeplinirea condițiilor legale referitoare la instituirea stării de urgență, încuviințând sau nu această măsură, prin adoptarea unei hotărâri în ședința comună a celor două Camere (Senatul și Camera Deputaților). În procedura de încuviințare a instituirii stării de urgență, Parlamentul efectuează un control de temeinicie și legalitate a decretului Președintelui prin raportare la dispozițiile constituționale și legale referitoare la regimul juridic al stării de urgență. Prin hotărârea de încuviințare a instituirii stării de urgență, Parlamentul confirmă respectarea exigențelor legale, măsura adoptată fiind, astfel, asumată de cele două autorități publice. În cazul în care Parlamentul refuză încuviințarea, prin hotărârea adoptată (care are ca efect revocarea actului administrativ emis de Președintele României) trebuie să-și motiveze decizia, precizând temeiurile constituționale și legale pe care actul administrativ nu le-a respectat. Controlul parlamentar efectuat asupra decretului Președintelui se realizează în temeiul Constituției și al legii, fiind expresia raportului juridic stabilit între cele două autorități publice cu privire la exercitarea partajată a atribuției constituționale referitoare la instituirea stării de urgență”.

– 98 – analiza constituționalității dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 1/1999:

„Curtea a reținut că decretul Președintelui nu este decât un act administrativ normativ, deci un act de reglementare secundară care pune în executare un act de reglementare primară. Restrângerea exercițiului unor drepturi nu se realizează prin decretul Președintelui, dispozițiile art. 14 lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 constituind doar norma prin care legiuitorul primar abilitează autoritatea administrativă (Președintele României) să dispună executarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 4 din același act normativ care prevăd expres posibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor. împrejurarea că la emiterea decretului de instituire a stării de urgență (Decretul nr. 195 din 16 martie 2020), respectiv la emiterea decretului privind prelungirea stării de urgență (Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020), Președintele României a omis să invoce dispozițiile legale care au constituit temeiul legal al luării măsurii restrângerii drepturilor fundamentale, limitându-se la enumerarea dispozițiilor constituționale și legale care stabilesc competența sa de a decreta instituirea stării de urgență, nu echivalează cu faptul că acesta a acționat ca un legiuitor care poate dispune cu privire la drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor și, implicit, că decretul adoptat are aceeași forță juridică cu legea. Acționând în limitele competențelor sale legale, Președintele a identificat drepturile și libertăți/e al căror exercițiu urma să fie restrâns (libera circulație, dreptul la viață intimă, familială și privată, inviolabilitatea domiciliu/ui, dreptul la învățătură, libertatea întrunirilor, dreptul de proprietate privată, dreptul la grevă, libertatea economică)”.

– 99 – analiza excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 lit. c) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1/1999:

„Curtea a constatat că nicio dispoziție legală din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999, coroborată cu norma criticată de autorul excepției, nu îndrituiește Președintele să adopte norme cu rang de lege, astfel încât instanța constituțională să poată reține încălcarea normelor constituționale invocate. Astfel, dispozițiile ordonanței de urgență stabilesc, în art. 26 alin. (1), că „Pe durata stării de urgență, instituită în temeiul art. 3 lit. a), se pot dispune următoarele: a) aplicarea planurilor aprobate, conform dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență și ale decretului de instituire; b) organizarea și asigurarea cu prioritate a transporturilor, comunicațiilor, produselor, resurselor și infrastructurii pentru nevoile forțelor destinate apărării; c) închiderea frontierei de stat, în întregime sau în zona în care a fost instituită starea de urgență, intensificarea controlului la punctele de trecere a frontierei care rămân deschise, precum și supravegherea frontierei pe toată lungimea sa; d) rechiziționarea de bunuri, potrivit legii”. Prin urmare, măsurile de primă urgență pe care Președintele le poate adopta au caracter administrativ și nu pot viza decât aspectele reglementate de lege”.

– 104 – „Curtea a observat că modul în care Președintele și-a exercitat atribuția constituțională, prin depășirea cadrului legal, nu este consecința vreunui viciu de neconstituționalitate a actului normativ de reglementare primară în virtutea și în limitele căruia autoritatea publică era abilitată să acționeze. Stabilind competențele fiecărei autorități publice implicate în gestionarea situației de criză care a generat instituirea stării de urgență, nicio dispoziție a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 nu îl îndrituiește pe Președinte să acționeze dincolo de competențele sale constituționale, astfel că instanța constituțională nu poate sancționa, în cadrul controlului de constituționalitate pe care îl efectuează în procedura instituită de art. 146 lit. d) din Constituție referitoare la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, normele legate criticate de autorul excepției”.

Prin urmare, argumentele instanței de apel privind lipsa oricărei eficiențe juridice a celor două decrete în discuție, în materia prescripției răspunderii penale, nu se confirmă în urma analizării aspectelor relevante citate din cuprinsul Deciziei Curții Constituționale a României nr. 152/2020.

Relevante în acest sens sunt și deciziile penale nr. 3/A din 6 ianuarie 2022 pronunțată în Dosarul nr. x/2016, nr. 135/A din 3 aprilie 2023 pronunțată în Dosarul nr. x/2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin care s-a stabilit, de asemenea, că decretele prezidențiale mai sus citate au avut ca efect suspendarea prescripției răspunderii penale.

În vederea înlăturării greșitei aplicări a legii sub aspectul expus, Înalta Curte consideră că se impune rejudecarea cauzei de către instanța de apel și având în vedere limitele casării și dispozițiile art. 449 alin. (4) C. proc. pen., instanța căreia i se va trimite cauza va proceda la o judecată în întregime a cauzei.

În acest sens, se are în vedere faptul că instanța de apel nu a efectuat cercetarea judecătorească în cauză, urmare a manifestării de voință a inculpaților, în sensul de a se luat act că nu solicită continuarea procesului penal.

Față de considerentele menționate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați împotriva Deciziei penale nr. 668/A din 30 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2019, va casa decizia penală recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Galați.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei penale recurate care nu sunt contrare prezentei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile ocazionate cu soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, rămân în sarcina statului.

În baza art. 375 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor din oficiu pentru intimații inculpați, în cuantum de câte 680 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.

Termenul de prescripție generală a răspunderii penale pentru infracțiunea de furt calificat. Prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală was last modified: iulie 9th, 2024 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.